Când ne gândim asupra vocației nu știm, pesemne, ce este ea în mod exact, când a venit și încotro se duce. Ea se poate rezuma într-o simplă viață sau chiar de-a lungul mai multor vieți; poate fi chiar viața însăși, cu suișurile și cu coborâșurile ei. Ea mai poate fi o călătorie, de la un suflet la altul, într-un carusel în care, dacă consimțim, putem fi conduși unde, poate, ne doream dintotdeauna. Totuși, pentru că nu întrunește nici un sens fix, vocația poate întruni pe oricine, poate fi toate acestea, și nu numai; poate fi ceea ce simțim noi că trebuie să fie.
Dar cum de simțim aceasta? Simțim pentru că vocația întrupează, în definitiv, corespondența noastră cu Dumnezeu. Este o comunicare ieșită din comun pentru a putea fi personală, în funcție de ceea ce este comun și particular fiecăruia dintre noi. Mai exact, devine co-răspunderea la planul divin al lumii, concretizându-se, într-un mod unic, posibila funcție din acest plan, pe care suntem chemați să o onorăm noi înșine.
Ce fel de corespondență este aceasta? Este una pe care nu o înțelege oricine și care este greu de priceput. Nu se înfăptuiește prin cuvinte, neapărat, cât mai ales prin semne. Într-o asemenea comunicare, interlocutorii nu se mărginesc în discuții monotone care au loc în marginea vieții zilnice, ci își risipesc mesajul prin intermediul realității întregi, în timpul zilelor și ale nopților care trec.
Cu alte cuvinte, acolo, are loc discuția unei vieți cu o altă viață. Nu se scrie de-a lungul unor rânduri, dar se scrie de-a lungul unei vieți. Cine aude aceste șoapte, dispune de acea ureche necesară pentru discernerea muzicalității lumii și pentru observarea falsității, a disonanței, care survine, uneori, ruinând armonia vieții. Avem nevoie de astfel de dirijori în mijlocul nostru, care să înțeleagă particularitatea fiecărui om în parte, împreună cu ceea îl face pe el special în fața celorlalți. Maeștri, care să adune oamenii într-o ordine pământească, ridicând acolo, în mijlocul lor, sunetul veșniciei, rezonând prin sufletele lor.
Silviu Marian Şaran, anul III