Descarcă în format PDF

Proiectul formativ integral

Introducere

Dorința unanimă și arzătoare a Conciliului din Trento (1545-1563), exprimată prin decretul Cum adolescentium aetas (15 iulie 1563, Sesiunea a XXIII-a), ca fiecare dieceză să înființeze propriul seminar pentru formarea preoților, s-a putut concretiza în Biserica noastră locală abia în anul 1886, prin efortul susținut al primului episcop de Iași, Mons. Nicolae Iosif Camilli, și la cererea expresă a Papei Leon al XIII-lea. De atunci, în Seminarul Mare Diecezan „Sfântul Iosif” din Iași au intrat peste 1.500 de tineri, dintre care peste 800 au fost hirotoniți preoți.

De ce este nevoie de un Seminar pentru formarea viitorilor preoți? Biserica apreciază că, pentru formarea viitorilor preoți, este necesar un timp de viață comună, un timp în care viitorul preot să stea cu Isus și cu frații săi seminariști, având în comun conștiința aceleiași chemări. Sensul acestei experiențe a Seminarului este ca seminariștii să trăiască mai profund urmarea lui Isus Bunul Păstor, într-un context de comuniune frățească, după exemplul apostolilor, lăsându-se conformați și asimilați lui, sub conducerea Duhului Sfânt, pentru ca, apoi, să fie trimiși să adune, să păstorească și să conducă turma sa la Tatăl.

Fiind o comunitate de formare a viitorilor preoți, Seminarul trebuie să aibă un proiect formativ organic, unitar și actual, capabil să concilieze propunerea clară a scopului, seriozitatea drumului și atenția față de subiecții concreți. Aceasta cere, mai ales în condițiile actuale, o înțelepciune profundă, care nu face compromisuri cu privire la valori și apreciază angajamentul conștient și liber al fiecăruia.

În redactarea acestui Proiect formativ integral s-a ținut cont de indicațiile Bisericii Universale, care au fost aplicate la situația concretă a Seminarului nostru Mare Diecezan din Iași. Astfel, principalele documente la care s-a făcut referință sunt:

• Conciliul al II-lea din Vatican, Optatam totius și Presbyterorum ordinis (1965);
• Codul de drept canonic (1983);
• Papa Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis (1992);
• Conferința Episcopală Italiană, La formazione dei presbiteri nella Chiesa Italiana. Orientamenti e norme per i seminari (2006);
• Congregația pentru Cler, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis (2016);
• Papa Francisc, Veritatis gaudium (2017);
• Diferite proiecte formative aplicate în alte Seminarii din Biserica Universală.

Proiectul formativ integral cuprinde cinci părți complementare:

1. Obiectivele Seminarului Mare Diecezan;
2. Identitatea comunității;
3. Protagoniștii formării: Duhul Sfânt și Biserica, Episcopul, Echipa formativă, Profesorii, Seminariștii, Comunitatea Seminarului, Familiile seminariștilor, Parohii, Psihologii;
4. Dimensiunile formării preoțești: Formarea umană (și viața comunitară), Formarea spirituală, Formarea intelectuală, Formarea pastorală, Apendice: vacanțele de vară;
5. Itinerarul formării.

Scopul ultim al vieții pe care seminariștii o trăiesc în comunitatea Seminarului este ca ei să-și construiască o personalitate matură și rodnică pe plan uman, spiritual, intelectual și pastoral, în vederea ministerului prezbiteral pe care îl vor desfășura în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Partea I: Obiectivele

Obiectivul fundamental al Seminarului Mare Diecezan din Iași este de a forma viitorii preoți care, după exemplul și în persoana lui Cristos Bunul Păstor, să se dăruiască cu toate puterile și pentru toată viața slujirii de a învăța, sfinți și conduce poporul lui Dumnezeu.

Acest obiectiv fundamental se articulează în mai multe obiective specifice. Acestea sunt:

• să ofere condițiile pentru o experiență de viață spirituală profundă și angajantă, în comuniune intimă și familiară cu Tatăl, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt, și în sintonie deplină cu Biserica;
• să garanteze o structură de viață comunitară, care să favorizeze relații autentice de fraternitate și prietenie și să facă să crească simțul de apartenență la Biserica locală;
• să-i însoțească cu grijă pe seminariști în discernă mântul vocațional, orientat către o alegere definitivă pentru prezbiteriul diecezan în celibat;
• să favorizeze maturizarea unei personalități echili brate și consistente, care să fie punte și nu obstacol al întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu;
• să ajute la creșterea în spiritualitatea preotului die cezan, centrată pe caritatea pastorală, trăită în radicalitatea sfaturilor evanghelice și în dăruirea față de Biserica particulară;
• să promoveze dobândirea competențelor teologice și culturale necesare pentru a-i face capabili pe viitorii preoți să discearnă semnele timpului și să favorizeze forme de comunicare a evangheliei adaptate oamenilor din timpul nostru;
• să introducă în slujirea pastorală, pregătind viitorii preoți să-și asume responsabilitatea unei comunități și să se insereze într-o dinamică a coresponsabilității, întărind zelul misionar;
• să faciliteze integrarea armonioasă a diferitelor aspecte formative. Din aceste obiective ale Seminarului Mare Diecezan derivă trăsăturile fundamentale ale identității sale.

Partea a II-a: Identitatea comunității

1. Seminarul Mare Diecezan din Iași este o comunitate educativă dinamică, promovată de episcopul diecezan pentru a oferi celui chemat de Domnul la slujirea preoțească experiența formativă pe care Domnul a rezervat-o Celor Doisprezece. Astfel, ea este o continuare în Biserică a comunității apostolilor uniți în jurul lui Isus, care ascultă cuvântul său, sunt în drum spre experiența Paștelui și așteaptă darul Duhului Sfânt pentru a fi trimiși în misiune. În Seminar se face o experiență originală a Bisericii: episcopul se face prezent prin întâlniri personale cu seminariștii, dar și prin slujirea rectorului și a celorlalți formatori, pentru creșterea umană, spirituală, intelectuală și pastorală a seminariștilor. Membrii comunității Seminarului, adunați de Duhul Sfânt într-o singură fraternitate, colaborează fiecare după darul propriu la creșterea tuturor în credință și în iubire, pentru a constitui o comunitate structurată după o profundă prietenie și caritate, astfel încât să fie considerată o adevărată familie care trăiește în bucurie.

Seminarul, așadar, nu este o simplă instituție destinată să ofere asimilarea competențelor teologice și pastorale sau un loc de conviețuire și de studiu, ci, mai mult, el este chemat să fie o școală autentică de sfințenie, în care fiecare, docil față de Duhul Sfânt și imitându-l pe Domnul Isus Cristos, este stimulat să trăiască în plinătate chemarea primită, dând o atenție specială sfinților și figurilor exemplare din Biserica locală.

Pentru aceasta este nevoie, atât la nivel personal, cât și comunitar, de un proiect clar și robust de viață spirituală, susținută de un climat interior și exterior adecvat, de ascultarea iubitoare a cuvântului lui Dumnezeu și de participarea vie la liturgie, de studiu teologic riguros, de o viață comunitară intensă și de dialogul formativ constant și deschis. Astfel, întreaga viață din Seminar, în diferitele sale aspecte, va putea să devină un drum eficient de sfințenie.

2. Din partea formatorilor se cer o mare responsabilitate și atenție față de drumul fiecărui seminarist; din partea seminariștilor se cere o încredere efectivă în formatori, evitând riscul închiderii și excluzând recurgerea la alți ghizi decât cei aleși de episcop și străini de proiectul Seminarului.

3. Integrarea dimensiunii personale a formării cu structura comunitară, împletirea „autoafirmării” cu dialogul educativ sunt dinamici care trebuie activate și ținute într-un echilibru constant.

4. Datorită identității sale speciale, Seminarul este considerat pe bună dreptate inima Bisericii particulare. Ca atare, se află în centrul rugăciunii sale, al grijii sale și al solidarității sale economice.

5. Deși are o autonomie specifică, Seminarul Mare Diecezan este în comuniune cu Seminarul Mic Diecezan. Aceste două comunități trăiesc împreună momentele cele mai importante ale anului. Studenților teologi li se cere uneori să anime momente comune de întâlnire cu seminariștii din Seminarul Mic. Între seminariștii din cele două Seminarii trebuie să fie mereu relații de familiaritate, dar și de respect, de ajutor și susținere reciprocă. Ținând cont de vârsta diferită, de formarea și programul diferit, există o anumită separare de spațiu și de timp între seminariștii din cele două comunități.

Partea a III-a: Protagoniștii formării

Grija formării viitorilor preoți trebuie să stea la inima tuturor membrilor Bisericii noastre particulare. Este ingenuu să se creadă că doar Seminarul are misiunea de a trezi vocațiile la Preoție, să le ofere o formare umană și spirituală solidă, să le furnizeze un bagaj complet de experiențe și cunoștințe, care să asigure o intrare reușită a tânărului preot în contextul complex al activității pastorale din zilele noastre. În Biserică, toți credincioșii sunt coresponsabili pentru vocațiile la Preoție. Ei trebuie să le ceară în rugăciune, să le primească și să le însoțească.

De aceea, este de dorit ca toți cei care îi însoțesc pe seminariști la Preoție să devină conștienți de misiunea lor și să colaboreze, fiecare cu specificul său, la formarea lor integrală.

1. Duhul Sfânt și Biserica

Protagonistul formării este Duhul Sfânt. El acționează direct în cei chemați și se face prezent în ei prin acțiunea Bisericii, care este subiectul comunitar care are harul și responsabilitatea de a-i însoți pe cei pe care Domnul îi cheamă să devină slujitorii săi în Preoție.

2. Episcopul

Primul reprezentant al lui Cristos în formarea sacerdotală este episcopul. Lui îi revine responsabilitatea ultimă în discernământul și în formarea candidaților pe care îi consideră potriviți. Această responsabilitate se exprimă în alegerea rectorului și a membrilor comunității formatorilor, în elaborarea și în aprobarea statutului, a proiectului educativ și a regulamentelor Seminarului.

Ca să poată să-i cunoască personal pe seminariști și să-i însoțească în drumul lor, episcopul:

• va avea un colocviu personal cu fiecare seminarist, pe cât posibil o dată pe an și înainte de fiecare etapă a inițierii sale în slujire: admissio, lectorat, acolitat, diaconat, prezbiterat;
• va prezida Euharistia pentru comunitatea Seminarului la momentele speciale.

3. Echipa formativă a Seminarului

Date fiind complexitatea și delicatețea sarcinii formative, episcopul împărtășește această responsabilitate cu formatorii aleși de el și formați cum se cuvine, care acționează în strânsă unire cu el și în conformitate cu directivele sale.

Formatorii au sarcina să interpreteze și să actualizeze proiectul formativ al Seminarului, adaptându-l la drumul fiecărui seminarist și integrându-l în contextul social diecezan.

Echipa formatorilor Seminarului este compusă din persoane diferite și complementare, care acționează în comuniune și colaborare și care, în diferite moduri, îl reprezintă pe episcop: rectorul, directorul spiritual și formatorul.

Chiar dacă decizia ultimă le revine episcopului și rectorului, echipa formativă are în primul rând misiunea de a promova și verifica idoneitatea candidaților la Preoție cât privește înzestrarea lor umană, spirituală, intelectuală, în special spiritul de rugăciune, asimilarea profundă a învățăturii de credință, capacitatea unei fraternități autentice și carisma celibatului.

Deoarece își asumă în mod solidar responsabilitatea formării viitorilor preoți, echipa formativă se va întâlni cu regularitate:

• înainte de începutul anului academic, pentru programarea activităților din Seminar;
• în fiecare săptămână, pentru a verifica și programa viața comunității și a fiecărui seminarist;
• o dată pe an, pentru un moment de verificare și programare.

Fiecare formator va avea grijă să discute personal cu episcopul și rectorul.

Episcopul se va întâlni, cel puțin o dată pe an, cu echipa formatorilor.

4. Profesorii

Contribuția profesorilor este de o mare importanță pentru dezvoltarea personalității viitorilor preoți. Întradevăr, învățătura filosofico-teologică formează în profunzime mentalitatea și sensibilitatea seminaristului și alimentează viața lor spirituală și perspectivele pastorale. De aceea, trebuie să fie în consonanță cu proiectul formativ integral.

În acest scop, prefectul de studii participă la întâlnirile cu echipa formativă, mai ales la începutul și la sfârșitul fiecărui semestru.

5. Seminariștii

Seminariștii sunt ei înșiși protagoniștii de neînlocuit ai formării. Acțiunea educatorilor ar rămâne fără efect dacă ei nu-și iau viața în mâini și nu-și însușesc sfaturile oferite. Nimeni nu-i poate înlocui în libera și responsabila primire a acțiunii Duhului Sfânt, protagonistul prin excelență al formării care, cu darul inimii noi, îi configurează și îi asimilează lui Isus Bunul Păstor. Fără colaborarea lor personală, convinsă și cordială, toată acțiunea formatorilor va rămâne fără efect. Seminarul este, așadar, un spațiu de adevărată libertate creștină, în care viitorii preoți se deschid cu deplină libertate acțiunii Duhului Sfânt și primesc cu umilință și cordialitate ajutorul formatorilor, recunoscându-i drept mijlocitori ai acțiunii Duhului Sfânt. În acest sens, se poate spune că orice formare este în ultimă analiză o autoformare.

În această perspectivă, este foarte util ca fiecare seminarist să-și formeze o proprie regulă de viață personală, în care să fie precizate propunerile cu privire la aspectele esențiale ale vieții: rugăciunea, studiul, școala, experiența comunitară, relațiile educative, practica pastorală, familia și prietenii, sportul și timpul liber, folosirea bunurilor, îngrijirea trupului, comportamentul.

6. Comunitatea Seminarului

Comunitatea Seminarului are o valență educativă foarte puternică. Celebrările liturgice (în special sfânta Liturghie și Liturgia Orelor), întâlnirile comunitare de formare, împărtășire, programare și verificare, țesutul relațiilor interpersonale bazate pe caritate și adevăr, o comunicare autentică, atenția față de cel care e în nevoie, dialogul educativ și ascultarea respectuoasă, activă și responsabilă față de educatori, capacitatea de a înfrunta conflictele cu maturitate, corectarea fraternă făcută cu delicatețe și sinceritate, calitatea evanghelică a vieții în comun, simțul responsabilității reciproce și angajarea umilă în slujire, toate acestea influențează în mod semnificativ personalitatea membrilor săi. În special clima care se respiră, dacă este senină, familiară, laborioasă și pro-pozitivă, contribuie foarte mult la dezvoltarea unei personalități mature și armonioase.

7. Familiile seminariștilor

Familiile seminariștilor continuă să exercite asupra lor o influență semnificativă. Ele trebuie să devină conștiente de responsabilitatea lor specifică și să o exercite cu disponibilitate și generozitate.

În acest scop, Seminarul va promova întâlniri anuale cu părinții seminariștilor pentru a favoriza cunoașterea reciprocă și creșterea lor în credință și în viața spirituală.

Echipa formativă va ține legătura cu fiecare familie pentru a înțelege în profunzime trăirea seminariștilor și a calibra mai bine intervenția educativă.

Părinții sunt invitați să viziteze Seminarul și să ia parte în special la acele celebrări în cadrul cărora sunt conferite ministeriile și ordinele sacre.

8. Comunitățile parohiale

Parohiile de unde provin candidații la ordinele sacre sunt chemate să-i însoțească cu bucurie pe propriii seminariști în drumul lor spre Preoție. Ele au un rol fundamental în a-i ajuta să-și dezvolte simțul de apartenență eclezială. De aceea, îi vor susține cu rugăciunea, îi vor însoți pe timpul vacanțelor, oferindu-le ocazii ca să-și maturizeze personalitatea de păstori de suflete.

9. Parohii

Parohii și preoții care sunt alături de seminariști în experiențele pastorale ale acestora au și ei o contribuție prețioasă la formarea viitorilor preoți. De aceea, ei vor avea grijă:

• să favorizeze implicarea seminariștilor în viața parohiei și să-i introducă treptat în diferitele experiențe și activități pastorale;
• să verifice împreună cu ei, cu caritate și sinceri tate, aspectele pozitive și problematice ale prezenței lor în parohie;
• să dea mărturie despre credința lor, precum și despre viața de rugăciune, dăruirea pastorală, preocupările și bucuriile în slujire;
• să propună momente de rugăciune în comun;
• să colaboreze în mod regulat cu formatorii pen tru a formula o părere despre idoneitatea candidaților la slujirea preoțească.

10. Psihologii

În cadrul formării umane a seminariștilor, atât la începutul drumului formativ, cât și pe parcursul anilor următori, dacă se va considera oportun, echipa formativă va putea face apel la sprijinul psihologilor. Această intervenție nu are ca scop discernământul vocațional, sarcină care revine formatorilor din Seminar, ci individualizarea și creșterea acelor aspecte ale personalității care să-i permită candidatului primirea vocației în plinătate și libertate.

Experții în științele psihologice pot oferi formatorilor nu doar o părere cu privire la diagnoza și eventual terapia tulburărilor psihice, ci și o contribuție la susținerea dezvoltării calităților umane și relaționale cerute pentru exercitarea ministerului, sugerând itinerarii utile pentru a favoriza un răspuns vocațional liber.

Partea a IV-a: Dimensiunile formării preoțești

Preocuparea constantă a formatorilor va fi să propună un proiect formativ integral, unitar, capabil să depășească riscurile de a suprapune sau contrapune diferitele dimensiuni și intervenții educative. De aceea, toți formatorii sunt responsabili în mod solidar de aspectele multiple ale formării viitorilor preoți, fiecare potrivit sarcinii primite.

De asemenea, seminariștii se vor angaja activ pentru a ajunge la o sinteză solidă a vieții care să cuprindă experiența spirituală și maturitatea umană, discernământul vocațional și viața în comunitate, știința teologică și experiențele pastorale.

În acest scop, axul care va trebui să susțină diferitele aspecte ale formării va fi experiența vie a credinței: doar ea poate face perceptibilă și motivată vocația la slujirea preoțească și posibil un răspuns generos și radical. În jurul acestui nucleu vital va fi necesar să se articuleze și să se armonizeze întregul drum spre atingerea idoneității cerute pentru Preoție.

1. Formarea umană

Umanitatea preotului constituie calea normală și zilnică prin care se transmit bunurile salvifice ale împărăției cerului. De aceea trebuie acordată o mare atenție formării umane a viitorilor preoți.

Într-o personalitate care nu este bine dezvoltată, harul Preoției ar putea fi întunecat și discreditat; dimpotrivă, într-o personalitate matură, el poate străluci în toată plinătatea sa. Prin urmare, cel chemat la Preoție

va trebui să se preocupe de creșterea sa în umanitate. Echilibrul, iubirea adevărului, simțul responsabilității, fermitatea voinței, respectul față de orice persoană, curajul, coerența, spiritul de sacrificiu sunt elemente importante, chiar necesare, pentru exercitarea ministerului. De asemenea, și modul ferm și fratern de a stabili relații cu alte persoane, sinceritatea, discreția, modul de a se prezenta și de a se exprima sunt chei care deschid porțile încrederii și ascultării. A deveni o persoană matură din punct de vedere uman este, prin urmare, un obiectiv fundamental al formării preoțești.

A. Trăsături de fond

1. Trăsăturile care indică o maturitate umană sunt, mai ales, următoarele:

• o inteligență deschisă la adevăr, și nu împietrită definitiv în ea însăși sau în aspecte unilaterale;
• o voință capabilă să coordoneze energiile spre obiec tivul propus, și nu înțepenită în voluntarism, ori divizată de compromis, ori dispersată de veleitarism;
• o corporalitate recunoscută și asumată ca limbaj al persoanei, în slujba sa, și nu prizonieră a nevoilor coercitive, ori folosită cu scopuri compensatoare;
• o grijă adecvată față de propria persoană, atentă la curățenie și la îmbrăcăminte;
• o capacitate de relații libere, oblative și sincere, cu bărbați și femei, la nivel simetric și asimetric, caracterizată de primirea și deschiderea spre celălalt, de pasiune și discreție, fidelitate și perseverență, prezență și detașare;
• o afectivitate care face persoana capabilă de iubire cu o inimă neîmpărțită, integrând sexualitatea în afectivitatea și în identitatea personală, după o viziune personalistă;
• o identitate suficient de consistentă, hrănită de o libertate interioară progresiv tot mai amplă, rod al unor relații sănătoase, care se declină într-un simț de responsabilitate adecvat față de propria viață, față de persoanele și sarcinile încredințate, într-o existență trăită ca răspuns personal dat lui Dumnezeu care cheamă zi de zi, într-o capacitate progresivă de reelaborare a frustrărilor inevitabile, ca o treaptă spre plinătatea propriei umanități.

2. Pentru dezvoltarea maturității sale umane, care se îmbină cu maturitatea spirituală, este deosebit de important ca seminaristul să urmărească aceste aspecte:

• o cunoaștere de sine extinsă la toate componentele personalității sale, verificată în dialogul cu formatorii; această cunoaștere îl va duce la conștiința că nu este complet, nici autosuficient, ci are nevoie de îmbogățire și de o creștere constantă;
• o conducere liberă, constructivă și responsabilă a propriei persoane, ca răspuns la vocație în viața de fiecare zi, astfel încât să devină o efectivă sequela Christi;
• un stil de viață caracterizat de dăruirea de sine din iubire, în slujire, în relații și în angajamentul zilnic, în cadrul raporturilor bune și constructive, orientate spre împlinirea propriei misiuni.

3. Pentru formarea umană a seminariștilor se poate recurge la contribuțiile științelor psihopedagogice asumate în orizontul antropologiei creștine. Acestor științe le este acordat un spațiu potrivit pentru o creștere umană plenară și matură a candidaților la Preoție.

Recursul la științele psihologice se concretizează prin:

• oferirea de momente formative în comunitate, cu scopul de a-i susține pe seminariști în conștientizarea dinamicilor psihologice în care se înrădăcinează carismele chemării la Preoție: castitatea pentru împărăția cerurilor și, în consecință, angajamentul celibatului; dăruirea de sine prin slujirea dezinteresată lui Dumnezeu și a fraților; un stil de viață austeră, după exemplul Domnului Isus Cristos;
• posibilitatea oferită tuturor seminariștilor de a face o evaluare psihologică a propriei personalități, cu respectarea libertății fiecăruia, la începutul drumului formativ. Ea se poate repeta în fiecare an, dacă este considerată oportună pentru creșterea umană globală a persoanei;
• posibilitatea de a avea un drum personal de înso țire psihologică, limitat în timp și în vederea unor obiective formative precise, pe care seminaristul interesat va avea grijă să-l traseze împreună cu formatorii și psihologul încă de la început. Posibilitatea de a se folosi de acest itinerar de susținere poate fi cerută de cei interesați sau sugerată de rector sau de părintele spiritual celor care, după părerea lor, ar avea nevoie. Pentru o folosire corectă a evaluării și a însoțirii psihologice, se cere ca seminariștii să colaboreze cu cordialitate și convingere și să fie respectate două condiții fundamentale:
• consimțământul liber al celui interesat înainte de orice inițiativă în acest sens; în cazul în care nu este dat consimțământul, formatorii, fără șantaj sau presiuni, vor trebui să realizeze discernământul pe baza cunoștințelor de care dispun;
• garanția dreptului la intimitate: comunicarea oportună a rezultatelor consultării sau a drumului psihologic către rector sau părintele spiritual se va face în formă scrisă sau verbală de către candidatul însuși sau, cu consimțământul său scris, de către cei care l-au consultat. În orice caz, orice informație primită prin consultarea psihologică va avea un caracter rezervat, va putea fi folosită doar în scopul discernământului vocațional și nu va fi comunicată altor persoane, fără consimțământul scris al celui interesat.

B. Viața comunitară

Din punctul de vedere al formării umane, Seminarul trebuie să tindă să devină o comunitate unită, caracterizată de o profundă prietenie și caritate. Din acest motiv, el este structurat ca un loc de conviețuire și de întâlnire zilnică între persoane animate de dorința de a-l urma mai îndeaproape pe Cristos, stabilind o relație de fraternitate între membrii săi, pentru că „unul este Învățătorul vostru și voi toți sunteți frați” (Mt 23,8).

Viața fraternă în comunitate, unde fiecare seminarist învață să răspundă la necesitățile speciale ale celuilalt și ale comunității, precum și să se lase stimulat de observațiile colegilor, are și o dimensiune pastorală relevantă.

Stilul de viață al acestei fraternități se recunoaște după câteva trăsături caracteristice:

1. O relație personală cu formatorii, acceptați cu specificul și complementaritatea misiunii fiecăruia, mereu marcată de cordialitate, sinceritate, deschidere, adevăr și docilitate. Astfel,

• fiecare seminarist va avea întâlniri frecvente (cel puțin una pe lună) cu părintele spiritual; întâlniri cordiale, fraterne și zilnice cu formatorul; și un colocviu personal cu rectorul, cel puțin o dată la trei luni.
• în cazul conflictelor inevitabile, chiar și cu for matorii, comportamentul seminariștilor să fie ghidat de principiul „a face adevărul în iubire”.
• pentru unitatea și înțelegerea interpersonală, seminariștii să nu ezite să recurgă la formator.

2. Bucuria și primirea, așa cum se cuvine unei comunități de discipoli în mijlocul cărora este prezent Domnul Înviat, deoarece „unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, sunt și eu prezent în mijlocul lor” (Mt 18,20).

• Acest stil de viață să fie trăit de seminariști în toate momentele zilei: când se salută, când iau masa împreună, când discută prietenește sau se confruntă mai aprins, ascultând și intervenind cu atenție la starea de suflet a colegului, când muncesc împreună sau în momentele de destindere, când se întâlnesc cu formatorul și când primesc oaspeți… Pentru aceasta însă este nevoie ca ei să fie bogați interior și să aibă ochii deschiși.

3. Reculegerea și tăcerea, pentru a percepe prezența lui Dumnezeu și a se lăsa cuceriți de ea și a ajunge la o „viață ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3), evitând disiparea și superficialitatea.

• Tăcerea interioară este mult favorizată de tăce rea exterioară. Seminariștii vor observa cu scrupulozitate silentium canonicum, care durează de la rugăciunea de seară până după rugăciunea de dimineață, ca timp de reculegere personală și pregătire la Liturghie.
• Camera să fie înțeleasă ca spațiu personal ce tre buie păstrat curat și în ordine. Colegii pot intra cu discreție, dar fără să se oprească prea mult. Oaspeții vor fi primiți în parloarul oficial al Seminarului.
• Ieșirile din Seminar să fie limitate pe cât posibil și să fie anunțate formatorului.

4. Iertarea și slujirea reciprocă, pentru a fi de ajutor unii altora, astfel ca „nimeni să nu trăiască pentru el însuși, ci pentru acela care a murit și a înviat pentru noi” (Rom 14,7-8); viața trăită împreună, inevitabil, te poate face să înaintezi ori te poate trage înapoi; de aceea, fiecare moment al vieții în Seminar trebuie trăit cu această conștiință și cu acest spirit.

• Verificările periodice și revizuirile vieții să fie tră ite ca slujire a formării reciproce și să fie însuflețite de sinceritate în examinarea comportamentului personal sau de grup; de adevărată caritate, pentru ca împărtășirea să ducă la o creștere împreună; de credință care caută în cuvântul lui Dumnezeu discernământul și sfatul necesar pentru deciziile de luat.
• Correctio fraterna să fie trăită ca un moment semnificativ în viața comunității. Astfel, fiecare va face experiența unei griji iubitoare care îi este acordată de frați, mai ales în vederea unei cunoașteri profunde și realiste de sine, în perspectiva unei acceptări mai senine a propriilor limite și a unei progresive maturizări și integrări a resurselor personale în drumul de formare. Pentru aceasta este nevoie de o pregătire atentă, de o privire detașată și obiectivă, de căutarea sinceră a unui bine mai mare pentru fratele de alături.
• Diferitele slujiri în folosul comunității și curățe nia casei să fie făcute de toți cu hărnicia aceluia care știe că se îngrijește de bunurile proprii; de aici se naște și o climă de familie, senină și prietenoasă.
• Atitudinea de slujire se exprimă și se extinde și dincolo de comunitatea Seminarului și se concretizează în experiențe de proximitate și slujire a persoanelor care trăiesc situații de sărăcie și suferință. În acest scop, se vor dezvolta relații de colaborare cu diferite asociații care lucrează în domeniul carității.

5. Simplitate și sobrietate, așa cum cere spiritul evanghelic celui care e pelerin pe pământ, care trăiește în solidaritate cu atâția frați săraci și nu uită să fie recunoscător față de binefăcători.

• Cu excepția situațiilor speciale prescrise de medic, seminariștii se vor mulțumi cu mâncarea pe care o oferă cantina Seminarului.
• Cafeaua, băuturile alcoolice și dulciurile vor fi con sumate cu moderație, mai ales în timpurile penitențiale, în sala de mese sau în sala de recreație.
• Tuturor seminariștilor li se cere să nu fumeze, ca un semn al libertății personale și stimul reciproc la angajament. Totuși, cei care fumează o vor face în spațiile special amenajate.

6. Simțul responsabilității și spiritul de inițiativă, pentru a recunoaște și a trăi conștient multiplele provocări pe care succesiunea evenimentelor din Biserică și din lume le propune încontinuu. Însăși viața zilnică din Seminar oferă multe stimulente pentru creșterea personală: un orar, dialogul și confruntarea cu colegii, diferitele slujiri, disponibilitatea în situații neprevăzute, propunerile formatorilor, spațiile de libertate… Toate acestea trebuie trăite cu simț de responsabilitate și spirit de inițiativă, pentru a pune în practică îndemnul Apostolului: „Neobosiți în râvnă, înflăcărați de Duh, slujiți Domnului!” (Rom 12,11)

• Fiecare seminarist să-și îndeplinească cu genero zitate sarcina primită în comunitate, să aibă grijă de spațiile și de bunurile comunitare ca și cum ar fi ale sale și să aibă ochii deschiși pentru a vedea ce este necesar și să sugereze cu creativitate ceea ce consideră de folos pentru viața comună, fără a aștepta pasiv ca alții să ia inițiativa.
• Punctualitatea, care nu este doar funcțională pentru viața comunitară, ci și respect față de ceilalți și atitudine interioară, să fie angajamentul tuturor.
• În timpul studiului și al odihnei să se evite tot ceea ce poate să-i deranjeze pe ceilalți.

7. Folosirea inteligentă și corectă a mijloacelor de comunicare de care dispune lumea de azi și care îi atrag în special pe tineri. Seminarul să fie un ambient educativ în care seminariștii învață să folosească aceste mijloace, apreciind posibilitățile, dar cunoscând și limitele și riscurile.

• Ziarele și revistele pot ajuta la dezvoltarea unui spirit critic sănătos. De aceea, seminariștii sunt invitați să valorizeze aceste instrumente, dedicându-le un timp potrivit. Seminaristul care se ocupă de acest sector va semnala colegilor articolele mai interesante.
• Programele TV și filmele, cu acordul formatoru lui, să fie alese în funcție de interesul lor cultural, formativ sau de divertisment, evitând pierderea timpului.
• Accesul la internet este un instrument prețios pentru căutarea informațiilor, mai ales cele referitoare la studiul teologiei și la munca pastorală. Pentru a evita pierderea de timp, nu este recomandată accesarea internetului cu ajutorul computerelor personale; va fi privilegiat uzul computerelor comunitare, care se află la dispoziția seminariștilor în sala de calculatoare. Totuși, cu acordul formatorului, seminariștii vor putea folosi și computerul personal.
• Telefonul mobil este cu siguranță un instrument care ușurează comunicarea, însă poate să devină și un obstacol pentru viața comunitară, care cere ca toți membrii ei să se angajeze la a trăi prezentul cu intensitate, evitând orice formă de distracție sau de fugă. De fapt, a fi mereu de găsit poate să-i dea seminaristului iluzia că este prezent simultan în mai multe locuri și să-i inducă gândul de a se simți în altă parte, și nu în comunitate. Ca să nu influențeze negativ viața comunitară, seminariștii nu vor purta în mod obișnuit la ei telefonul mobil, ci îl vor lăsa în cameră, mai ales în timpul rugăciunii, al cursurilor și al studiului.

2. Formarea spirituală

Formarea spirituală constituie inima care unește și dă viață formării viitorilor preoți. Conținutul său esențial este participarea la misterul pascal al lui Cristos Bunul Păstor, sub acțiunea Duhului Sfânt.

Seminarul favorizează această experiență inspirându-se din pedagogia adoptată de Isus cu apostolii. El a instaurat cu Cei Doisprezece mai întâi o relație personală, a favorizat o climă de viață fraternă și i-a considerat prietenii săi. Prietenia cu Isus, ca răspuns la întrebările despre sensul vieții și motivație profundă a ministerului prezbiteral, este și astăzi elementul decisiv al formării spirituale. A se forma pentru preoție înseamnă, de fapt, a da un răspuns personal la întrebarea fundamentală pusă de Isus lui Petru: „Mă iubești?”

A. Pedagogia lui Isus și a Bisericii

Relația personală cu Isus Cristos este experimentată mai ales prin meditarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea și participarea activă la sacramente, carismele carității pastorale în dăruirea față de Biserica particulară și dăruirea de sine în castitate, țesutul relațiilor educative, fraterne, amicale și de slujire.

1. Seminarul este școala care educă la ascultarea cuvântului prin lectio divina, meditația personală, studiul Sfintei Scripturi, celebrările liturgice, momentele de împărtășire a credinței și de discernământ comunitar.

Această ascultare le permite viitorilor preoți să se pună într-o atitudine de convertire permanentă a inimii, de transformare a propriilor criterii de judecată, de creștere în viața spirituală și de pregătire pentru misiunea de vestitori ai cuvântului.

Seminariștii vor fi introduși în cunoașterea și studiul marilor tradiții spirituale și al formelor de pietate populară care au întrupat de-a lungul veacurilor cuvântul lui Dumnezeu, marcând profund experiența eclezială.

• În fiecare săptămână, comunitatea seminariști lor va dedica un timp adecvat pentru lectio divina, care va fi condusă de un formator sau de un profesor.
• În fiecare zi
• în mod obișnuit dimineața, după celebrarea comunitară a Laudelor
• va fi un timp pentru meditația personală, urmând textele indicate sau concordate cu directorul spiritual.
• Sub conducerea directorului spiritual sau a for matorului, seminariștii vor învăța să se apropie sistematic și cu încredere de marii maeștri ai vieții spirituale, acordând o atenție privilegiată sfinților părinți ai Bisericii.

2. Momentul esențial al întâlnirii cu Cristos este liturgia, care îi conduce pe seminariști să experimenteze cu întreaga Biserică belșugul harului revărsat în anul liturgic și să pună în centrul zilei celebrarea Euharistiei, izvor și culme a vieții creștine și inimă a slujirii preoțești.

Duminicile, sărbătorile și solemnitățile introduc istoria personală în marea istorie a mântuirii.

• Prin cateheze periodice și celebrări speciale îngri jite de directorul spiritual și de formatori, seminariștii vor fi ajutați să înțeleagă și să trăiască în profunzime bogăția anului liturgic
• Liturgiei cuvântului din zilele de duminică și săr bători seminariștii îi vor dedica un timp pentru meditație sau lectio divina, care, în funcție de programul săptămânal, va fi personală sau comunitară.
• Unii seminariști vor putea participa la Liturghia duminicală în anumite parohii, ca ministranți, lectori sau acoliți. În Seminar, Liturghia duminicală trebuie să fie trăită în toată bogăția sa, evitând riscul disipării și pericolul unei animări pur exterioare.
• Ziua Domnului, duminica, se va încheia cu adora ția euharistică și rugăciunea liturgică a Vesperelor 3. Euharistia, culme a rugăciunii și a vieții creștine, este momentul cel mai important în viața Seminarului; prin ea, Domnul își construiește zi de zi comunitatea, scriindu-i în inimă porunca cea nouă, a iubirii dăruite și răstignite. Prin ascultarea cuvântului, Euharistia cerne comportamentele și orientează alegerile personale, comunitare și pastorale; prin invocarea Duhului Sfânt, regenerează angajamentul dăruirii bucuroase Domnului; prin împărtășirea la banchetul Mielului, întărește alianța sigilată cu sângele său.

Participarea zilnică la sfânta Liturghie le oferă seminariștilor posibilitatea să se înrădăcineze zi de zi în misterul lui Cristos și să dea semnificația și importanța justă angajamentului zilnic, mai ales atunci când, în lipsa provocărilor externe puternice sau a emoțiilor, ei riscă să cadă în dispersie, oboseală demotivantă sau apatie.

• Fiecare seminarist să participe activ la sfânta Litur ghie, într-un climat de adevăr și simplitate.
• Animatorul liturgic:
• să anunțe din timp lectorii, ca să le dea timp să se pregătească citind și meditând cuvântul lui Dumnezeu pe care urmează să-l proclame;
• să aleagă cântările pentru celebrare potrivit textelor liturgiei zilei sau timpului liturgic și să favorizeze participarea tuturor.

4. În continuitate cu celebrarea Euharistiei, să fie încurajată adorația euharistică, rugăciune care favorizează maturizarea unei atitudini de tăcere și contemplație și promovează creșterea relației personale cu Cristos, la care contribuie și Calea Crucii.

• În fiecare zi de vineri, și într-un mod prelungit în prima vineri din lună, întreaga comunitate se adună în contemplație adoratoare a lui Cristos în Euharistie, pentru a se bucura și mulțumi pentru prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru, precum și pentru a se ruga pentru vocații.
• Fiecare seminarist, știind că Domnul îl așteaptă să-i vorbească în intimitatea și în tăcerea inimii sale, va avea grijă să dedice în fiecare zi un timp pentru adorația personală și să facă o vizită la Preasfântul Sacrament.
• În vinerile din Postul Mare comunitatea Seminaru lui se roagă în capelă Calea Crucii pentru a-l contempla pe Domnul care a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu, ca să mergem și noi pe urmele sale.

5. Liturgia Orelor constituie prelungirea naturală a Euharistiei în timpul zilei și îl ajută pe seminarist să trăiască propriul timp aducându-i laudă Domnului, în comuniune de rugăciune cu întreaga Biserică. Seminariștii să fie introduși progresiv în recitarea Liturgiei Orelor, să o folosească drept formă privilegiată de laudă adusă lui Dumnezeu și de mijlocire pentru frați și să și-o asume, odată cu hirotonirea diaconală, drept angajament de celebrat integral și zilnic.

• Rugăciunea Laudelor va fi comunitară și va ajuta comunitatea să înceapă ziua lăudându-l pe Domnul.
• Ora Medie, Vesperele și Completoriul vor fi cele brate comunitar în anumite zile și lăsate la inițiativa fiecăruia în alte zile.
• Oficiul Lecturilor va fi lăsat la inițiativa fiecăruia.

6. Important și urgent pentru fiecare seminarist, în cadrul formării spirituale, este să descopere frumusețea și bucuria sacramentului Penitenței. La aceasta se ajunge printr-o cateheză adecvată, prin educația creștină și eclezială a conștiinței și prin practica sacramentală frecventă.

• Prezența periodică a directorului spiritual și a altor preoți (aleși pentru sacramentul Reconcilierii) în confesional le permite seminariștilor să se spovedească cel puțin o dată la două săptămâni, așa cum se potrivește unui drum spiritual intens.
• Fiecare este liber să-și aleagă confesorul; se reco mandă însă ca fiecare seminarist să aibă un confesor stabil, de preferat chiar directorul spiritual.
• Celebrările penitențiale organizate de-a lungul anului vor dovedi angajamentul fiecărui seminarist de a face parte dintr-o comunitate care se convertește și se reconciliază cu Domnul și cu frații.

7. Cântarea este parte integrantă a rugăciunii liturgice și trebuie îngrijită cu mare atenție.

• În fiecare săptămână să fie dedicat un timp spe cial formării muzicale, educației la cântare și aprofundării cântecelor liturgice, păstrând și valorizând cântarea gregoriană, dar preluând și muzica corală, cu o referință specială la repertoriul contemporan.

8. O atenție specială va fi acordată devoțiunii mariane. De fapt, Fecioara Maria, care a trăit într-o legătură unică cu Isus, însoțește zi de zi drumul de credință al Seminarului nostru. Devoțiunea filială față de ea, mamă iubitoare și prevăzătoare, însuflețește vocația fiecărui seminarist, îl susține în angajamentul de a-și urma cu generozitate și dăruire vocația, îl ajută în momentele de dificultate și îi dă tărie și mângâiere în încercări.

• Devoțiunea față de Maica Domnului se exprimă în recitarea zilnică, personală sau comunitară, a Rozariului și a Îngerului Domnului.
• În lunile mai și octombrie, recitarea Rozariului se face într-o formă solemnă, urmată de Litania cântată închinată Maicii Domnului.

9. Exercițiile spirituale anuale și zilele de reculegere semestriale constituie momente importante în drumul formativ al fiecărui seminarist și al comunității în ansamblul ei. Vor fi trăite în deplină disponibilitate față de cuvântului lui Dumnezeu, într-o atmosferă de tăcere și reculegere, ca să fie de ajutor și edificare reciprocă.

10. O condiție favorabilă pentru rugăciune este tăcerea, care în Seminar este promovată drept atitudine generală și este cerută în locurile de rugăciune și în anumite timpuri precise.

B. Identitatea spirituală a viitorilor preoți

1. În centrul formării spirituale a viitorilor preoți se află caritatea pastorală – darul Duhului Sfânt, principiu interior și virtute de dobândit – care caracterizează și dă unitate vieții și spiritualității preoțești. Conținutul său esențial este dăruirea totală de sine Bisericii, după exemplul și în împărtășire cu darul lui Cristos.

Dacă se vor lăsa cuprinși de această „iubire mai mare”, seminariștii vor fi în măsură să depășească greutățile, oboselile și insuccesele, să lase deoparte orice mediocritate și să tindă la o viață de sfințenie autentică.

2. Pasiunea pentru Cristos ar fi un sentiment vag dacă nu s-ar exprima într-o iubire față de Biserică, Mireasa sa. Ascultarea față de Dumnezeu, înțeleasă ca expresia cea mai înaltă a libertății de noi înșine, se întrupează și în ascultarea față de Biserică, în special față de Papa și propriul episcop, și se exprimă în semnul bucuriei, care constituie unitatea de măsură evanghelică a dăruirii de sine. Este esențial, de aceea, ca fiecare candidat la Preoție să dezvolte în inima sa un profund sensus Ecclesiae, adică acea capacitate de sentire Ecclesiam, sentire cum Ecclesia, sentire in Ecclesia.

Pe această bază se va înrădăcina spiritualitatea diecezană, care se caracterizează prin asumarea iubirii și a slujirii față de propria Biserică particulară drept scop principal și criteriu fundamental al propriei vieți spirituale și al angajamentului eclezial. Este vorba de o spiritualitate care are o structură ce derivă din tripla legătură cu episcopul, cu prezbiteriul și cu poporul lui Dumnezeu, precum și de la triplul munus: profetic, regal și sacerdotal. Tonalitățile sale principale sunt comuniunea și întruparea.

3. Dăruirea preoților față de Biserica particulară are loc în contextul prezbiteriului, realitate care izvorăște din sacramentul Preoției și oferă posibilități extraordinare de comuniune, împărtășire și susținere.

În această perspectivă, seminariștii vor fi educați să-l iubească pe Cristos în orice frate, fără nicio discriminare, să-și lărgească spațiile iubirii fraterne, ale prieteniei și ale slujirii și să se insereze treptat în prezbiteriul diecezan.

Vor fi de asemenea încurajați să fie disponibili față de viața comunitară, potrivit formelor care vor exista în contextul ministerului lor viitor.

4. Apartenența la o Biserică particulară prin încardinare, departe de a-i închide pe preoți într-o mentalitate restrânsă și particularistă, îi deschide spre nevoile tuturor oamenilor, ale tuturor Bisericilor și ale lumii întregi, întrucât orice Biserică particulară face prezentă unica Biserică a lui Cristos.

Candidații la Preoție vor fi de aceea provocați să aibă o inimă și o mentalitate de misionari, să-și lărgească orizontul angajamentului lor apostolic și să fie disponibili la misiune.

Există o misiune a inimii care se manifestă în deplina disponibilitate de a te consuma pentru evanghelie și de a privilegia întâlnirea cu cei care nu cred sau sunt indiferenți față de credință; există o misiune a diecezei și a parohiilor, care cere disponibilitate de a sluji în oficiul încredințat de episcopul propriu; există o misiune ad gentes, care se exprimă în slujirea ca preoți fidei donum și în spiritul colaborării între Biserici.

5. Angajați total într-o urmare radicală a lui Cristos, viitorii preoți vor fi educați la o viață săracă, sobră, esențială, demnă, generoasă. Ei vor fi stimulați să maturizeze acel simț al responsabilității care se traduce în asumarea chiar și a muncilor manuale în Seminar, în îngrijirea spațiilor și a bunurilor comune, în verificarea cheltuielilor personale și, mai ales, în efortul studiului, cu conștiința că astfel își câștigă pâinea zilnică. Să fie apoi educați să-și exprime recunoștința sinceră față de Domnul și față de Biserică pentru sprijinul economic care le permite să se dedice cu libertate evanghelică și încredere senină în prezent formării, iar în viitor slujirii pastorale.

Dăruirea de sine trăită cu radicalitate evanghelică cere de la candidații la Preoție, pe lângă detașarea de lucruri, și detașarea de afectele cele mai dragi și mai ales de ei înșiși.

6. În logica totalei apartenențe la Cristos și a participării la iubirea sa sponsală față de Biserică, celibatul pentru împărăția cerurilor a fost mereu considerat ca deosebit de adaptat pentru viața preoțească. Este vorba de o vocație la iubire în aceeași formă aleasă de Isus, care cere să fie asumată cu seninătate și trăită cu seriozitate.

Fraternitatea sacerdotală și prietenia în cadrul prezbiteriului, precum și simpla întâlnire cu familiile care trăiesc cu bucurie darul iubirii în castitatea conjugală vor putea să favorizeze și să dezvolte carisma celibatului.

Este vorba de o vocație pe care viitorii preoți vor trebui să o trăiască în castitate, disciplinând-se și folosindu-se de mijloacele umane și spirituale care o pot forma și păstra. Această disciplină ar trebui să țină cont de fragilitatea umană, să angajeze la vigilență, să inducă o folosire responsabilă a mijloacelor de comunicare socială, astfel încât să se ferească de compromisuri și ezitări care ar putea sărăci sau pune la încercare bogăția darului.

Alegerea celibatului recheamă personalitatea umană a candidaților, care trebuie să fie sănătoasă și armonioasă. Eventualele „răni” afective prezente în experiența candidatului vor fi recunoscute cu umilință și vindecate treptat în relația cu Domnul Cristos de-a lungul drumului formativ.

3. Formarea intelectuală

1. Formarea intelectuală nu trebuie privită ca o componentă exterioară și secundară a creșterii umane, creștine, spirituale și vocaționale a celui care se pregătește pentru Preoție. Dimpotrivă, prin studiu, mai ales cel al teologiei, el aderă profund la cuvântul lui Dumnezeu, crește în viața sa spirituală și se dispune să îndeplinească ministerul său pastoral.

Formarea intelectuală își află justificarea în natura însăși a ministerului Preoției și își arată urgența în fața provocării „noii evanghelizări”.

Munca lungă și obositoare care caracterizează formarea intelectuală, ritmată de programul zilnic și sistematic, are drept scop să formeze preoți cu o credință matură, bucuroasă și convinsă, deoarece este gândită și asumată. În acest fel, noii preoți vor fi în măsură să devină însoțitori de încredere ai bărbaților și femeilor din timpul nostru, ajutând pe fiecare să simtă setea de Dumnezeu și nevoia de mântuire care se află în inima sa și să motiveze speranța pe care o poartă în inimă. Vor fi pregătiți să se confrunte și să dialogheze într-o societate pluralistă, multietnică și multireligioasă. De asemenea, vor fi provocați să regăsească esențialul credinței, frumusețea și puterea ei eliberatoare, fără să se teamă de a aborda contradicțiile existente în această trecere istorică, deoarece sunt convinși că orice mic adevăr descoperit este o trecere spre adevărul suprem.

2. Premisa necesară pentru ca studiul filosofico-teologic să fie rodnic în vederea dezvoltării unor personalități prezbiterale mature constă în deplina integrare dintre știința teologică și trăirea teologală.

Ca să fie eficace din punct de vedere pastoral, formarea intelectuală trebuie integrată într-un itinerar spiritual marcat de experiența personală a lui Dumnezeu, astfel încât să depășească o știință pur speculativă și să ajungă la acea inteligență a inimii care mai întâi știe să vadă și apoi să comunice fraților misterul lui Dumnezeu; este vorba despre un drum care, prin natura sa, este eclezial. Modele în acest sens sunt părinții Bisericii și marii sfinți teologi. Imaginea pe care părinții o oferă despre ei înșiși este aceea de oameni care nu doar învață, ci și trăiesc realitățile divine, potrivit principiului lex orandi, lex credendi.

3. Știința teologică, în calitate de reflecție critică asupra credinței și înțelegere profundă a misterului creștin, le oferă studenților o cunoaștere documentată și iluminată a depozitului credinței, conținut în Sfânta Scriptură și în Tradiția și Magisteriul Bisericii, precum și o înțelegere a ei care crește de-a lungul veacurilor prin multiplele aporturi ale formulărilor dogmatice și ale magisteriului păstorilor, ale simțului supranatural al credinței întregului popor al lui Dumnezeu, ale vieții ecleziale, ale elaborării și clarificărilor teologilor.

Pe parcursul complex al studiilor teologice, studenții să fie ajutați să nu neglijeze niciuna dintre etapele în care a fost elaborată fides quae, ci să fie însoțiți să reparcurgă întregul itinerar al credinței ecleziale, care a străbătut liturgia, istoria, acțiunea pastorală, teologia, mărturia sfințeniei, în care mysterium salutis a fost celebrat, experimentat, explicat și înțeles tot mai bine, potrivit legii progresului adevărului de credință, care nu admite alterări sau coruperi, ci dezvoltă o creștere fidelă și înțeleaptă în pătrunderea adevărului.

4. Seminariștii care trebuie să dobândească și să dezvolte un exercițiu serios al inteligenței pastorale să fie ajutați de profesori să perceapă dimensiunea pastorală în ceea ce le este învățat, pentru ca gândirea teologică și însușirea cognitivă să nu pară separate de viața Bisericii și a societății, spre care se îndreaptă viitoarea lor misiune.

5. Seminariștii vor trebui să fie ajutați de formatori și de profesori să-și motiveze angajamentul pentru studiu și să se dedice acestei activități cu asiduitate, elan și pasiune, depășind eventualele prejudecăți antiintelectualiste. Apropierea metodologică de misterul creștin, pentru a-l cunoaște și a-i explica din diferite unghiuri bogăția, amplitudinea, înălțimea și adâncimea, cere o continuă, răbdătoare și susținută dăruire față de studiu, astfel încât să permită seminariștilor să se lase pătrunși de reflecția teologică ce integrează și armonizează, într-o sinteză superioară, experiențele de cunoaștere, fie pentru a nu se simți striviți de simțul frustrării ori de neadecvare la provocările credinței și ale practicii timpului prezent.

6. Un moment esențial al formării este studiul filosofiei: în dialog cu cultura actuală, ea dezvoltă cunoașterea reflexivă a raportului constitutiv care există între spiritul uman și adevăr. De asemenea, ea face să apară în inimă o venerare iubitoare a adevărului și garantează acea siguranță care poate să stea la baza dăruirii totale lui Cristos.

7. Formarea intelectuală a viitorului preot se bazează mai ales pe studiul teologiei: sacra doctrina care provine din credință și vrea să conducă la credință. Ea trebuie urmată cu rigoare științifică și, totodată, cu o mare și vie iubire față de Isus Cristos și Biserica sa. Viitorii preoți trebuie să ajungă la o viziune completă, unitară și organică a tuturor adevărurilor creștine, fără a face alegeri arbitrare, ci la lumina reflecției pe care au elaborat-o magisteriul Bisericii și sfinții de-a lungul veacurilor, cu scopul de a dobândi, sub conducerea maeștrilor probati, acea competență autoritară și acea eficiență comunicativă care derivă dintr-o cunoaștere adecvată a misterului ce trebuie vestit și a omului căruia i se transmite vestea cea bună.

• Studentul teolog să-și asume angajamentul de a studia cu acea responsabilitate profesională care este proprie muncii zilnice a atâtor frați.
• Comunicarea cu autoritate a mesajului și asimi larea sa, sinteză și expresie personală și fidelă, cere frecvența obligatorie la cursuri și timp îndelungat dedicat studiului.
• Fiecare să considere ca o datorie de conștiință fructificarea instrumentelor pe care le are la dispoziție pentru a ajunge la o pregătire intelectuală serioasă, cum ar fi seminariile, cercetarea personală, lectura critică a textelor și, în special, întâlnirea personală cu profesorii.
• Timpul pentru studiu să fie adevărat laborator de formare intelectuală și teologică și de disciplină interioară; seminariștii să-și programeze astfel studiul personal, încât să fie în măsură să dea examenele la timpul stabilit și să prezinte lucrările potrivit indicațiilor și termenelor date de profesori.
• Angajamentul studiului va merge dincolo de nive lul minim cerut pentru a trece examenele și trebuie să țină cont mai ales de nevoile pastorale ale noii evanghelizări în lumea de azi.
• Angajamentul cultural serios al fiecăruia preve de lectura personală a cărților, revistelor, ziarelor, cu atenție specială la viața Bisericii și a lumii, care trebuie să interpeleze propria sensibilitate pastorală. În această optică intră și folosirea competentă a mijloacelor de comunicare socială (ziare, reviste, TV, internet) și capacitatea de a le decodifica mesajele.
• Este o datorie gravă pentru seminariști să fie fideli orarului stabilit și să valorifice tot timpul pus la dispoziție.

8. Studiul contribuie, prin natura sa, la stabilirea de relații de comuniune, creând interese comune, favorizând ajutorul reciproc, stimulând cu exemplul.

• Relațiile seminariștilor cu profesorii și studenții de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, cu care împărtășesc munca școlară, să fie de respect, prietenie și colaborare.

9. Întrucât Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași este afiliat la Facultatea de Teologie a Universității „Sfântul Ioan din Lateran”, la sfârșitul studiilor din ciclul instituțional, seminariștii vor susține examenul de bacalaureat în teologie. Iar ca studenți ai Facultății de Teologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, vor susține examenul de licență (după anul IV) și de master (după anul VI).

4. Formarea pastorală

1. Întreaga formare a candidaților la Preoție are drept scop să-i dispună într-un mod special la împărtășirea carității lui Cristos Bunul Păstor. De aici rezultă că formarea pastorală constituie scopul și măsura întregii formări prezbiterale. Nu este vorba în primul rând de a oferi tehnici și metodologii, cursuri speciale și practici, ci de a educa la un mod de a fi care să unească și să orienteze întreaga personalitate, astfel încât candidații la Preoție să-și însușească acel stil de păstor, după modelul lui Cristos, care „n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45).

Pedagogia pastorală a Seminarului va urmări o adevărată și proprie inițiere la sensibilitatea de păstor, la asumarea conștientă și matură a responsabilităților sale, potrivit exigențelor teologice ale pastorației. Instrumentele privilegiate ale acestei pedagogii sunt, pe lângă formarea spirituală, viața în comunitate, studiul teologiei pastorale și experiențele pastorale.

2. Nu va fi neglijată nici formarea viitorilor preoți cu privire la administrarea bunurilor bisericești, grija față de bunurile culturale, folosirea și valorizarea mijloacelor de comunicare socială.

3. Formarea pastorală se realizează, de asemenea, printr-o adevărată și proprie practică, ce trebuie să fie:

• integrată, astfel încât să permită seminariștilor să-și arate simțul responsabilității într-un sector specific, dar fără să devină o povară excesivă, care să-l distragă de la angajamentele obișnuite din Seminar;
• circumscrisă la timpuri prestabilite în cursul anu lui academic, în perioadele de vacanță de Crăciun și Paști și pe timpul verii. Formatorii vor evalua momentul cel mai potrivit pentru începutul practicii pastorale, precum și consistența și ritmul ei;
• graduală, ritmată de diferitele etape ale itinera rului formativ;
• diferențiată în alegerea activităților și experien țelor, incluzând, pe lângă serviciul prioritar în parohii, posibilitatea unui angajament în instituții socio-caritative (comunități terapeutice, centre pentru vârstnici, spitale etc.), sau chiar o experiență misionară sau o activitate de animare în Seminarul Mic Diecezan;
• evaluată împreună cu responsabilii din diferitele sectoare pastorale, dar și cu formatorii din Seminar.
• Activitatea pastorală a seminariștilor va fi pro iectată și evaluată cu formatorii și preoții care vor colabora cu seminariștii în activitățile pastorale; aceștia din urmă devin, în virtutea colaborării pastorale, coresponsabili ai formării.
• Din când în când vor fi făcute și evaluări în cadrul colegilor din anul de teologie în care se află, sau ale unor grupuri mai mici, pentru o îmbogățire reciprocă și pentru a avea în față evantaiul activităților pastorale ale Bisericii noastre.

4. Experiențele pastorale contribuie într-un mod specific la diferitele dimensiuni formative. Ele promovează:

• creșterea umană integrală: în cadrul slujirii pas torale, seminariștii sunt stimulați să acționeze în primă persoană, să-și asume responsabilități concrete și să caute colaborarea cu responsabilii altor realități ecleziale; astfel, ei au posibilitatea de a practica și consolida generozitatea în slujire, maturitatea în gestionarea timpului, capacitatea de a intra în relație cu o mare varietate de persoane, comportamentul în echilibrul afectiv;
• consolidarea vieții spirituale în perspectiva cari tății pastorale: într-un ambient care nu este ritmat de un program precis, seminariștii vor învăța să-și gestioneze cu înțelepciune timpul și să-și găsească singuri spații pentru rugăciune; apoi, relaționând și colaborând cu diferite persoane vor fi provocați să evalueze și să facă în așa fel încât să crească sensibilitatea apostolică și să dezvolte rugăciunea de mijlocire, proprie păstorului; în sfârșit, având posibilitatea de a cunoaște diferite situații de viață, vor fi ajutați să ajungă la capacitatea de a descoperi semnele prezenței și acțiunii lui Dumnezeu în istorie;
• îmbogățirea și însușirea studiului teologiei, care, la rândul ei, stimulează la o apropiere critică și pro-pozitivă de practica pastorală;
• completarea formării pastorale și însușirea com petențelor practice: inserați într-un context pastoral precis, viitorii preoți vor avea posibilitatea să cunoască de aproape viața păstorului, să învețe să-și asume globalitatea unui proiect pastoral, să se exercite în colaborarea cu preoții, călugării și laicii, să dobândească competențe specifice pentru animare, comunicare și programare.

5. Inițierea în slujirea pastorală este și o introducere în viața însăși a prezbiteriului în vederea unui minister împărtășit în mod fratern, care presupune capacitatea de ascultare și o atitudine de colaborare, dar care cere și stimă și respect față de munca preoților care sunt deja de mult angajați în via Domnului.

Trebuie cultivat cu mare atenție simțul ministerialității ca slujire generoasă și atentă a Celui care rămâne principalul protagonist al oricărei activități pastorale: Duhul Sfânt.

Părinții parohii și ceilalți responsabili care îi însoțesc pe formatorii din Seminar la formarea pastorală a seminariștilor să-și amintească mereu că sunt chemați să colaboreze cu tineri care se află încă la începutul formării lor. Să nu le împovăreze activitatea, ci să-i ajute să intre în viața obișnuită a comunității, având mai ales grijă să împărtășească cu ei aceeași experiență pastorală.

Seminariștii, la rândul lor, să se apropie cu respect și discreție de comunitățile la care sunt trimiși, cu conștiința că ele au o istorie, o structură și o tradiție precisă. Să caute mai întâi să instaureze cu parohii și cu ceilalți responsabili un raport bazat pe respect, sinceritate, împărtășire și adevărată fraternitate; să dea în fața tuturor o mărturie luminoasă și coerentă de tineri credincioși, angajați să-l urmeze pe Domnul cu radicalitate; să se străduiască să-și îndeplinească sarcinile încredințate și să ceară mereu consimțământul parohilor sau altor responsabili pastorali pentru inițiativele și activitățile pe care le consideră potrivite; să-și organizeze astfel timpul încât să-și rezerve și spații de rugăciune personală.

• Exceptând cazuri sau situații contingente, spațiul propriu al activității pastorale în primii doi ani de filosofie este parohia de origine; după ritul admiterii la ordinele sacre, seminariștii vor desfășura activități pastorale într-o altă parohie, pentru a ajuta la creșterea în disponibilitate față de misiune, instaurând noi relații pastorale; totuși, acest lucru nu trebuie să conducă la o separare de comunitatea în care s-au maturizat și este înrădăcinată propria vocație, și în care revin periodic.
• Timpul obișnuit al desfășurării activității pastorale este sâmbătă după-amiaza și duminică dimineața. Timpurile privilegiate sunt momentele forte ale Crăciunului și Paștelui și perioada vacanței de vară. Aceasta din urmă oferă o posibilitate mai mare de a lua contact cu diferitele inițiative și experiențe pastorale ale diecezei și ale parohiei; trebuie să fie, așadar, valorizată cât mai mult posibil, în vederea unei formări cât mai complete.
• Pe parcursul anului vor fi organizate întâlniri cu experți sau persoane cu experiență în domeniul pastoral, precum și cu responsabili ai diferitelor sectoare ale pastorației diecezane.
• Va fi favorizată participarea la conferințe pastorale organizate special pentru seminariști.
• Sunt bine-venite și încurajate întâlnirile cu parohi sau preoți care slujesc în misiuni diecezane, ca ocazie prețioasă de îmbogățire pe drumul de formare.

6. Pe lângă practica pastorală, este potrivit ca seminariștii să promoveze pe parcursul anului anumite activități pastorale comunitare, cum ar fi „săptămânile vocaționale” în parohii, „școala de rugăciune” sau alte inițiative de animare.

• O atenție specială va fi acordată implicării seminariștilor la inițiativele pastorației vocaționale propuse de Seminarul Mare Diecezan și de Oficiul Diecezan pentru Vocații; astfel, aceștia vor da mărturie despre propria chemare și vor împărtăși bucuria de a-l urma pe Cristos și de a sluji Biserica. Aceste activități le oferă seminariștilor posibilitatea de a da o mărturie exemplară de credință, dar și ocazia de a se exercita în coresponsabilitatea pastorală, antrenându-se să muncească împreună, atât în faza pregătitoare, cât și în cea de realizare și evaluare a proiectului.

APENDICE. VACANȚELE DE VARĂ

Perioada vacanțelor de vară este parte integrantă a timpului de formare și, dată fiind configurația sa specială, cere să fie trăită cu un simț matur de responsabilitate, în logica unei corecte și integrate autoformări. Ea permite, de fapt, o mai amplă cunoaștere a diferitelor inițiative pastorale ale diecezei și ale parohiei, dar și a vieții de zi cu zi a oamenilor, a obiceiurilor și a culturii societății în care tânărul preot va fi chemat să fie vestitor al împărăției cerurilor, ministru al sacramentelor, conducător al comunității. De aceea, este bine ca această perioadă să fie valorizată în mod oportun cu experiențe spirituale, culturale și pastorale semnificative, în vederea unei formări echilibrate, armonice, orientată spre o caritate pastorală autentică.

1. Înainte de a confirma propria adeziune la diferitele experiențe propuse pentru vacanța de vară, este bine ca seminaristul să ceară sfatul directorului spiritual și să se pună de acord cu rectorul și formatorul, ca să fie clarificate obiectivele, stilul și modalitățile concrete ale fiecărei experiențe. Să se aibă în vedere ca:

• finalitățile educative ale fiecărei experiențe să fie conforme cu obiectivele fundamentale ale formării din Seminar și să poată fi reluate și evaluate în cadrul dialogului formativ, pentru a evita ca ele să fie anihilate de o atitudine activistă sau consumistă;
• stilul să ajute la maturizarea unei afectivități oblative, modelată de caritatea pastorală;
• modalitățile concrete de realizare a experienței pas torale să favorizeze o introducere graduală a seminaristului în dinamica slujirii pastorale, susținând în el o dăruire de sine entuziastă și, totodată, proporționată, asumarea unui stil de colaborare generos și umil, bucuria de a fi slujitor, evitând căderea în forme iluzorii de protagonism pastoral. Este bine, așadar, ca responsabilitatea principală și efectivă a experienței pastorale să fie încredințată altora, la care seminaristul în formare va avea grijă să facă referință.

2. Pe parcursul celor șase ani de studii filosofice și teologice, fiecare seminarist este invitat să facă experiențe estive diferențiate, astfel încât să dezvolte în mod echilibrat diferitele dimensiuni ale formării:

• Formarea spirituală: scurte perioade de tăcere și rugăciune personală în comunități călugărești; săptămâni biblice;
• Animarea tinerilor: campusuri parohiale, vocați onale, diecezane propuse de Acțiunea Catolică, Scout; alte inițiative pentru copii și tineri;
• Studiu: cursuri de limbă în străinătate; aprofun darea personală a unor domenii teologice;
• Slujire și caritate: o săptămână de voluntariat în instituțiile prezente în dieceză.

3. O relevanță deosebită o au două experiențe, care sunt recomandate cu căldură:

• Exerciții spirituale ignațiene, la care sunt invitați să participe în special studenții din Anul V, în vederea discernământului final pentru diaconat și prezbiterat. Propunerea este pentru toți, însă decizia de a participa rămâne liberă și personală. De aceea, este bine ca seminaristul să ia legătura cu rectorul și directorul spiritual, pentru a fi informat despre această practică, ajutat să evalueze oportunitatea ei pentru propriul drum și însoțit să maturizeze o alegere disponibilă și senină;
• Experiența misionară, propusă pentru anul pas toral. Este vorba despre o experiență semnificativă pentru a întâlni și cunoaște de aproape viața altor Biserici în care își exercită ministerul unii preoți din dieceza noastră. O astfel de experiență poate contribui mult la cultivarea sentimentului de apartenență la Biserica universală și la disponibilitatea de a sluji în misiunile diecezane din Africa sau America Latină.

4. Deosebit de recomandate sunt prezența și colaborarea seminariștilor la campusuri și la inițiativele vocaționale promovate de seminar și de Oficiul Diecezan pentru Vocații.

5. Despre activitățile și angajamentele din vacanțele de vară vor fi informați preoții din parohia unde își desfășoară seminariștii slujirea pastorală. A păstra cu ei un raport de stimă sinceră și o disponibilitate încrezătoare înseamnă a recunoaște responsabilitatea lor pentru propria vocație.

6. Nu trebuie să lipsească în timpul vacanțelor de vară o perioadă de odihnă și de trăire în propria familie. Aceasta, mai ales dacă este angajată în slujirea eclezială, este chemată să participe la drumul formativ al fiului; ea se pregătește astfel, an de an, de prețioasa relație pe care o va avea cu fiul preot. Seminaristul să caute, așadar, să vorbească cu familia despre drumul său de formare, despre propriile experiențe în seminar și în parohie și, totodată, să împărtășească situații și probleme, să asculte preocupări și sfaturi, pentru a crește în înțelepciune în viața concretă.

Partea a V-a: Itinerarul formării și etapele sale

A. Intrarea în Seminarul Mare Diecezan

Intrarea în Seminarul Mare Diecezan este un moment foarte important: încoronează un drum lung străbătut sub conducerea Duhului Sfânt și marchează începutul unuia nou, entuziasmant și angajant, cu o orientare precisă.

Pentru a fi primit în Seminar se cere o personalitate sănătoasă și fără carențe majore, care, cu ajutorul unui ghid spiritual, a maturizat în rugăciune, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și în practica sacramentelor dorința de a se dărui lui Cristos și de a se pune în slujba Bisericii sale.

Candidatul va prezenta rectorului o cerere scrisă1 pentru a fi primit în comunitatea Seminarului Mare Diecezan. Cererea presupune disponibilitatea personală

1 Cererea va fi însoțită de următoarele documente:

• diploma (sau adeverința) de bacalaureat;
• foaia matricolă a anilor de liceu;
• adeverință medicală tip;
• certificatul de naștere și o copie după certificatul de naștere;
• certificatul de căsătorie religioasă a părinților;
• certificatul de botez și de mir;
• scrisoare de caracterizare din partea parohului (trebuie prezentată la colocviul vocațional);
• scrisoare de caracterizare din partea superiorului (dacă provine de la alte Seminarii);
• cerere de înscriere (se completează în momentul înscrierii);
• patru fotografii (tip buletin);
• copie după cartea de identitate;
• dosar plic.

de a accepta itinerarul formativ, obiectivele și ritmul comunității Seminarului, precum și angajamentul de deschidere docilă și cordială față de formatori. Primind-o, rectorul exprimă angajamentul Seminarului de a fi instrument al Duhului Sfânt pentru verificarea și maturizarea vocației în vederea unui minister prezbiteral în Biserica locală.

Cererea de primire va fi evaluată de echipa de formatori împreună cu episcopul, pe baza criteriilor de discernământ indicate de documentele Bisericii.

Din momentul primirii, tânărul intră în comunitatea Seminarului Mare Diecezan, devenind membru cu toate drepturile și obligațiile și cu angajamentul de a contribui la bunul mers al vieții comunitare.

B. Itinerarul formativ

1. Formarea pentru Preoție se configurează ca un adevărat și propriu itinerar, ritmat de etape precise, care permit asimilarea progresivă a diferitelor conținuturi spirituale, umane, intelectuale și pastorale.

Din punct de vedere obiectiv, itinerarul durează șapte ani și este marcat de următoarele etape:

• introducerea în viața de Seminar;
• admiterea între candidații la diaconat și prezbiterat;
• conferirea ministerului lectoratului;
• conferirea ministerului acolitatului;
• hirotonirea diaconală;
• hirotonirea prezbiterală.

Conferirea lectoratului, a acolitatului și a hirotonirii diaconale reprezintă momente importante și decisive pentru formarea la Preoție. Din ele, fără vreo absolutizare superficială, putem să extragem un principiu capabil să unifice viața spirituală, experiențele pastorale și, într-o anumită măsură, chiar și studiul teologic. Ele reprezintă fazele fundamentale ale unei „inițieri”, prin care sunt dăruite harul și mandatul, alături de exercițiul progresiv și autentic al sarcinilor tipic prezbiterale, cum ar fi evanghelizarea, liturgia și animarea pastorală. Tocmai orientarea lor către impunerea mâinilor pentru prezbiterat distinge semnificația ministerelor pentru candidații la Preoție de aceleași ministere conferite laicilor sau diaconilor permanenți.

2. Pentru fiecare etapă a unui asemenea itinerar spiritual sunt indicate aici punctele asupra cărora trebuie să se axeze implicarea personală, să fie trasate atitudinile de dobândit în vederea ministerului și sugerate mijloacele pentru a le atinge, fără a pretinde o predeterminare a timpului când va fi conferit harul Domnului sau a drumului de maturizare al fiecărui candidat, care poate avea un ritm cu totul personal, confirmat de discernământul formatorilor.

Aceste indicații vor fi temă de reflecție și de verificare în întâlnirile cu rectorul, directorul spiritual și formatorul, cărora, în ascultarea docilă a Duhului și în comuniune cu episcopul, le revine sarcina de a discerne carisma și ministerul fiecăruia. Seminaristul va putea avea o siguranță motivată a propriei idoneități vocaționale, dacă în privința sa judecata rectorului și a directorului spiritual va fi pozitivă, independentă și convergentă.

• Rectorul, căruia îi revine în ultimă instanță judecata cu privire la idoneitatea candidatului pentru slujirile sacre, este punctul de referință în programarea, actualizarea și verificarea globală a întregului itinerar formativ al seminaristului.
• Directorul spiritual, care se îngrijește de drumul spiritual al fiecărui candidat și al comunității în ansamblul ei, și care conduce pe fiecare în discernerea planului lui Dumnezeu asupra lui, este punctul de referință pentru tot ceea ce privește viața spirituală. Un raport susținut și serios cu el este absolut necesar pentru viitorul preot: cererea pentru admissio sau pentru ministerele sacre trebuie să aibă consimțământul prealabil al directorului spiritual, căruia seminaristul i s-a deschis cu sinceritate pentru o perioadă suficient de lungă. Directorul spiritual al fiecărui seminarist este cel indicat de episcop pentru toată comunitatea; pentru o alegere diferită, seminaristul să se adreseze rectorului și să primească indicațiile sale.
• Formatorul, a cărui sarcină este animarea întregii comunități pentru o autentică experiență de comuniune umană, creștină și eclezială, dar și însoțirea zilnică și prietenească a fiecăruia pentru a-l ajuta în creșterea personală, este punctul de referință pentru o evaluare obiectivă, a personalității și a drumului fiecărui seminarist. Spre deosebire de directorul spiritual care răspunde pe baza a ceea ce „aude” de la fiecare (forul intern), formatorul intervine pe baza a ceea ce „vede” și intuiește în comuniunea zilnică de viață (forul extern). El împărtășește cu rectorul faptele relevante ale vieții grupului și ale fiecărui seminarist și contribuie în mod determinant la formularea judecății cu privire la idoneitatea candidaților pentru ministerele sacre. Seminaristul să trăiască raportul său cu formatorii fiind animat de credință, profundă loialitate și responsabilitate; să acorde spațiul necesar muncii și reflecției personale, și să fie dispus să accepte nu numai încurajările, ci și observațiile și corectările.

Orice altă contribuție formativă considerată oportună pentru maturizarea fiecărui seminarist trebuie să fie făcută de comun acord cu formatorii și integrată armonios în globalitatea drumului formativ.

3. Din punct de vedere subiectiv, itinerarul va trebui să țină cont de maturizarea fiecărui seminarist, nefiind exclusă, în caz de nevoie, posibilitatea unui stagiu pastoral prelungit. Este vorba de o perioadă în care un seminarist, trăind în general într-o parohie, este angajat într-un program de lucru, studiu, activități pastorale și însoțire educativă, cu scopul de a evalua și întări aspectele în care trebuie să crească.

• Organizarea unor astfel de stagii pastorale va fi studiată și realizată de seminaristul în cauză împreună cu formatorii și preoții direct interesați de experiență.
• Seminarul rămâne mereu punctul de referință principal, chiar dacă se lasă ajutat de comunitatea eclezială pentru creșterea candidatului.

1. Etapa studiilor filosofice sau de ucenicie

Anul I

Anul I reprezintă poarta de intrare în Seminarul Mare Diecezan. Acest an se caracterizează prin:

a) Începerea diferitelor aspecte formative:

• în sfera spirituală, seminaristul este introdus în temele fundamentale ale vieții spirituale, este ajutat să-și consolideze relația cu Domnul printr-o „regulă de viață” precisă, este invitat să-și maturizeze o atitudine de ascultare umilă și abandonare filială la voința lui Dumnezeu;
• din punctul de vedere al formării umane, seminaristul este condus să ajungă la o cunoaștere suficientă de sine, să accepte diferitele aspecte ale propriei istorii personale și să înceapă o muncă intensă cu sine pentru a-și construi o personalitate echilibrată, puternică și liberă, deschisă la dăruire, dotată cu calitățile umane fundamentale. În această perspectivă, la începutul drumului formativ, va fi oferită tuturor seminariștilor posibilitatea unei cercetări și evaluări psihologice asupra propriei personalități, respectând libertatea fiecăruia;
• la nivel intelectual, seminariștilor li se cere să se implice în studiile filosofico-teologice, să-și însușească o metodă validă de studiu și să înceapă un raport constructiv cu profesorii;
• cât privește formarea pastorală, seminaristul experimentează că face parte din comunitatea sa creștină într-un mod nou, oferind mărturia sa de credință și colaborarea sa generoasă.

b) Introducerea în viața comunitară Noii seminariști sunt chemați să conștientizeze valoarea comunității ca loc privilegiat al formării, să se simtă efectiv și afectiv parte a ei, să se implice în relațiile cu ceilalți, să se confrunte cu dificultățile vieții comune, să știe să gestioneze timpul cu autonomie și responsabilitate.

c) Începutul relațiilor educative Pentru o cât mai bună integrare, sunt fundamentale înțelegerea diferitelor figuri educative, începutul unui dialog adevărat și sincer cu fiecare dintre ele, maturizarea în raport cu ei a unei atitudini de încredere docilă.

d) Un drum vocațional caracterizat prin:

• descoperirea recunoscătoare și promițătoare a caracterului vocațional al propriei vieți, al istoriei oamenilor, al relației de credință personală cu Isus;
• evaluarea atitudinilor cu care se trăiește vocația: angajare, căutare, stagnare, dorință…
• creșterea capacității de răspuns la voința lui Dumnezeu, prin disponibilitate promptă și generoasă, adeziune puternică și perseverentă;
• atenția la a surprinde apelurile vocaționale în cuvântul lui Dumnezeu, în propria experiență și în viața oamenilor;
• capacitatea de a trăi experiența rugăciunii personale și comunitare ca loc privilegiat în care să recunoască și să primească chemarea Domnului și să-i corespundă cu generozitate.

Anul II

Obiectivul educativ al Anului II este maturizarea unei alegeri tendențial definitive în vederea Preoției. Anul se încheie cu cererea de primire între candidații la ordinele sacre.

În ritul de admitere, care va fi celebrat la începutul Anului III, harul chemării și disponibilitatea la răspuns găsesc o primă, calificată și publică expresie în Biserică.

Cererea de primire presupune o verificare serioasă a propriei vocații, o evaluare pozitivă cu privire la drumul parcurs, o asumare progresivă a responsabilităților în viața comunitară și o îndreptare liberă, conștientă și hotărâtă către alegerea Preoției.

Anul se caracterizează prin:

a) O experiență de credință profundă, motivată și personalizată:

• în rugăciunea personală și comunitară trăită cu fidelitate, relația și dialogul cu Domnul Isus vor deveni tot mai personale și profunde;
• timpul de tăcere și timpul de slujire, trăite ca răspuns generos la iubirea gratuită a lui Cristos, vor stimula creșterea în ascultare față de planul lui Dumnezeu cu el, printr-o abandonare plină de încredere.

b) Discernământul cu formatorii și directorul spiritual, menit să evalueze semnele chemării la preoția diecezană trăită în celibat, intențiile și motivațiile care o susțin și idoneitatea care o presupune:

• colocviile frecvente cu rectorul și directorul spiritual vor ajuta la creșterea în procesul decizional, trecând de la o decizie nesigură, calculată sau întârziată la decizia motivată, angajată, generoasă, încrezătoare;
• în special drumul cu directorul spiritual, trăit cu fidelitate, trebuie să fie înțeles în adevăratul său sens și să ajungă din ce în ce mai mult la o încredere spontană și temeinică;
• este oportună lectura anumitor documente oficiale ale Bisericii despre carisma celibatului, în special Sacerdotalis coelibatus a Papei Paul al VI-lea.

c) Intensificarea cunoașterii de sine în vederea unei asumări depline și senine a propriei identități, insistând asupra:

• maturizării calităților personale (iubirea adevărului, loialitatea, respectul față de orice persoană, simțul dreptății, fidelitatea față de cuvântul dat, compasiunea, coerența, echilibrul în judecată și comportament, simțul recunoștinței, bucuria de a trăi, bunele maniere);
• eliberării propriului temperament de reacții impulsive și orientarea lui spre dăruirea de sine.

d) Preocuparea de aprofundare în cadrul relațiilor și a dimensiunii afectiv-sexuale, în vederea asumării celibatului, cu intenția de a maturiza:

• o capacitate senină și constantă de autocontrol, în special în ceea ce privește impulsurile sexualității, în vederea unei orientări progresive a lor spre dăruirea de sine;
• o integrare tot mai amplă a sexualității în forma unei afectivități mature, capabilă de deschidere spre alții, de generozitate, detașare de sine, pentru o dăruire adevărată și gratuită a propriei persoane;
• un echilibru sănătos în relațiile cu toți, mai ales cu persoanele feminine, și o libertate interioară tot mai profundă în raport cu nevoile și dependențele afective, cu atașările dezordonate, sau cu reacțiile impulsive;
• o purificare progresivă a sentimentelor inimii, care să permită harului să facă să rodească în sine aceleași sentimente care au fost în Isus Cristos.

e) O prezență mai responsabilă în comunitate, cu disponibilitate față de serviciile cerute, depășirea eventualelor obstacole în relații, angajamentul în transmiterea credinței. Aceasta cere:

• o creștere în capacitatea de relaționare, în participarea și coresponsabilitatea la viața comunității;
• o autonomie de viață și de mărturie și, totodată, o prietenie loială și profundă cu toți.

f) O înclinare mai asiduă și matură în studiu și în experiența pastorală, cu scopul de:

• a crește în iubirea de adevăr și în interesul pentru studiul teologiei, dar și în integrarea acesteia în experiența de credință;
• a crește în angajamentul și în capacitatea de a da cont de propria credință în întâlnirea cu oamenii de azi.

2. Etapa studiilor teologice sau configuratoare

Anul III

Ritul admiterii între candidații la diaconat și prezbiterat, la începutul Anului III de formare, manifestă public orientarea vocațională a acelora care aspiră la diaconat și la prezbiterat, exprimă acceptarea ofertei lor de către Biserica particulară, dar și cere noilor candidați să se dedice cu o reînnoită angajare pentru a duce la bun sfârșit pregătirea începută.

După admiterea între candidații la diaconat și prezbiterat, itinerarul se califică drept inițiere specifică la diaconat și prezbiterat prin etapele lectoratului și acolitatului. Perspectiva ministerelor instituite are capacitatea de a umple de conținut acest timp, de a propune scopuri și evaluări spirituale și de a urma cu criterii obiective drumul progresiv spre Preoție.

Din punct de vedere formativ, Anul III este caracterizat drept perioadă de configurare; cu referință la alegerea vocațională, candidatul este chemat să adere într-un mod tot mai conștient și convins la identitatea prezbiterului pe care se pregătește să și-o însușească.

Anul se caracterizează prin:

a) Aprofundarea și consolidarea obiectivelor Anului II cu privire la toate sferele formării:

• autonomie și consistență personală, curaj și capacitate de inițiativă;
• seninătate în controlul de sine și în gestionarea propriei sexualități;
• capacitate de fraternitate și de prietenie, instaurând relații umane profunde, gratuite și libere;
• capacitate de comuniune și colaborare pentru a deveni făuritori de comunitate;
• generozitate, spirit de slujire și dăruire de sine.

b) Începutul unei practici pastorale la sfârșit de săptămână într-o parohie diferită de cea de apartenență. În această privință, să se facă referință la cele spuse mai pe larg în capitolul dedicat formării pastorale.

c) O formare intelectuală care se caracterizează prin frecventarea cursurilor prevalent teologice. Oportunitatea de a intra tot mai mult în înțelegerea misterului lui Cristos devine deosebit de rodnică pentru a preciza conținutul propriei experiențe de credință și pentru a oferi cunoștințele necesare pentru a da mărturie și a vesti evanghelia în lumea contemporană. Începutul studiului teologiei morale susține apoi formarea conștiinței personale, înțelegerea și asumarea indicațiilor magisteriale în acest domeniu, pentru a putea discerne pentru sine și pentru alții ce forme de viață sunt coerente cu revelația adevărului omului.

d) O primă abordare semnificativă a conținuturilor esențiale ale spiritualității diecezane, centrată pe caritatea pastorală – dar al Duhului Sfânt, principiu interior și virtute de dobândit –, care caracterizează și unifică viața și spiritualitatea prezbiterului.

În acest scop, seminariștii să se angajeze la exercițiul acelor mijloace care favorizează dăruirea de sine după modelul lui Cristos capul, păstorul și mirele Bisericii, și în special:

• să se lase iubiți de Tatăl, în dorința de a-i răspunde cu iubire;
• să crească în pasiunea pentru Cristos și în familia ritatea cu el;
• să maturizeze o atitudine de gratuitate, de compasi une, de grijă pastorală și de slujire dezinteresată pentru frați, în special pentru cei mai săraci și nevoiași;
• să trăiască o comuniune mai profundă și conștientă cu Biserica locală în al cărei serviciu se dedică odată cu primirea ministerului;
• să lucreze la o unificare inițială a vieții spirituale, punând împreună elementele personale, comunitare și pastorale.

e) Maturizarea unei inimi și a unei mentalități de misionari, deschise la nevoile tuturor oamenilor, ale tuturor Bisericilor și ale întregii lumi și a unei disponibilități conștiente și convinse la slujirea misionară ca preot fidei donum. În acest scop, seminariștii să se angajeze la:

• a cunoaște activitatea misionară a Bisericii univer sale, în general, și a Bisericii diecezane, în special, însoțind-o cu interes și susținând-o cu rugăciunea, sacrificiul și gesturi concrete de solidaritate;
• a promova și în Seminar anumite inițiative de ani mare misionară, în sintonie cu acelea care sunt propuse tuturor de Biserica diecezană.

Anul IV

Anul IV de teologie este marcat în mod normal de conferirea slujirii lectoratului, moment privilegiat pentru a recunoaște prezența și semnificația cuvântului lui Dumnezeu în propria viață, dar și pentru a începe o angajare explicită în slujirea cuvântului însuși pentru a-i ajuta pe frați să-l cunoască, să-l asculte și să-l pună în practică. Obiectivul fundamental al anului este, așadar, creșterea în experiența ascultării lui Dumnezeu care vorbește, precum și dezvoltarea atitudinilor și a calităților umane care trebuie să-l caracterizeze pe cel care este chemat să fie profet și mărturisitor al cuvântului.

Anul se caracterizează prin:
a) Un raport privilegiat cu cuvântul lui Dumnezeu – mai ales cel proclamat la sfânta Liturghie –, prin lectio divina, rugăciunea cu cuvântului lui Dumnezeu și exegeză:

• cuvântul lui Dumnezeu să fie păstrat în inimă și asu mat ca ghid stabil al propriilor alegeri, ca să crească iubirea personală față de Isus și viața să fie mereu conformă cu cuvântul său;
• pe lângă lectio divina săptămânală și comunitară, să fie cultivată meditarea zilnică și personală a cuvântului lui Dumnezeu, dedicând în fiecare zi un timp pentru aprofundarea cuvântului proclamat la Liturghia zilei;
• să se cultive pasiunea pentru o studiere serioasă și sistematică a Bibliei;
• să se cultive o cunoaștere atentă și docilă a docu mentelor Bisericii, a textelor sfinților părinți ai Bisericii, a vieților sfinților și a operelor maeștrilor spirituali, martori calificați ai cuvântului primit și trăit cu o credință fidelă.

b) Maturizarea unei spiritualități profetice, în logica radicalismului urmării și a mărturiei coerente și curajoase:

• ascultarea asiduă și atentă a cuvântului îi va învăța pe seminariști să fie deschiși la realitate, dispuși să o cunoască și să o accepte pentru ceea ce este, evitând riscul insidios de a se limita la „prejudecăți”;
• ascultarea asiduă și atentă a cuvântului îi va ajuta și la maturizarea unei cunoașteri de sine mai profunde, la o acceptare de sine mai cordială și la o adeziune față de Isus mai convinsă, care să aibă caracteristicile unei alegeri totale și definitive;
• momentele comunitare de împărtășire și revizuire a vieții îi vor ajuta să citească viața personală și istoria oamenilor cu ochii și inima lui Dumnezeu și să asculte ceea ce Duhul spune astăzi Bisericii și fiecăruia în parte.

c) Creșterea în ascultarea celorlalți, pentru că „așa cum iubirea lui Dumnezeu începe cu ascultarea cuvântului, la fel, începutul iubirii fraților constă în a învăța să-i asculți… Cine nu știe să-și asculte fratele curând nu va ști nici să-l mai asculte pe Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu, va fi tot el care vorbește mereu” (D. Bonhoeffer).

De aceea, seminariștii se vor angaja să-și rafineze capacitatea de:

• a se descentra;
• a fi atenți la persoane și situații;
• a simți compasiune pentru cei mai săraci și nevoiași;
• a ieși din ei înșiși prin intermediul comunicării active, corectării fraterne și a ascultării.

d) Profunzimea și docilitatea în raportul educativ:

• maturizarea în credință și discernământul vocațio nal reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, care cere o docilitate profundă și asumarea deplină a responsabilității în fața propriei vieți și a chemării Domnului. Aceasta se realizează concret prin medierea eclezială constituită de formatorii desemnați de episcop. De aceea, este important ca seminariștii să-și verifice autenticitatea propriului drum printr-o confruntare constantă liberă și sinceră cu ei, mai ales cu directorul spiritual, care îi va ajuta să vadă nepotrivirile, să le recunoască și să intuiască drumul deschis de Duhul Sfânt pentru depășirea lor.

e) Exercitarea, în comunitate și în diferite structuri pastorale, a slujirii lectoratului, mai ales a proclamării și a explicării cuvântului lui Dumnezeu.

• În funcție de posibilități, seminariștii să se implice în catehezele parohiale și în grupurile de ascultare a cuvântului.

Anul V

Slujirea acolitatului, conferită de obicei în cursul Anului V, oferă harul unei implicări speciale în sacramentalitatea Bisericii, angajează la promovarea în rândul poporului lui Dumnezeu a unei participări active și rodnice la sacramente și cere o conectare intimă între masa euharistică, viața zilnică și edificarea comunității ecleziale.

Obiectivul educativ fundamental al anului este, așadar, o creștere umană, creștină și ministerială în vederea slujirii sacramentale pe care, mai întâi ca acolit și apoi ca preot, o va desfășura în Biserică.

Anul se caracterizează prin:

a) Un raport privilegiat cu Euharistia prin celebrarea euharistică, adorație, rugăciunea contemplativă și, reflecția teologică:

• celebrarea zilnică a Euharistiei îi ajută pe semina riști să conștientizeze că Isus ne-a iubit mai întâi și că el rămâne pentru veșnicie cel care ne iubește cel dintâi;
• participarea la celebrarea zilnică a Euharistiei să fie tot mai conștientă și să se înțeleagă raportul cu existența zilnică, pentru ca acest preasfânt mister să fie cu adevărat crezut, cu devoțiune celebrat și intens trăit;
• conștienți că propria existență este transformată progresiv de sfintele taine celebrate, să se cultive armonia dintre dispozițiile interioare, pe de o parte, și gesturile exterioare și cuvintele, pe de altă parte, pentru a se evita pericolul ritualismului; de asemenea, să se preocupe de a înțelege tot mai bine sensul autentic al riturilor și semnificația lor în relație cu viața creștină;
• să se cultive practica adorației euharistice, atât personală, cât și comunitară, prelungind și intensificând ceea ce s-a realizat în cadrul celebrării euharistice;
• adorația euharistică să ajute la maturizarea unei primiri autentice și profunde a Domnului și să angajeze la ruperea barierelor nu doar între Domnul și noi, ci și a acelora care ne separă pe unii de alții;
• reflecția teologică să se concentreze asupra studiu lui principalelor documente ale magisteriului Bisericii, ale textelor sfinților părinți, ale operelor maeștrilor spirituali și ale mărturiei de viață a unor sfinți, pentru a fi ajutați să înțeleagă, să celebreze și să trăiască marele „mister al credinței”.

b) Maturizarea unei spiritualități euharistice, în logica aducerii de mulțumire, a dăruirii totale de sine, a gratuității și a comuniunii:

• zi de zi, Euharistia să devină principiu de viață nouă, să dea formă euharistică existenței creștine, să o transfigureze progresiv în cult spiritual plăcut lui Dumnezeu;
• iubirea primită în Euharistie să devină viață trăită în iubirea lui Dumnezeu și a fraților, până la dăruirea propriei vieți, asemenea lui Isus;
• împărtășirea cu trupul și sângele Domnului să întă rească și să susțină angajamentul de a trăi în comuniune cu frații, gata de a face primul pas pentru a grăbi reconcilierea când ar apărea conflicte, tensiuni, neînțelegeri;
• liturgia să educe la recunoașterea că orice eveniment eclezial presupune caracterul de semn, prin care Dumnezeu se comunică pe sine și ne interpelează.

Astfel, forma euharistică a existenței poate întradevăr să favorizeze un schimb autentic de mentalitate în modul în care citim istoria și lumea.

c) Creșterea în stabilitatea vieții, consolidând capacitatea seminariștilor de a ști să se oprească cu perseverență asupra alegerilor, relațiilor și situațiilor și să reziste la oboseală, învățând să gestioneze neliniștea, tensiunea, impulsivitatea și stările sufletești de moment:

• Euharistia, pâinea vieții, să devină alimentul zilnic care dă forță pentru a motiva din nou, a interioriza alegerile fundamentale și a înfrunta oboselile drumului vocațional cu coerență și fidelitate, cu seninătate și încredere, cu atitudinea celui care dorește să-și piardă propria viață pentru Cristos și evanghelie;
• în special, ei să continue să aprofundeze reflecția despre frumusețea și importanța unei vieți preoțești trăite în celibat, ca semn și expresie a dăruirii totale și exclusive lui Cristos, Bisericii și împărăției lui Dumnezeu.

d) Aprofundarea și consolidarea relațiilor educative:

• pe calea care duce la întâlnirea personală cu Isus și la alegerea de a-și dărui viața după exemplul său, nu se merge de unul singur. Continuă să fie fundamentale și decisive însoțirea directorului spiritual și confruntarea sinceră și constantă cu formatorii.

e) Exercițiul, în comunitate și în parohie, al slujirii acolitatului, mai ales al slujirii altarului și a săracilor:

• în tot ceea ce privește celebrarea euharistică, seminariștii să arate că au gust pentru frumos. Acest lucru se exprimă în pregătirea îngrijită a liturgiei, în stimularea participării, în valorizarea diferitelor slujiri, în respectul față de cărțile liturgice;
• liturgia și activitatea pastorală trăite la lumina Euharistiei ca dăruire de sine, depășind tendința de a se căuta pe sine în ceea ce se face, să ajute la maturizarea unui simț viu al misterului Bisericii în comuniune și în coresponsabilitate;
• Isus, pâinea vieții, să-i îndrepte și să-i facă atenți pe seminariști la nevoile acelei părți a omenirii care trăiește sub pragul sărăciei și să facă să crească în ei conștiința că, pentru vocația noastră, este constitutiv să fim împreună cu Isus, „pâine frântă pentru viața lumii”;
• sub coordonarea parohilor, să viziteze și să ducă împărtășania la bolnavi în case și să ia parte la inițiativele caritative ale parohiei; acestea să devină o expresie concretă a acelei carități care se naște din Euharistie, care este sacramentul carității;
• simplitatea și sărăcia trebuie să caracterizeze stilul de viață al celui care vrea să fie semn și instrument umil al Domnului, așa cum umil, sărac și simplu este semnul sacramental al Euharistiei; de aici angajamentul de a alege un stil de viață sobru și liber de lucruri, fără rigori și rigiditate, dar și fără indulgență față de superficial, risipă și consumism.

3. Etapa pastorală sau de sinteză vocațională

Anul VI

În Anul VI drumul formativ este orientat să-i pregătească pe candidați la hirotonirea diaconală care le este conferită la sfârșitul anului, după finalizarea tuturor studiilor.

Este un timp de har și de profundă intensitate spirituală, în care, deși nu dispar eventualele tulburări și ispite, apar mai ales bucuria culesului roadelor și entuziasmul pentru ministerul pastoral care este gata să înceapă.

Hirotonirea diaconală, spre care este orientat drumul Anului VI, îi introduce pe candidați în comuniunea sacramentală cu episcopul, preoții și diaconii, îi încardinează într-o Biserică particulară, îi consacră în slujba evangheliei, a altarului și a săracilor. Ea îi învață să vadă în spiritul de slujire forma autentică a autorității creștine, după imaginea lui Cristos, care a venit să slujească și nu să fie slujit.

Diaconul, configurat lui Cristos-Slujitor prin caracterul sacramental, este în Biserică semn al slujirii lui Cristos și are sarcina de a duce fraților cuvântul și pâinea euharistică și să promoveze în toți spiritul de caritate și de slujire.

Obiectivul formativ fundamental al Anului VI este, așadar, să ducă la împlinire, în diferitele domenii, acea maturitate umană, spirituală, intelectuală și pastorală care să-i facă apți să-și asume ministerul diaconal, deși cu conștiința realistă a propriilor limite personale.

Anul se caracterizează prin:

a) Un raport tot mai viu cu Cristos slujitor, într-o deprindere de rugăciune intensă și profundă, incluzând recitarea integrală a Liturgiei Orelor.

b) Discernământul cu rectorul și directorul spiritual în vederea unei alegeri libere, conștiente și definitive a diaconatului trăit în celibat, în slujirea propriei Biserici particulare.

c) Maturizarea unei spiritualități a slujirii și a comuniunii, prin asumarea trăsăturilor esențiale ale „diaconiei” lui Cristos, mai ales prin oferirea de sine din iubire.

d) Angajamentul de a crește în virtuțile umane „diaconale”, cum ar fi: mărinimia, primirea, disponibilitatea, generozitatea, împărtășirea, sobrietatea și umilința.

e) O prezență matură și responsabilă în comunitatea Seminarului, devenind stimul constructiv în momentele formative și oferind mărturia slujirii în viața cotidiană:

• participarea la viața comunității seminarului, chiar dacă este mai redusă ca timp, va cere coresponsabilitate deplină și împărtășirea tuturor momentelor, angajamentelor și slujirilor comunitare;
• între timpul trăit în Seminar și timpul trăit în paro hie se va păstra o distincție clară, astfel încât să nu fie alterate finalitățile formative ale uneia sau celeilalte. Să se organizeze cu înțelepciune propriul timp, ca să nu se piardă din intensitatea rugăciunii și a reflecției personale.

f) Sinteza scolastică, cu susținerea bacalaureatului în teologie:

• să fie acordat suficient timp studiului materiei care a fost studiată la cursurile filosofico-teologice, pentru a ajunge la acea viziune suficient de completă și matură a întregului parcurs teologic, pentru a putea susține examenul final, după ce s-a terminat de scris lucrarea.

g) Un accent pastoral special să fie pus atât pe învățământul teologic, cât și pe slujirea în parohie. Anul VI duce la împlinire formarea teologică și, totodată, introduce în acțiunea pastorală: este o perioadă de antrenament la armonie și integrare între studiul teologic și practica pastorală. Sarcina fundamentală a acestui an este să ducă la această maturitate teologico-pastorală:

• studiul teologiei va propune unele cursuri specific pastorale, ce trebuie valorizate ca stimul eficace pentru o sinteză între munca de aprofundare teologică și angajamentul pastoral;
• slujirea pastorală în parohie va fi mai îndelungată și consistentă pentru a-i iniția pe seminariști în sensibilitatea de păstori și în asumarea conștientă și matură a responsabilităților pastorale; de asemenea, slujirea pastorală se va caracteriza printr-o atitudine cu totul specială față de cei mici, săraci și bolnavi. Prezentarea cererii pentru diaconat presupune îndeplinirea tuturor datoriilor de studiu.

Anul pastoral-diaconal

Acest an are drept scop să-i pregătească pe diaconi la viața preoțească. Ei vor locui în mod obișnuit în parohie sau într-o altă comunitate, pe care o va stabili episcopul, și în care își vor desfășura slujirea diaconală.

Acest an se caracterizează prin:

a) O credință trăită în intimă unire cu Isus păstorul, în deplină abandonare la voința Tatălui și în docilitate față de Duhul Sfânt, prin slujirea rugăciunii și bucuria fecioriei pentru împărăția cerului, într-un drum de constantă convertire.

b) Discernământul cu rectorul și directorul spiritual în vederea hirotonirii prezbiterale, centrată mai ales pe caritatea pastorală și pe figura concretă a preotului diecezan.

c) Consolidarea unei spiritualități sacerdotale diecezane, modulată pe notele iubirii și ale dăruirii față de propria Biserică, ale fraternității și prieteniei în cadrul prezbiteriului, ale ascultării apostolice și ale carității pastorale, după exemplul lui Isus Bunul Păstor, care se face compătimitor, milostiv și generos până la sacrificiul total de sine.

d) O muncă asiduă cu propria umanitate, astfel încât să consolideze virtuțile tipice ale păstorului: capacitatea

de proiectare, de animare și conducere, bunătatea și gingășia, responsabilitatea și competența, prudența în discernământ și discreția, fidelitatea și fermitatea, sinceritatea și disponibilitatea la colaborare.

e) Un parcurs de mijlocire pastorală și de introducere imediată la slujire, care să prevadă laboratoare pastorale (de exemplu, despre pastorația tinerilor, a familiei); o pregătire specifică la prezidarea Euharistiei, la celebrarea sacramentelor și în special a Spovezii; cursuri de omiletică, conducerea comunității, direcțiunea spirituală, comunicarea pastorală; aprofundarea istoriei Bisericii locale, spiritualitatea prezbiterală, aspectele administrative și legale ale activităților pastorale; un contact cu principalele realități diecezane și o cunoaștere adecvată a teritoriului și a problemelor sale.

• Laboratoarele pastorale să fie realizate prin întâl niri de o zi, în Seminar, cu o cadență de 15 zile. Temele de studiu și programa
• care va prevedea și momente de rugăciune și împărtășire
• vor fi concordate cu rectorul și profesorii.
• Munca pastorală într-o parohie, aleasă de episcop, după ce a ascultat și părerea rectorului, este văzută ca pregătire pentru viitoarea slujire. Activitățile pastorale vor fi deci corespunzătoare și vor cuprinde:
• slujirea cuvântului: omilia, cateheza, animarea grupurilor etc.;
• slujirea diaconală în celebrările euharistice și îngrijirea atentă a liturgiei;
• vizitarea bolnavilor, ducându-le împărtășania, și atenția față de săraci (caritatea).

Diaconii să-și amintească totuși că nu trebuie să facă prea mult, ci important este să facă bine ceea ce fac. Raportul frecvent cu formatorii îi va ajuta la realizarea trecerii de la comunitatea Seminarului la cea a prezbiteriului diecezan; în acest sens, fără a se lăsa abătuți de inevitabilele dificultăți, vor privi cu ochii credinței la situațiile particulare pastorale sau prezbiterale. De aceea, între paroh, rector și diacon va exista un dialog frecvent.

Diaconii se vor insera în parohie cu umilință și delicatețe, cu atenție la viața, obiceiurile și tradițiile ei:

• Față de paroh, primul responsabil al pastorației parohiale, vor avea respect și stimă, în spirit de credință și de comuniune fraternă; se vor ruga cu el Liturgia Orelor și vor participa alături de el la reuniunile de programare pastorală în parohie și în decanat;
• Cu preoții din decanat vor colabora cu o cordialitate fraternă;
• Punându-se alături de laici, ascultându-i și colaborând cu ei, vor învăța să cunoască, să stimeze și să valorizeze carisma fiecăruia.
• Vor fi atenți să interiorizeze experiențele pastorale și să depășească pericolul unui activism exterior sau sectorial, în funcție de exigențele sau preferințele personale.

Hirotonirea prezbiterală, spre care este orientat Anul pastoral-diaconal, încheie itinerarul formativ al Seminarului și deschide spre programele de formare permanentă.

Acest Proiect formativ integral a fost aprobat de episcopul Diecezei Romano-Catolice de Iași, prin decretul episcopal nr. 2522, din data de 24.09.2021.