De multe ori am fost întrebat: din ce sunt făcuți preoții? Ce au ei mai special? Cu ce se deosebesc ei de restul oamenilor? Sincer să vă spun, din punct de vedere uman, nu se deosebesc cu nimic. Sunt și ei oameni la fel ca toți, „orice mare preot, luat dintre oameni, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (Evr 5,1).
Preotul, așadar este un OM. Preotul are tot ceea ce este caracteristic unui om. Are trup de carne și suflet nemuritor. Totuși, acest trup al său, acest trup de carne, dar și sufletul său sunt dedicate în totalitate lui Cristos, iar acest lucru îl face special pe preot. În momentul hirotonirii diaconale, dar și în momentul hirotonirii prezbiterale, candidatul se prosternă în fața Celui care l-a ales, l-a chemat, l-a ajutat, se prosternă în fața lui Cristos, prezent în Preasfântul Sacrament. Acest moment prevăzut pentru ritualul hirotonirii, are o semnificație puternică și în același timp foarte frumoasă. Atunci când se prosternă, candidatul se dăruiește în totalitate lui Cristos. Prin această dăruire, Cristos îl transformă pe preot, transformă fiecare din membrele sale. Astfel, preotul are creier, pentru a putea aprofunda, mai ales în timpul seminarului adevărurile de credință, prezentate în cursurile de teologie dogmatică, morală, pastorală, spirituală, în cursurile de exegeză și de liturgică. Preotul are ochi, pentru a putea vedea unde este nevoie să lucreze, pentru a vedea durerile și bucuriile celor care i-au fost încredințați. Preotul are și nas, pentru a simți mirosul oilor, pentru a simți mirosul fumului Celui Rău, pentru a-l putea elimina cu parfumul Duhului Sfânt. Preotul are urechi, pentru a asculta spovezi, pentru a-i asculta pe credincioșii care vin la el ca la un părinte pentru a-și ușura sufletul, pentru a-i asculta pe toți. Preotul are gură, pentru a proclama Cuvântul lui Dumnezeu, în orice împrejurare, pentru a predica vestea cea bună, pentru a predica evanghelia, pentru a vesti „eliberare celor captivi şi deschidere a porţilor celor închişi” (Is 61,1), pentru a vesti „un an de bunătate a Domnului” (Is 61,2). Preotul are un spate pentru a-l da spre lovire și biciuire (cf. Is 50,6), suferind pentru Cristos. Preotul are un piept pentru a purta platoșa dreptății (cf. Ef 6,14). Preotul are mâini pentru a binecuvânta și pentru a lucra, are mâini în care Cristos coboară zilnic. Preotul are picioare pentru a merge acolo unde este trimis pentru a vesti vestea cea bună: „Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea, zicând Sionului: „Dumnezeul tău domneşte” (Is 52,7).
În Biserică și pentru Biserică, preotul este reprezentarea sacramentală a lui Isus Cristos, cap și păstor. Preotul este un alter Christus și mai mult este ipse Christus. El ține locul lui Cristos și acționează în persoana sa.
Preotul, cu toată ființa sa, vizibilă și invizibilă trebuie să îl reprezinte pe Cristos, care aduce vestea cea bună, care binecuvântează, care suferă, care ajută, care IUBEȘTE.
Laurențiu Timaru