Descarcă aici fișierul pdf

Proiectul formativ integral

Cuprins

Prefaţă (PS Iosif Păuleţ)
Introducere
Partea I. Obiectivele
Partea a II-a. Identitatea comunităţii
Partea a III-a. Protagoniştii formării
Partea a IV-a. Dimensiunile formării preoţilor
Formarea umană
Formarea spirituală
Formarea intelectuală
Formarea pastorală
Apendice: vacanţele de vară
Partea a V-a. Itinerarul formării şi etapele sale
Intrarea în Seminarul Mare Diecezan
Itinerarul formativ
Etapa studiilor filosofice sau de ucenicie
Anul I
Anul II
Etapa studiilor teologice sau configuratoare
Anul III
Anul IV
Anul V
Etapa pastorală sau de sinteză vocaţională
Anul VI
Anul Pastoral-diaconal

Introducere

Dorinţa unanimă şi arzătoare a Conciliului din Trento (1545-1563), exprimată prin decretul Cum adolescentium aetas (15 iulie 1563, Sesiunea a XXIII-a), ca fiecare dieceză să înfiinţeze propriul seminar pentru formarea preoţilor, s-a putut concretiza în Biserica noastră locală abia în anul 1886, prin efortul susţinut al primului episcop de Iaşi, Mons. Nicolae Iosif Camilli, şi la cererea expresă a Papei Leon al XIII-lea. De atunci, în Seminarul Mare Diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi au intrat peste 1.500 de tineri, dintre care peste 800 au fost hirotoniţi preoţi.
De ce este nevoie de un Seminar pentru formarea viitorilor preoţi? Biserica apreciază că, pentru formarea viitorilor preoţi, este necesar un timp de viaţă comună, un timp în care viitorul preot să stea cu Isus şi cu fraţii săi seminarişti, având în comun conştiinţa aceleiaşi chemări. Sensul acestei experienţe a Seminarului este ca seminariştii să trăiască mai profund urmarea lui Isus Bunul Păstor, într-un context de comuniune frăţească, după exemplul apostolilor, lăsându-se conformaţi şi asimilaţi lui, sub conducerea Duhului Sfânt, pentru ca, apoi, să fie trimişi să adune, să păstorească şi să conducă turma sa la Tatăl.
Fiind o comunitate de formare a viitorilor preoţi, Seminarul trebuie să aibă un proiect formativ organic, unitar şi actual, capabil să concilieze propunerea clară a scopului, seriozitatea drumului şi atenţia faţă de subiecţii concreţi. Aceasta cere, mai ales în condiţiile actuale, o înţelepciune profundă, care nu face compromisuri cu privire la valori şi apreciază angajamentul conştient şi liber al fiecăruia.
În redactarea acestui Proiect formativ integral s-a ţinut cont de indicaţiile Bisericii Universale, care au fost aplicate la situaţia concretă a Seminarului nostru Mare Diecezan din Iaşi. Astfel, principalele documentele la care s-a făcut referinţă sunt:
– Conciliul al II-lea din Vatican, Optatam totius şi Presbyterorum ordinis (1965);
– Codul de drept canonic (1983);
– Papa Ioan Paul al II-Lea, Pastores dabo vobis (1992);
– Conferinţa Episcopală Italiană, La formazione dei presbiteri nella Chiesa Italiana. Orientamenti e norme per i seminari (2006);
– Congregaţia Pentru Cler, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis (2016),
– Papa Francisc, Veritatis gaudium (2017);
– Diferite proiecte formative aplicate în alte Seminarii din Biserica Universală.
Proiectul formativ integral cuprinde cinci părţi complementare:
1. Obiectivele Seminarului Mare Diecezan
2. Identitatea comunităţii
3. Protagoniştii formării:
• Duhul Sfânt şi Biserica
• Episcopul
• Echipa formativă
• Profesorii
• Seminariştii
• Comunitatea Seminarului
• Familiile seminariştilor
• Parohii
• Psihologii
4. Dimensiunile formării preoţeşti
• Formarea umană (şi viaţa comunitară)
• Formarea spirituală
• Formarea intelectuală
• Formarea pastorală
Apendice: vacanţele de vară
5. Itinerarul formării
Scopul ultim al vieţii pe care seminariştii o trăiesc în comunitatea Seminarului este ca ei să-şi construiască o personalitate matură şi rodnică pe plan uman, spiritual, intelectual şi pastoral, în vederea ministerului prezbiteral pe care îl vor desfăşura în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Partea I

Obiectivele

Obiectivul fundamental al Seminarului Mare Diecezan din Iaşi este de a forma viitorii preoţi care, după exemplul şi în persoana lui Cristos Bunul Păstor, să se dăruiască cu toate puterile şi pentru toată viaţa slujirii de a învăţa, sfinţi şi conduce poporul lui Dumnezeu.
Acest obiectiv fundamental se articulează în mai multe obiective specifice. Acestea sunt:
– să ofere condiţiile pentru o experienţă de viaţă spirituală profundă şi angajantă, în comuniune intimă şi familiară cu Tatăl, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt, şi în sintonie deplină cu Biserica;
– să garanteze o structură de viaţă comunitară, care să favorizeze relaţii autentice de fraternitate şi prietenie şi să facă să crească simţul de apartenenţă la Biserica locală;
– să-i însoţească cu grijă pe seminarişti în discernământul vocaţional, orientat către o alegere definitivă pentru prezbiteriul diecezan în celibat;
– să favorizeze maturizarea unei personalităţi echilibrate şi consistente, care să fie punte şi nu obstacol al întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu;
– să ajute la creşterea în spiritualitatea preotului diecezan, centrată pe caritatea pastorală, trăită în radicalitatea sfaturilor evanghelice şi în dăruirea faţă de Biserica particulară;
– să promoveze dobândirea competenţelor teologice şi culturale necesare pentru a-i face capabili pe viitorii preoţi să discearnă semnele timpului şi să favorizeze forme de comunicare a evangheliei adaptate oamenilor din timpul nostru;
– să introducă în slujirea pastorală, pregătind viitorii preoţi să-şi asume responsabilitatea unei comunităţi şi să se insereze într-o dinamică a coresponsabilităţii, întărind zelul misionar;
– să faciliteze integrarea armonioasă a diferitelor aspecte formative.
Din aceste obiective ale Seminarului Mare Diecezan derivă trăsăturile fundamentale ale identităţii sale.

Partea a II-a

Identitatea comunităţii

1. Seminarul Mare Diecezan din Iaşi este o comunitate educativă dinamică, promovată de episcopul diecezan pentru a oferi celui chemat de Domnul la slujirea preoţească experienţa formativă pe care Domnul a rezervat-o Celor Doisprezece. Astfel, ea este o continuare în Biserică a comunităţii apostolilor uniţi în jurul lui Isus, care ascultă cuvântul său, sunt în drum spre experienţa Paştelui şi aşteaptă darul Duhului Sfânt pentru a fi trimişi în misiune. În Seminar se face o experienţă originală a Bisericii: episcopul se face prezent prin întâlniri personale cu seminariştii, dar şi prin slujirea rectorului şi a celorlalţi formatori, pentru creşterea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală a seminariştilor. Membrii comunităţii Seminarului, adunaţi de Duhul Sfânt într-o singură fraternitate, colaborează fiecare după darul propriu la creşterea tuturor în credinţă şi în iubire, pentru a constitui o comunitate structurată după o profundă prietenie şi caritate, astfel încât să fie considerată o adevărată familie care trăieşte în bucurie.
Seminarul, aşadar, nu este o simplă instituţie destinată să ofere asimilarea competenţelor teologice şi pastorale sau un loc de convieţuire şi de studiu, ci, mai mult, el este chemat să fie o şcoală autentică de sfinţenie, în care fiecare, docil faţă de Duhul Sfânt şi imitându-l pe Domnul Isus Cristos, este stimulat să trăiască în plinătate chemarea primită, dând o atenţie specială sfinţilor şi figurilor exemplare din Biserica locală.
Pentru aceasta este nevoie, atât la nivel personal, cât şi comunitar, de un proiect clar şi robust de viaţă spirituală, susţinută de un climat interior şi exterior adecvat, de ascultarea iubitoare a cuvântului lui Dumnezeu şi de participarea vie la liturgie, de studiu teologic riguros, de o viaţă comunitară intensă şi de dialogul formativ constant şi deschis. Astfel, întreaga viaţă din Seminar, în diferitele sale aspecte, va putea să devină un drum eficient de sfinţenie.
2. Din partea formatorilor se cer o mare responsabilitate şi atenţie faţă de drumul fiecărui seminarist; din partea seminariştilor se cere o încredere efectivă în formatori, evitând riscul închiderii şi excluzând recurgerea la alţi ghizi decât cei aleşi de episcop şi străini de proiectul Seminarului.
3. Integrarea dimensiunii personale a formării cu structura comunitară, împletirea „autoafirmării” cu dialogul educativ sunt dinamici care trebuie activate şi ţinute într-un echilibru constant.
4. Datorită identităţii sale speciale, Seminarul este considerat pe bună dreptate inima Bisericii particulare. Ca atare, se află în centrul rugăciunii sale, al grijii sale şi al solidarităţii sale economice.
5. Deşi are o autonomie specifică, Seminarul Mare Diecezan este în comuniune cu Seminarul Mic Diecezan. Aceste două comunităţi trăiesc împreună momentele cele mai importante ale anului. Studenţilor teologi li se cere uneori să anime momente comune de întâlnire cu seminariştii din Seminarul Mic. Între seminariştii din cele două Seminarii trebuie să fie mereu relaţii de familiaritate, dar şi de respect, de ajutor şi susţinere reciprocă. Ţinând cont de vârsta diferită, de formarea şi programul diferit, există o anumită separare de spaţiu şi de timp între seminariştii din cele două comunităţi.

Partea a III-a

Protagoniştii formării

Grija formării viitorilor preoţi trebuie să stea la inima tuturor membrilor Bisericii noastre particulare. Este ingenuu să se creadă că doar Seminarul are misiunea de a trezi vocaţiile la Preoţie, să le ofere o formare umană şi spirituală solidă, să le furnizeze un bagaj complet de experienţe şi cunoştinţe, care să asigure o intrare reuşită a tânărului preot în contextul complex al activităţii pastorale din zilele noastre. În Biserică, toţi credincioşii sunt coresponsabili pentru vocaţiile la Preoţie. Ei trebuie să le ceară în rugăciune, să le primească şi să le însoţească.
De aceea, este de dorit ca toţi cei care îi însoţesc pe seminarişti la Preoţie să devină conştienţi de misiunea lor şi să colaboreze, fiecare cu specificul său, la formarea lor integrală.

1. Duhul Sfânt şi Biserica
Protagonistul formării este Duhul Sfânt. El acţionează direct în cei chemaţi şi se face prezent în ei prin acţiunea Bisericii, care este subiectul comunitar care are harul şi responsabilitatea de a-i însoţi pe cei pe care Domnul îi cheamă să devină slujitorii săi în Preoţie.

2. Episcopul
Primul reprezentant al lui Cristos în formarea sacerdotală este episcopul. Lui îi revine responsabilitatea ultimă în discernământul şi în formarea candidaţilor pe care îi consideră potriviţi. Această responsabilitate se exprimă în alegerea rectorului şi a membrilor comunităţii formatorilor, în elaborarea şi în aprobarea statutului, a proiectului educativ şi a regulamentelor Seminarului.
Ca să poată să-i cunoască personal pe seminarişti şi să-i însoţească în drumul lor, episcopul:
– va avea un colocviu personal cu fiecare semina- rist, pe cât posibil o dată pe an şi înainte de fiecare etapă a iniţierii sale în slujire: admissio, lectorat, acolitat, diaconat, prezbiterat;
– va prezida Euharistia pentru comunitatea Seminarului la momentele speciale.

3. Echipa formativă a Seminarului
Date fiind complexitatea şi delicateţea sarcinii formative, episcopul împărtăşeşte această responsabilitate cu formatorii aleşi de el şi formaţi cum se cuvine, care acţionează în strânsă unire cu el şi în conformitate cu directivele sale.
Formatorii au sarcina să interpreteze şi să actualizeze proiectul formativ al Seminarului, adaptându-l la drumul fiecărui seminarist şi integrându-l în contextul social diecezan.
Echipa formatorilor Seminarului este compusă din persoane diferite şi complementare, care acţionează în comuniune şi colaborare şi care, în diferite moduri, îl reprezintă pe episcop: rectorul, directorul spiritual şi formatorul.
Chiar dacă decizia ultimă le revine episcopului şi rectorului, echipa formativă are în primul rând misiunea de a promova şi verifica idoneitatea candidaţilor la Preoţie cât priveşte înzestrarea lor umană, spirituală, intelectuală, în special spiritul de rugăciune, asimilarea profundă a învăţăturii de credinţă, capacitatea unei fraternităţi autentice şi carisma celibatului.
Deoarece îşi asumă în mod solidar responsabilitatea formării viitorilor preoţi, echipa formativă se va întâlni cu regularitate:
– înainte de începutul anului academic, pentru programarea activităţilor din Seminar;
– în fiecare săptămână, pentru a verifica şi programa viaţa comunităţii şi a fiecărui seminarist;
– o dată pe an, pentru un moment de verificare şi programare.
Fiecare formator va avea grijă să discute personal cu episcopul şi rectorul.
Episcopul se va întâlni, cel puţin o dată pe an, cu echipa formatorilor.

4. Profesorii
Contribuţia profesorilor este de o mare importanţă pentru dezvoltarea personalităţii viitorilor preoţi. Într- adevăr, învăţătura filosofico-teologică formează în profunzime mentalitatea şi sensibilitatea seminaristului şi alimentează viaţa lor spirituală şi perspectivele pastorale. De aceea, trebuie să fie în consonanţă cu proiectul formativ integral.
În acest scop, prefectul de studii participă la întâlnirile cu echipa formativă, mai ales la începutul şi la sfârşitul fiecărui semestru.

5. Seminariştii
Seminariştii sunt ei înşişi protagoniştii de neînlocuit ai formării. Acţiunea educatorilor ar rămâne fără efect dacă ei nu-şi iau viaţa în mâini şi nu-şi însuşesc sfaturile oferite. Nimeni nu-i poate înlocui în libera şi responsabila primire a acţiunii Duhului Sfânt, protagonistul prin excelenţă al formării care, cu darul inimii noi, îi configurează şi îi asimilează lui Isus Bunul Păstor. Fără colaborarea lor personală, convinsă şi cordială, toată acţiunea formatorilor va rămâne fără efect. Seminarul este, aşadar, un spaţiu de adevărată libertate creştină, în care viitorii preoţi se deschid cu deplină libertate acţiunii Duhului Sfânt şi primesc cu umilinţă şi cordialitate ajutorul formatorilor, recunoscându-i drept mijlocitori ai acţiunii Duhului Sfânt. În acest sens, se poate spune că orice formare este în ultimă analiză o autoformare.
În această perspectivă, este foarte util ca fiecare seminarist să-şi formeze o proprie regulă de viaţă personală, în care să fie precizate propunerile cu privire la aspectele esenţiale ale vieţii: rugăciunea, studiul, şcoala, experienţa comunitară, relaţiile educative, practica pastorală, familia şi prietenii, sportul şi timpul liber, folosirea bunurilor, îngrijirea trupului, comportamentul.

6. Comunitatea Seminarului
Comunitatea Seminarului are o valenţă educativă foarte puternică. Celebrările liturgice (în special sfânta Liturghie şi Liturgia Orelor), întâlnirile comunitare de formare, împărtăşire, programare şi verificare, ţesutul relaţiilor interpersonale bazate pe caritate şi adevăr, o comunicare autentică, atenţia faţă de cel care e în nevoie, dialogul educativ şi ascultarea respectuoasă, activă şi responsabilă faţă de educatori, capacitatea de a înfrunta conflictele cu maturitate, corectarea fraternă făcută cu delicateţe şi sinceritate, calitatea evanghelică a vieţii în comun, simţul responsabilităţii reciproce şi angajarea umilă în slujire, toate acestea influenţează în mod semnificativ personalitatea membrilor săi. În special clima care se respiră, dacă este senină, familiară, laborioasă şi pro-pozitivă, contribuie foarte mult la dezvoltarea unei personalităţi mature şi armonioase.

7. Familiile seminariştilor
Familiile seminariştilor continuă să exercite asupra lor o influenţă semnificativă. Ele trebuie să devină conştiente de responsabilitatea lor specifică şi să o exercite cu disponibilitate şi generozitate.
În acest scop, Seminarul va promova întâlniri anuale cu părinţii seminariştilor pentru a favoriza cunoaşterea reciprocă şi creşterea lor în credinţă şi în viaţa spirituală.
Echipa formativă va ţine legătura cu fiecare familie pentru a înţelege în profunzime trăirea seminariştilor şi a calibra mai bine intervenţia educativă.
Părinţii sunt invitaţi să viziteze Seminarul şi să ia parte în special la acele celebrări în cadrul cărora sunt conferite ministeriile şi ordinele sacre.

8. Comunităţile parohiale
Parohiile de unde provin candidaţii la ordinele sacre sunt chemate să-i însoţească cu bucurie pe propriii seminarişti în drumul lor spre Preoţie. Ele au un rol fundamental în a-i ajuta să-şi dezvolte simţul de apartenenţă eclezială. De aceea, îi vor susţine cu rugăciunea, îi vor însoţi pe timpul vacanţelor, oferindu-le ocazii ca să-şi maturizeze personalitatea de păstori de suflete.

9. Parohii
Parohii şi preoţii care sunt alături de seminarişti în experienţele pastorale ale acestora au şi ei o contribuţie preţioasă la formarea viitorilor preoţi. De aceea, ei vor avea grijă:
– să favorizeze implicarea seminariştilor în viaţa parohiei şi să-i introducă treptat în diferitele experienţe şi activităţi pastorale;
– să verifice împreună cu ei, cu caritate şi sinceritate, aspectele pozitive şi problematice ale prezenţei lor în parohie;
– să dea mărturie despre credinţa lor, precum şi despre viaţa de rugăciune, dăruirea pastorală, preocupările şi bucuriile în slujire;
– să propună momente de rugăciune în comun;
– să colaboreze în mod regulat cu formatorii pentru a formula o părere despre idoneitatea candidaţilor la slujirea preoţească.

10. Psihologii
În cadrul formării umane a seminariştilor, atât la începutul drumului formativ, cât şi pe parcursul anilor următori, dacă se va considera oportun, echipa formativă va putea face apel la sprijinul psihologilor. Această intervenţie nu are ca scop discernământul vocaţional, sarcină care revine formatorilor din Seminar, ci individualizarea şi creşterea acelor aspecte ale personalităţii care să-i permită candidatului primirea vocaţiei în plinătate şi libertate.
Experţii în ştiinţele psihologice pot oferi formatorilor nu doar o părere cu privire la diagnoza şi eventual terapia tulburărilor psihice, ci şi o contribuţie la susţinerea dezvoltării calităţilor umane şi relaţionale cerute pentru exercitarea ministerului, sugerând itinerarii utile pentru a favoriza un răspuns vocaţional liber.

Partea a IV-a

Dimensiunile formării preoţeşti

Preocuparea constantă a formatorilor va fi să propună un proiect formativ integral, unitar, capabil să depăşească riscurile de a suprapune sau contrapune diferitele dimensiuni şi intervenţii educative. De aceea, toţi formatorii sunt responsabili în mod solidar de aspectele multiple ale formării viitorilor preoţi, fiecare potrivit sarcinii primite.
De asemenea, seminariştii se vor angaja activ pentru a ajunge la o sinteză solidă a vieţii care să cuprindă experienţa spirituală şi maturitatea umană, discernământul vocaţional şi viaţa în comunitate, ştiinţa teologică şi experienţele pastorale.
În acest scop, axul care va trebui să susţină diferitele aspecte ale formării va fi experienţa vie a credinţei: doar ea poate face perceptibilă şi motivată vocaţia la slujirea preoţească şi posibil un răspuns generos şi radical. În jurul acestui nucleu vital va fi necesar să se articuleze şi să se armonizeze întregul drum spre atingerea idoneităţii cerute pentru Preoţie.

1. FORMAREA UMANĂ
Umanitatea preotului constituie calea normală şi zilnică prin care se transmit bunurile salvifice ale împărăţiei cerului. De aceea trebuie acordată o mare atenţie formării umane a viitorilor preoţi.
Într-o personalitate care nu este bine dezvoltată, harul Preoţiei ar putea fi întunecat şi discreditat; dimpotrivă, într-o personalitate matură, el poate străluci în toată plinătatea sa. Prin urmare, cel chemat la Preoţie va trebui să se preocupe de creşterea sa în umanitate. Echilibrul, iubirea adevărului, simţul responsabilităţii, fermitatea voinţei, respectul faţă de orice persoană, curajul, coerenţa, spiritul de sacrificiu sunt elemente importante, chiar necesare, pentru exercitarea ministerului. De asemenea, şi modul ferm şi fratern de a stabili relaţii cu alte persoane, sinceritatea, discreţia, modul de a se prezenta şi de a se exprima sunt chei care deschid porţile încrederii şi ascultării. A deveni o persoană matură din punct de vedere uman este, prin urmare, un obiectiv fundamental al formării preoţeşti.

A. Trăsături de fond
1. Trăsăturile care indică o maturitate umană sunt, mai ales, următoarele:
– o inteligenţă deschisă la adevăr, şi nu împietrită definitiv în ea însăşi sau în aspecte unilaterale;
– o voinţă capabilă să coordoneze energiile spre obiectivul propus, şi nu înţepenită în voluntarism, ori divizată de compromis, ori dispersată de veleitarism;
– o corporalitate recunoscută şi asumată ca limbaj al persoanei, în slujba sa, şi nu prizonieră a nevoilor coercitive, ori folosită cu scopuri compensatoare;
– o grijă adecvată faţă de propria persoană, atentă la curăţenie şi la îmbrăcăminte;
– o capacitate de relaţii libere, oblative şi sincere, cu bărbaţi şi femei, la nivel simetric şi asimetric, caracterizată de primirea şi deschiderea spre celălalt, de pasiune şi discreţie, fidelitate şi perseverenţă, prezenţă şi detaşare;
– o afectivitate care face persoana capabilă de iubire cu o inimă neîmpărţită, integrând sexualitatea în afectivitatea şi în identitatea personală, după o viziune personalistă;
– o identitate suficient de consistentă, hrănită de o libertate interioară progresiv tot mai amplă, rod al unor relaţii sănătoase, care se declină într-un simţ de responsabilitate adecvat faţă de propria viaţă, faţă de persoanele şi sarcinile încredinţate, într-o existenţă trăită ca răspuns personal dat lui Dumnezeu care cheamă zi de zi, într-o capacitate progresivă de reelaborare a frustrărilor inevitabile, ca o treaptă spre plinătatea propriei umanităţi.
2. Pentru dezvoltarea maturităţii sale umane, care se îmbină cu maturitatea spirituală, este deosebit de important ca seminaristul să urmărească aceste aspecte:
– o cunoaştere de sine extinsă la toate componentele personalităţii sale, verificată în dialogul cu formatorii; această cunoaştere îl va duce la conştiinţa că nu este complet, nici autosuficient, ci are nevoie de îmbogăţire şi de o creştere constantă;
– o conducere liberă, constructivă şi responsabilă a propriei persoane, ca răspuns la vocaţie în viaţa de fiecare zi, astfel încât să devină o efectivă sequela Christi;
– un stil de viaţă caracterizat de dăruirea de sine din iubire, în slujire, în relaţii şi în angajamentul zilnic, în cadrul raporturilor bune şi constructive, orientate spre împlinirea propriei misiuni.
3. Pentru formarea umană a seminariştilor se poate recurge la contribuţiile ştiinţelor psihopedagogice asumate în orizontul antropologiei creştine. Acestor ştiinţe le este acordat un spaţiu potrivit pentru o creştere umană plenară şi matură a candidaţilor la Preoţie.
Recursul la ştiinţele psihologice se concretizează prin:
– oferirea de momente formative în comunitate, cu scopul de a-i susţine pe seminarişti în conştientizarea dinamicilor psihologice în care se înrădăcinează carismele chemării la Preoţie: castitatea pentru împărăţia cerurilor şi, în consecinţă, angajamentul celibatului; dăruirea de sine prin slujirea dezinteresată lui Dumnezeu şi a fraţilor; un stil de viaţă austeră, după exemplul Domnului Isus Cristos;
– posibilitatea oferită tuturor seminariştilor de a face o evaluare psihologică a propriei personalităţi, cu respectarea libertăţii fiecăruia, la începutul drumului formativ. Ea se poate repeta în fiecare an, dacă este considerată oportună pentru creşterea umană globală a persoanei;
– posibilitatea de a avea un drum personal de însoţire psihologică, limitat în timp şi în vederea unor obiective formative precise, pe care seminaristul interesat va avea grijă să-l traseze împreună cu formatorii şi psihologul încă de la început. Posibilitatea de a se folosi de acest itinerar de susţinere poate fi cerută de cei interesaţi sau sugerată de rector sau de părintele spiritual celor care, după părerea lor, ar avea nevoie.
Pentru o folosire corectă a evaluării şi a însoţirii psihologice, se cere ca seminariştii să colaboreze cu cordialitate şi convingere şi să fie respectate două condiţii fundamentale:
– consimţământul liber al celui interesat înainte de orice iniţiativă în acest sens; în cazul în care nu este dat consimţământul, formatorii, fără şantaj sau presiuni, vor trebui să realizeze discernământul pe baza cunoştinţelor de care dispun;
– garanţia dreptului la intimitate: comunicarea oportună a rezultatelor consultării sau a drumului psihologic către rector sau părintele spiritual se va face în formă scrisă sau verbală de către candidatul însuşi sau, cu consimţământul său scris, de către cei care l-au consultat. În orice caz, orice informaţie primită prin consultarea psihologică va avea un caracter rezervat, va putea fi folosită doar în scopul discernământului vocaţional şi nu va fi comunicată altor persoane, fără consimţământul scris al celui interesat.

B. Viaţa comunitară
Din punctul de vedere al formării umane, Seminarul trebuie să tindă să devină o comunitate unită, caracterizată de o profundă prietenie şi caritate. Din acest motiv, el este structurat ca un loc de convieţuire şi de întâlnire zilnică între persoane animate de dorinţa de a-l urma mai îndeaproape pe Cristos, stabilind o relaţie de fraternitate între membrii săi, pentru că „unul este Învăţătorul vostru şi voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8).
Viaţa fraternă în comunitate, unde fiecare seminarist învaţă să răspundă la necesităţile speciale ale celuilalt şi ale comunităţii, precum şi să se lase stimulat de observaţiile colegilor, are şi o dimensiune pastorală relevantă.
Stilul de viaţă al acestei fraternităţi se recunoaşte după câteva trăsături caracteristice:
1. O relaţie personală cu formatorii, acceptaţi cu specificul şi complementaritatea misiunii fiecăruia, mereu marcată de cordialitate, sinceritate, deschidere, adevăr şi docilitate. Astfel,
• fiecare seminarist va avea întâlniri frecvente (cel puţin una pe lună) cu părintele spiritual; întâlniri cordiale, fraterne şi zilnice cu formatorul; şi un colocviul personal cu rectorul, cel puţin o dată la trei luni.
• în cazul conflictelor inevitabile, chiar şi cu formatorii, comportamentul seminariştilor să fie ghidat de principiul „a face adevărul în iubire”.
• pentru unitatea şi înţelegerea interpersonală, seminariştii să nu ezite să recurgă la formator.
2. Bucuria şi primirea, aşa cum se cuvine unei comunităţi de discipoli în mijlocul cărora este prezent Domnul Înviat, deoarece „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, sunt şi eu prezent în mijlocul lor” (Mt 18,20).
• Acest stil de viaţă să fie trăit de seminarişti în toate momentele zilei: când se salută, când iau masa împreună, când discută prieteneşte sau se confruntă mai aprins, ascultând şi intervenind cu atenţie la starea de suflet a colegului, când muncesc împreună sau în momentele de destindere, când se întâlnesc cu formatorul şi când primesc oaspeţi… Pentru aceasta însă este nevoie ca ei să fie bogaţi interior şi să aibă ochii deschişi.
3. Reculegerea şi tăcerea, pentru a percepe prezenţa lui Dumnezeu şi a se lăsa cuceriţi de ea şi a ajunge la o „viaţă ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3), evitând disiparea şi superficialitatea.
• Tăcerea interioară este mult favorizată de tăcerea exterioară. Seminariştii vor observa cu scrupulozitate silentium canonicum, care durează de la rugăciunea de seară până după rugăciunea de dimineaţă, ca timp de reculegere personală şi pregătire la Liturghie.
• Camera să fie înţeleasă ca spaţiu personal ce trebuie păstrat curat şi în ordine. Colegii pot intra cu discreţie, dar fără să se oprească prea mult. Oaspeţii vor fi primiţi în parloarul oficial al Seminarului.
• Ieşirile din Seminar să fie limitate pe cât posibil şi să fie anunţate formatorului.
4. Iertarea şi slujirea reciprocă, pentru a fi de ajutor unii altora, astfel ca „nimeni să nu trăiască pentru el însuşi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru noi” (Rom 14,7-8); viaţa trăită împreună, inevitabil, te poate face să înaintezi ori te poate trage înapoi; de aceea, fiecare moment al vieţii în Seminar trebuie trăit cu această conştiinţă şi cu acest spirit.
• Verificările periodice şi revizuirile vieţii să fie trăite ca slujire a formării reciproce şi să fie însufleţite de sinceritate în examinarea comportamentului personal sau de grup; de adevărată caritate, pentru ca împărtăşirea să ducă la o creştere împreună; de credinţă care caută în cuvântul lui Dumnezeu discernământul şi sfatul necesar pentru deciziile de luat.
• Correctio fraterna să fie trăită ca un moment semnificativ în viaţa comunităţii. Astfel, fiecare va face experienţa unei griji iubitoare care îi este acordată de fraţi, mai ales în vederea unei cunoaşteri profunde şi realiste de sine, în perspectiva unei acceptări mai senine a propriilor limite şi a unei progresive maturizări şi integrări a resurselor personale în drumul de formare. Pentru aceasta este nevoie de o pregătire atentă, de o privire detaşată şi obiectivă, de căutarea sinceră a unui bine mai mare pentru fratele de alături.
• Diferitele slujiri în folosul comunităţii şi curăţenia casei să fie făcute de toţi cu hărnicia aceluia care ştie că se îngrijeşte de bunurile proprii; de aici se naşte şi o climă de familie, senină şi prietenoasă.
• Atitudinea de slujire se exprimă şi se extinde şi dincolo de comunitatea Seminarului şi se concretizează în experienţe de proximitate şi slujire a persoanelor care trăiesc situaţii de sărăcie şi suferinţă. În acest scop, se vor dezvolta relaţii de colaborare cu diferite asociaţii care lucrează în domeniul carităţii.
5. Simplitate şi sobrietate, aşa cum cere spiritul evanghelic celui care e pelerin pe pământ, care trăieşte în solidaritate cu atâţia fraţi săraci şi nu uită să fie recunoscător faţă de binefăcători.
• Cu excepţia situaţiilor speciale prescrise de medic, seminariştii se vor mulţumi cu mâncarea pe care o oferă cantina Seminarului.
• Cafeaua, băuturile alcoolice şi dulciurile vor fi consumate cu moderaţie, mai ales în timpurile penitenţiale, în sala de mese sau în sala de recreaţie.
• Tuturor seminariştilor li se cere să nu fumeze, ca un semn al libertăţii personale şi stimul reciproc la angajament. Totuşi, cei care fumează o vor face în spaţiile special amenajate.
6. Simţul responsabilităţii şi spiritul de iniţiativă, pentru a recunoaşte şi a trăi conştient multiplele provocări pe care succesiunea evenimentelor din Biserică şi din lume le propune încontinuu. Însăşi viaţa zilnică din Seminar oferă multe stimulente pentru creşterea personală: un orar, dialogul şi confruntarea cu colegii, diferitele slujiri, disponibilitatea în situaţii neprevăzute, propunerile formatorilor, spaţiile de libertate… Toate acestea trebuie trăite cu simţ de responsabilitate şi spirit de iniţiativă, pentru a pune în practică îndemnul Apostolului: „Neobosiţi în râvnă, înflăcăraţi de Duh, slujiţi Domnului!” (Rom 12,11)
• Fiecare seminarist să-şi îndeplinească cu generozitate sarcina primită în comunitate, să aibă grijă de spaţiile şi de bunurile comunitare ca şi cum ar fi ale sale şi să aibă ochii deschişi pentru a vedea ce este necesar şi să sugereze cu creativitate ceea ce consideră de folos pentru viaţa comună, fără a aştepta pasiv ca alţii să ia iniţiativa.
• Punctualitatea, care nu este doar funcţională pentru viaţa comunitară, ci şi respect faţă de ceilalţi şi atitudine interioară, să fie angajamentul tuturor.
• În timpul studiului şi al odihnei să se evite tot ceea ce poate să-i deranjeze pe ceilalţi.
7. Folosirea inteligentă şi corectă a mijloacelor de comunicare de care dispune lumea de azi şi care îi atrag în special pe tineri. Seminarul să fie un ambient educativ în care seminariştii învaţă să folosească aceste mijloace, apreciind posibilităţile, dar cunoscând şi limitele şi riscurile.
• Ziarele şi revistele pot ajuta la dezvoltarea unui spirit critic sănătos. De aceea, seminariştii sunt invitaţi să valorizeze aceste instrumente, dedicându-le un timp potrivit. Seminaristul care se ocupă de acest sector va semnala colegilor articolele mai interesante.
• Programele TV şi filmele, cu acordul formatorului, să fie alese în funcţie de interesul lor cultural, formativ sau de divertisment, evitând pierderea timpului.
• Accesul la internet este un instrument preţios pentru căutarea informaţiilor, mai ales cele referitoare la studiul teologiei şi la munca pastorală. Pentru a evita pierderea de timp, nu este recomandată accesarea internetului cu ajutorul computerelor personale; va fi privilegiat uzul computerelor comunitare, care se află la dispoziţia seminariştilor în sala de calculatoare. Totuşi, cu acordul formatorului, seminariştii vor putea folosi şi computerul personal.
• Telefonul mobil este cu siguranţă un instrument care uşurează comunicarea, însă poate să devină şi un obstacol pentru viaţa comunitară, care cere ca toţi membrii ei să se angajeze la a trăi prezentul cu intensitate, evitând orice formă de distracţie sau de fugă. De fapt, a fi mereu de găsit poate să-i dea seminaristului iluzia că este prezent simultan în mai multe locuri şi să-i inducă gândul de a se simţi în altă parte, şi nu în comunitate. Ca să nu influenţeze negativ viaţa comunitară, seminariştii nu vor purta în mod obişnuit la ei telefonul mobil, ci îl vor lăsa în cameră, mai ales în timpul rugăciunii, al cursurilor şi al studiului.

2. FORMAREA SPIRITUALĂ
Formarea spirituală constituie inima care uneşte şi dă viaţă formării viitorilor preoţi. Conţinutul său esenţial este participarea la misterul pascal al lui Cristos Bunul Păstor, sub acţiunea Duhului Sfânt.
Seminarul favorizează această experienţă inspirându-se din pedagogia adoptată de Isus cu apostolii. El a instaurat cu Cei Doisprezece mai întâi o relaţie personală, a favorizat o climă de viaţă fraternă şi i-a considerat prietenii săi. Prietenia cu Isus, ca răspuns la întrebările despre sensul vieţii şi motivaţie profundă a ministerului prezbiteral, este şi astăzi elementul decisiv al formării spirituale. A se forma pentru preoţie înseamnă, de fapt, a da un răspuns personal la întrebarea fundamentală pusă de Isus lui Petru: „Mă iubeşti?”

A. Pedagogia lui Isus şi a Bisericii
Relaţia personală cu Isus Cristos este experimentată mai ales prin meditarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea şi participarea activă la sacramente, carismele carităţii pastorale în dăruirea faţă de Biserica particulară şi dăruirea de sine în castitate, ţesutul relaţiilor educative, fraterne, amicale şi de slujire.
1. Seminarul este şcoala care educă la ascultarea cuvântului prin lectio divina, meditaţia personală, studiul Sfintei Scripturi, celebrările liturgice, momentele de împărtăşire a credinţei şi de discernământ comunitar.
Această ascultare le permite viitorilor preoţi să se pună într-o atitudine de convertire permanentă a inimii, de transformare a propriilor criterii de judecată, de creştere în viaţa spirituală şi de pregătire pentru misiunea de vestitori ai cuvântului.
Seminariştii vor fi introduşi în cunoaşterea şi studiul marilor tradiţii spirituale şi al formelor de pietate populară care au întrupat de-a lungul veacurilor cuvântul lui Dumnezeu, marcând profund experienţa eclezială.
• În fiecare săptămână, comunitatea seminariştilor va dedica un timp adecvat pentru lectio divina, care va fi condusă de un formator sau de un profesor.
• În fiecare zi – în mod obişnuit dimineaţa, după celebrarea comunitară a Laudelor – va fi un timp pentru meditaţia personală, urmând textele indicate sau concordate cu directorul spiritual.
• Sub conducerea directorului spiritual sau a formatorului, seminariştii vor învăţa să se apropie sistematic şi cu încredere de marii maeştri ai vieţii spirituale, acordând o atenţie privilegiată sfinţilor părinţi ai Bisericii.
2. Momentul esenţial al întâlnirii cu Cristos este liturgia, care îi conduce pe seminarişti să experimenteze cu întreaga Biserică belşugul harului revărsat în anul liturgic şi să pună în centrul zilei celebrarea Euharistiei, izvor şi culme a vieţii creştine şi inimă a slujirii preoţeşti.
Duminicile, sărbătorile şi solemnităţile introduc istoria personală în marea istorie a mântuirii.
• Prin cateheze periodice şi celebrări speciale îngrijite de directorul spiritual şi de formatori, seminariştii vor fi ajutaţi să înţeleagă şi să trăiască în profunzime bogăţia anului liturgic.
• Liturgiei cuvântului din zilele de duminică şi sărbători seminariştii îi vor dedica un timp pentru meditaţie sau lectio divina, care, în funcţie de programul săptămânal, va fi personală sau comunitară.
• Unii seminarişti vor putea participa la Liturghia duminicală în anumite parohii, ca ministranţi, lectori sau acoliţi. În Seminar, Liturghia duminicală trebuie să fie trăită în toată bogăţia sa, evitând riscul disipării şi pericolul unei animări pur exterioare.
• Ziua Domnului, duminica, se va încheia cu adoraţia euharistică şi rugăciunea liturgică a Vesperelor.
3. Euharistia, culme a rugăciunii şi a vieţii creştine, este momentul cel mai important în viaţa Seminarului; prin ea, Domnul îşi construieşte zi de zi comunitatea, scriindu-i în inimă porunca cea nouă, a iubirii dăruite şi răstignite. Prin ascultarea cuvântului, Euharistia cerne comportamentele şi orientează alegerile personale, comunitare şi pastorale; prin invocarea Duhului Sfânt, regenerează angajamentul dăruirii bucuroase Domnului; prin împărtăşirea la banchetul Mielului, întăreşte alianţa sigilată cu sângele său.
Participarea zilnică la sfânta Liturghie le oferă seminariştilor posibilitatea să se înrădăcineze zi de zi în misterul lui Cristos şi să dea semnificaţia şi importanţa justă angajamentului zilnic, mai ales atunci când, în lipsa provocărilor externe puternice sau a emoţiilor, ei riscă să cadă în dispersie, oboseală demotivantă sau apatie.
• Fiecare seminarist să participe activ la sfânta Liturghie, într-un climat de adevăr şi simplitate.
• Animatorul liturgic:
– să anunţe din timp lectorii, ca să le dea timp să se pregătească citind şi meditând cuvântul lui Dumnezeu pe care urmează să-l proclame;
– să aleagă cântările pentru celebrare potrivit textelor liturgiei zilei sau timpului liturgic şi să favorizeze participarea tuturor.
4. În continuitate cu celebrarea Euharistiei, să fie încurajată adoraţia euharistică, rugăciune care favorizează maturizarea unei atitudini de tăcere şi contemplaţie şi promovează creşterea relaţiei personale cu Cristos, la care contribuie şi Calea Crucii.
• În fiecare zi de vineri, şi într-un mod prelungit în prima vineri din lună, întreaga comunitate se adună în contemplaţie adoratoare a lui Cristos în Euharistie, pentru a se bucura şi mulţumi pentru prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru, precum şi pentru a se ruga pentru vocaţii.
• Fiecare seminarist, ştiind că Domnul îl aşteaptă să-i vorbească în intimitatea şi în tăcerea inimii sale, va avea grijă să dedice în fiecare zi un timp pentru adoraţia personală şi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament.
• În vinerile din Postul Mare comunitatea Seminarului se roagă în capelă Calea Crucii pentru a-l contempla pe Domnul care a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu, ca să mergem şi noi pe urmele sale.
5. Liturgia Orelor constituie prelungirea naturală a Euharistiei în timpul zilei şi îl ajută pe seminarist să trăiască propriul timp aducându-i laudă Domnului, în comuniune de rugăciune cu întreaga Biserică. Seminariştii să fie introduşi progresiv în recitarea Liturgiei Orelor, să o folosească drept formă privilegiată de laudă adusă lui Dumnezeu şi de mijlocire pentru fraţi şi să şi-o asume, odată cu hirotonirea diaconală, drept angajament de celebrat integral şi zilnic.
• Rugăciunea Laudelor va fi comunitară şi va ajuta comunitatea să înceapă ziua lăudându-l pe Domnul.
• Ora Medie, Vesperele şi Completoriul vor fi celebrate comunitar în anumite zile şi lăsate la iniţiativa fiecăruia în alte zile.
• Oficiul Lecturilor va fi lăsat la iniţiativa fiecăruia.
6. Important şi urgent pentru fiecare seminarist, în cadrul formării spirituale, este să descopere frumuseţea şi bucuria sacramentului Penitenţei. La aceasta se ajunge printr-o cateheză adecvată, prin educaţia creştină şi eclezială a conştiinţei şi prin practica sacramentală frecventă.
• Prezenţa periodică a directorului spiritual şi a altor preoţi (aleşi pentru sacramentul Reconcilierii) în confesional le permite seminariştilor să se spovedească cel puţin o dată la două săptămâni, aşa cum se potriveşte unui drum spiritual intens.
• Fiecare este liber să-şi aleagă confesorul; se recomandă însă ca fiecare seminarist să aibă un confesor stabil, de preferat chiar directorul spiritual.
• Celebrările penitenţiale organizate de-a lungul anului vor dovedi angajamentul fiecărui seminarist de a face parte dintr-o comunitate care se converteşte şi se reconciliază cu Domnul şi cu fraţii.
7. Cântarea este parte integrantă a rugăciunii liturgice şi trebuie îngrijită cu mare atenţie.
• În fiecare săptămână să fie dedicat un timp special formării muzicale, educaţiei la cântare şi aprofundării cântecelor liturgice, păstrând şi valorizând cântarea gregoriană, dar preluând şi muzica corală, cu o referinţă specială la repertoriul contemporan.
8. O atenţie specială va fi acordată devoţiunii mariane. De fapt, Fecioara Maria, care a trăit într-o legătură unică cu Isus, însoţeşte zi de zi drumul de credinţă al Seminarului nostru. Devoţiunea filială faţă de ea, mamă iubitoare şi prevăzătoare, însufleţeşte vocaţia fiecărui seminarist, îl susţine în angajamentul de a-şi urma cu generozitate şi dăruire vocaţia, îl ajută în momentele de dificultate şi îi dă tărie şi mângâiere în încercări.
• Devoţiunea faţă de Maica Domnului se exprimă în recitarea zilnică, personală sau comunitară, a Rozariului şi a Îngerului Domnului.
• În lunile mai şi octombrie, recitarea Rozariului se face într-o formă solemnă, urmată de Litania cântată închinată Maicii Domnului.
9. Exerciţiile spirituale anuale şi zilele de reculegere semestriale constituie momente importante în drumul formativ al fiecărui seminarist şi al comunităţii în ansamblul ei. Vor fi trăite în deplină disponibilitate faţă de cuvântului lui Dumnezeu, într-o atmosferă de tăcere şi reculegere, ca să fie de ajutor şi edificare reciprocă.
10. O condiţie favorabilă pentru rugăciune este tăcerea, care în Seminar este promovată drept atitudine generală şi este cerută în locurile de rugăciune şi în anumite timpuri precise.

B. Identitatea spirituală a viitorilor preoţi
1. În centrul formării spirituale a viitorilor preoţi se află caritatea pastorală – darul Duhului Sfânt, principiu interior şi virtute de dobândit – care caracterizează şi dă unitate vieţii şi spiritualităţii preoţeşti. Conţinutul său esenţial este dăruirea totală de sine Bisericii, după exemplul şi în împărtăşire cu darul lui Cristos.
Dacă se vor lăsa cuprinşi de această „iubire mai mare”, seminariştii vor fi în măsură să depăşească greutăţile, oboselile şi insuccesele, să lase deoparte orice mediocritate şi să tindă la o viaţă de sfinţenie autentică.
2. Pasiunea pentru Cristos ar fi un sentiment vag dacă nu s-ar exprima într-o iubire faţă de Biserică, Mireasa sa. Ascultarea faţă de Dumnezeu, înţeleasă ca expresia cea mai înaltă a libertăţii de noi înşine, se întrupează şi în ascultarea faţă de Biserică, în special faţă de Papa şi propriul episcop, şi se exprimă în semnul bucuriei, care constituie unitatea de măsură evanghelică a dăruirii de sine. Este esenţial, de aceea, ca fiecare candidat la Preoţie să dezvolte în inima sa un profund sensus Ecclesiae, adică acea capacitate de sentire Ecclesiam, sentire cum Ecclesia, sentire in Ecclesia.
Pe această bază se va înrădăcina spiritualitatea diecezană, care se caracterizează prin asumarea iubirii şi a slujirii faţă de propria Biserică particulară drept scop principal şi criteriu fundamental al propriei vieţi spirituale şi al angajamentului eclezial. Este vorba de o spiritualitate care are o structură ce derivă din tripla legătură cu episcopul, cu prezbiteriul şi cu poporul lui Dumnezeu, precum şi de la triplul munus: profetic, regal şi sacerdotal. Tonalităţile sale principale sunt comuniunea şi întruparea.
3. Dăruirea preoţilor faţă de Biserica particulară are loc în contextul prezbiteriului, realitate care izvorăşte din sacramentul Preoţiei şi oferă posibilităţi extraordinare de comuniune, împărtăşire şi susţinere.
În această perspectivă, seminariştii vor fi educaţi să-l iubească pe Cristos în orice frate, fără nicio discriminare, să-şi lărgească spaţiile iubirii fraterne, ale prieteniei şi ale slujirii şi să se insereze treptat în prezbiteriul diecezan.
Vor fi de asemenea încurajaţi să fie disponibili faţă de viaţa comunitară, potrivit formelor care vor exista în contextul ministerului lor viitor.
4. Apartenenţa la o Biserică particulară prin încardinare, departe de a-i închide pe preoţi într-o mentalitate restrânsă şi particularistă, îi deschide spre nevoile tuturor oamenilor, ale tuturor Bisericilor şi ale lumii întregi, întrucât orice Biserică particulară face prezentă unica Biserică a lui Cristos.
Candidaţii la Preoţie vor fi de aceea provocaţi să aibă o inimă şi o mentalitate de misionari, să-şi lărgească orizontul angajamentului lor apostolic şi să fie disponibili la misiune.
Există o misiune a inimii care se manifestă în deplina disponibilitate de a te consuma pentru evanghelie şi de a privilegia întâlnirea cu cei care nu cred sau sunt indiferenţi faţă de credinţă; există o misiune a diecezei şi a parohiilor, care cere disponibilitate de a sluji în oficiul încredinţat de episcopul propriu; există o misiune ad gentes, care se exprimă în slujirea ca preoţi fidei donum şi în spiritul colaborării între Biserici.
5. Angajaţi total într-o urmare radicală a lui Cristos, viitorii preoţi vor fi educaţi la o viaţă săracă, sobră, esenţială, demnă, generoasă. Ei vor fi stimulaţi să maturizeze acel simţ al responsabilităţii care se traduce în asumarea chiar şi a muncilor manuale în Seminar, în îngrijirea spaţiilor şi a bunurilor comune, în verificarea cheltuielilor personale şi, mai ales, în efortul studiului, cu conştiinţa că astfel îşi câştigă pâinea zilnică. Să fie apoi educaţi să-şi exprime recunoştinţa sinceră faţă de Domnul şi faţă de Biserică pentru sprijinul economic care le permite să se dedice cu libertate evanghelică şi încredere senină în prezent formării, iar în viitor slujirii pastorale.
Dăruirea de sine trăită cu radicalitate evanghelică cere de la candidaţii la Preoţie, pe lângă detaşarea de lucruri, şi detaşarea de afectele cele mai dragi şi mai ales de ei înşişi.
6. În logica totalei apartenenţe la Cristos şi a participării la iubirea sa sponsală faţă de Biserică, celibatul pentru împărăţia cerurilor a fost mereu considerat ca deosebit de adaptat pentru viaţa preoţească. Este vorba de o vocaţie la iubire în aceeaşi formă aleasă de Isus, care cere să fie asumată cu seninătate şi trăită cu seriozitate.
Fraternitatea sacerdotală şi prietenia în cadrul prezbiteriului, precum şi simpla întâlnire cu familiile care trăiesc cu bucurie darul iubirii în castitatea conjugală vor putea să favorizeze şi să dezvolte carisma celibatului.
Este vorba de o vocaţie pe care viitorii preoţi vor trebui să o trăiască în castitate, disciplinând-se şi folosindu-se de mijloacele umane şi spirituale care o pot forma şi păstra. Această disciplină ar trebui să ţină cont de fragilitatea umană, să angajeze la vigilenţă, să inducă o folosire responsabilă a mijloacelor de comunicare socială, astfel încât să se ferească de compromisuri şi ezitări care ar putea sărăci sau pune la încercare bogăţia darului.
Alegerea celibatului recheamă personalitatea umană a candidaţilor, care trebuie să fie sănătoasă şi armonioasă. Eventualele „răni” afective prezente în experienţa candidatului vor fi recunoscute cu umilinţă şi vindecate treptat în relaţia cu Domnul Cristos de-a lungul drumului formativ.

3. FORMAREA INTELECTUALĂ
1. Formarea intelectuală nu trebuie privită ca o componentă exterioară şi secundară a creşterii umane, creştine, spirituale şi vocaţionale a celui care se pregăteşte pentru Preoţie. Dimpotrivă, prin studiu, mai ales cel al teologiei, el aderă profund la cuvântul lui Dumnezeu, creşte în viaţa sa spirituală şi se dispune să îndeplinească ministerul său pastoral.
Formarea intelectuală îşi află justificarea în natura însăşi a ministerului Preoţiei şi îşi arată urgenţa în faţa provocării „noii evanghelizări”.
Munca lungă şi obositoare care caracterizează formarea intelectuală, ritmată de programul zilnic şi sistematic, are drept scop să formeze preoţi cu o credinţă matură, bucuroasă şi convinsă, deoarece este gândită şi asumată. În acest fel, noii preoţi vor fi în măsură să devină însoţitori de încredere ai bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, ajutând pe fiecare să simtă setea de Dumnezeu şi nevoia de mântuire care se află în inima sa şi să motiveze speranţa pe care o poartă în inimă. Vor fi pregătiţi să se confrunte şi să dialogheze într-o societate pluralistă, multietnică şi multireligioasă. De asemenea, vor fi provocaţi să regăsească esenţialul credinţei, frumuseţea şi puterea ei eliberatoare, fără să se teamă de a aborda contradicţiile existente în această trecere istorică, deoarece sunt convinşi că orice mic adevăr descoperit este o trecere spre adevărul suprem.
2. Premisa necesară pentru ca studiul filosofico-teologic să fie rodnic în vederea dezvoltării unor personalităţi prezbiterale mature constă în deplina integrare dintre ştiinţa teologică şi trăirea teologală.
Ca să fie eficace din punct de vedere pastoral, formarea intelectuală trebuie integrată într-un itinerar spiritual marcat de experienţa personală a lui Dumnezeu, astfel încât să depăşească o ştiinţă pur speculativă şi să ajungă la acea inteligenţă a inimii care mai întâi ştie să vadă şi apoi să comunice fraţilor misterul lui Dumnezeu; este vorba despre un drum care, prin natura sa, este eclezial. Modele în acest sens sunt părinţii Bisericii şi marii sfinţi teologi. Imaginea pe care părinţii o oferă despre ei înşişi este aceea de oameni care nu doar învaţă, ci şi trăiesc realităţile divine, potrivit principiului lex orandi, lex credendi.
3. Ştiinţa teologică, în calitate de reflecţie critică asupra credinţei şi înţelegere profundă a misterului creştin, le oferă studenţilor o cunoaştere documentată şi iluminată a depozitului credinţei, conţinut în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia şi Magisteriul Bisericii, precum şi o înţelegere a ei care creşte de-a lungul veacurilor prin multiplele aporturi ale formulărilor dogmatice şi ale magisteriului păstorilor, ale simţului supranatural al credinţei întregului popor al lui Dumnezeu, ale vieţii ecleziale, ale elaborării şi clarificărilor teologilor.
Pe parcursul complex al studiilor teologice, studenţii să fie ajutaţi să nu neglijeze niciuna dintre etapele în care a fost elaborată fides quae, ci să fie însoţiţi să reparcurgă întregul itinerar al credinţei ecleziale, care a străbătut liturgia, istoria, acţiunea pastorală, teologia, mărturia sfinţeniei, în care mysterium salutis a fost celebrat, experimentat, explicat şi înţeles tot mai bine, potrivit legii progresului adevărului de credinţă, care nu admite alterări sau coruperi, ci dezvoltă o creştere fidelă şi înţeleaptă în pătrunderea adevărului.
4. Seminariştii care trebuie să dobândească şi să dezvolte un exerciţiu serios al inteligenţei pastorale să fie ajutaţi de profesori să perceapă dimensiunea pastorală în ceea ce le este învăţat, pentru ca gândirea teologică şi însuşirea cognitivă să nu pară separate de viaţa Bisericii şi a societăţii, spre care se îndreaptă viitoarea lor misiune.
5. Seminariştii vor trebui să fie ajutaţi de formatori şi de profesori să-şi motiveze angajamentul pentru studiu şi să se dedice acestei activităţi cu asiduitate, elan şi pasiune, depăşind eventualele prejudecăţi antiintelectualiste. Apropierea metodologică de misterul creştin, pentru a-l cunoaşte şi a-i explica din diferite unghiuri bogăţia, amplitudinea, înălţimea şi adâncimea, cere o continuă, răbdătoare şi susţinută dăruire faţă de studiu, astfel încât să permită seminariştilor să se lase pătrunşi de reflecţia teologică ce integrează şi armonizează, într-o sinteză superioară, experienţele de cunoaştere, fie pentru a nu se simţi striviţi de simţul frustrării ori de neadecvare la provocările credinţei şi ale practicii timpului prezent.
6. Un moment esenţial al formării este studiul filosofiei: în dialog cu cultura actuală, ea dezvoltă cunoaşterea reflexivă a raportului constitutiv care există între spiritul uman şi adevăr. De asemenea, ea face să apară în inimă o venerare iubitoare a adevărului şi garantează acea siguranţă care poate să stea la baza dăruirii totale lui Cristos.
7. Formarea intelectuală a viitorului preot se bazează mai ales pe studiul teologiei: sacra doctrina care provine din credinţă şi vrea să conducă la credinţă. Ea trebuie urmată cu rigoare ştiinţifică şi, totodată, cu o mare şi vie iubire faţă de Isus Cristos şi Biserica sa. Viitorii preoţi trebuie să ajungă la o viziune completă, unitară şi organică a tuturor adevărurilor creştine, fără a face alegeri arbitrare, ci la lumina reflecţiei pe care au elaborat-o magisteriul Bisericii şi sfinţii de-a lungul veacurilor, cu scopul de a dobândi, sub conducerea maeştrilor probati, acea competenţă autoritară şi acea eficienţă comunicativă care derivă dintr-o cunoaştere adecvată a misterului ce trebuie vestit şi a omului căruia i se transmite vestea cea bună.
• Studentul teolog să-şi asume angajamentul de a studia cu acea responsabilitate profesională care este proprie muncii zilnice a atâtor fraţi.
• Comunicarea cu autoritate a mesajului şi asimilarea sa, sinteză şi expresie personală şi fidelă, cere frecvenţa obligatorie la cursuri şi timp îndelungat dedicat studiului.
• Fiecare să considere ca o datorie de conştiinţă fructificarea instrumentelor pe care le are la dispoziţie pentru a ajunge la o pregătire intelectuală serioasă, cum ar fi seminariile, cercetarea personală, lectura critică a textelor şi, în special, întâlnirea personală cu profesorii.
• Timpul pentru studiu să fie adevărat laborator de formare intelectuală şi teologică şi de disciplină interioară; seminariştii să-şi programeze astfel studiul personal, încât să fie în măsură să dea examenele la timpul stabilit şi să prezinte lucrările potrivit indicaţiilor şi termenelor date de profesori.
• Angajamentul studiului va merge dincolo de nivelul minim cerut pentru a trece examenele şi trebuie să ţină cont mai ales de nevoile pastorale ale noii evanghelizări în lumea de azi.
• Angajamentul cultural serios al fiecăruia prevede lectura personală a cărţilor, revistelor, ziarelor, cu atenţie specială la viaţa Bisericii şi a lumii, care trebuie să interpeleze propria sensibilitate pastorală. În această optică intră şi folosirea competentă a mijloacelor de comunicare socială (ziare, reviste, TV, internet) şi capacitatea de a le decodifica mesajele.
• Este o datorie gravă pentru seminarişti să fie fideli orarului stabilit şi să valorifice tot timpul pus la dispoziţie.
8. Studiul contribuie, prin natura sa, la stabilirea de relaţii de comuniune, creând interese comune, favorizând ajutorul reciproc, stimulând cu exemplul.
• Relaţiile seminariştilor cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, cu care împărtăşesc munca şcolară, să fie de respect, prietenie şi colaborare.
9. Întrucât Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi este afiliat la Facultatea de Teologie a Universităţii „Sfântul Ioan din Lateran”, la sfârşitul studiilor din ciclul instituţional, seminariştii vor susţine examenul de bacalaureat în teologie. Iar ca studenţi ai Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, vor susţine examenul de licenţă (după anul IV) şi de master (după anul VI).

4. FORMAREA PASTORALĂ
1. Întreaga formare a candidaţilor la Preoţie are drept scop să-i dispună într-un mod special la împărtăşirea carităţii lui Cristos Bunul Păstor. De aici rezultă că formarea pastorală constituie scopul şi măsura întregii formări prezbiterale. Nu este vorba în primul rând de a oferi tehnici şi metodologii, cursuri speciale şi practici, ci de a educa la un mod de a fi care să unească şi să orienteze întreaga personalitate, astfel încât candidaţii la Preoţie să-şi însuşească acel stil de păstor, după modelul lui Cristos, care „n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45).
Pedagogia pastorală a Seminarului va urmări o adevărată şi proprie iniţiere la sensibilitatea de păstor, la asumarea conştientă şi matură a responsabilităţilor sale, potrivit exigenţelor teologice ale pastoraţiei. Instrumentele privilegiate ale acestei pedagogii sunt, pe lângă formarea spirituală, viaţa în comunitate, studiul teologiei pastorale şi experienţele pastorale.
2. Nu va fi neglijată nici formarea viitorilor preoţi cu privire la administrarea bunurilor bisericeşti, grija faţă de bunurile culturale, folosirea şi valorizarea mijloacelor de comunicare socială.
3. Formarea pastorală se realizează, de asemenea, printr-o adevărată şi proprie practică, ce trebuie să fie:
– integrată, astfel încât să permită seminariştilor să-şi arate simţul responsabilităţii într-un sector specific, dar fără să devină o povară excesivă, care să-l distragă de la angajamentele obişnuite din Seminar;
– circumscrisă la timpuri prestabilite în cursul anului academic, în perioadele de vacanţă de Crăciun şi Paşti şi pe timpul verii. Formatorii vor evalua momentul cel mai potrivit pentru începutul practicii pastorale, precum şi consistenţa şi ritmul ei;
– graduală, ritmată de diferitele etape ale itinerarului formativ;
– diferenţiată în alegerea activităţilor şi experienţelor, incluzând, pe lângă serviciul prioritar în parohii, posibilitatea unui angajament în instituţii socio-caritative (comunităţi terapeutice, centre pentru vârstnici, spitale etc.), sau chiar o experienţă misionară sau o activitate de animare în Seminarul Mic Diecezan;
– evaluată împreună cu responsabilii din diferitele sectoare pastorale, dar şi cu formatorii din Seminar.
• Activitatea pastorală a seminariştilor va fi proiectată şi evaluată cu formatorii şi preoţii care vor colabora cu seminariştii în activităţile pastorale; aceştia din urmă devin, în virtutea colaborării pastorale, coresponsabili ai formării.
• Din când în când vor fi făcute şi evaluări în cadrul colegilor din anul de teologie în care se află, sau ale unor grupuri mai mici, pentru o îmbogăţire reciprocă şi pentru a avea în faţă evantaiul activităţilor pastorale ale Bisericii noastre.
4. Experienţele pastorale contribuie într-un mod specific la diferitele dimensiuni formative. Ele promovează:
– creşterea umană integrală: în cadrul slujirii pastorale, seminariştii sunt stimulaţi să acţioneze în primă persoană, să-şi asume responsabilităţi concrete şi să caute colaborarea cu responsabilii altor realităţi ecleziale; astfel, ei au posibilitatea de a practica şi consolida generozitatea în slujire, maturitatea în gestionarea timpului, capacitatea de a intra în relaţie cu o mare varietate de persoane, comportamentul în echilibrul afectiv;
– consolidarea vieţii spirituale în perspectiva carităţii pastorale: într-un ambient care nu este ritmat de un program precis, seminariştii vor învăţa să-şi gestioneze cu înţelepciune timpul şi să-şi găsească singuri spaţii pentru rugăciune; apoi, relaţionând şi colaborând cu diferite persoane vor fi provocaţi să evalueze şi să facă în aşa fel încât să crească sensibilitatea apostolică şi să dezvolte rugăciunea de mijlocire, proprie păstorului; în sfârşit, având posibilitatea de a cunoaşte diferite situaţii de viaţă, vor fi ajutaţi să ajungă la capacitatea de a descoperi semnele prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu în istorie;
– îmbogăţirea şi însuşirea studiului teologiei, care, la rândul ei, stimulează la o apropiere critică şi pro-pozitivă de practica pastorală;
– completarea formării pastorale şi însuşirea competenţelor practice: inseraţi într-un context pastoral precis, viitorii preoţi vor avea posibilitatea să cunoască de aproape viaţa păstorului, să înveţe să-şi asume globalitatea unui proiect pastoral, să se exercite în colaborarea cu preoţii, călugării şi laicii, să dobândească competenţe specifice pentru animare, comunicare şi programare.
5. Iniţierea în slujirea pastorală este şi o introducere în viaţa însăşi a prezbiteriului în vederea unui minister împărtăşit în mod fratern, care presupune capacitatea de ascultare şi o atitudine de colaborare, dar care cere şi stimă şi respect faţă de munca preoţilor care sunt deja de mult angajaţi în via Domnului.
Trebuie cultivat cu mare atenţie simţul ministerialităţii ca slujire generoasă şi atentă a Celui care rămâne principalul protagonist al oricărei activităţi pastorale: Duhul Sfânt.
Părinţii parohii şi ceilalţi responsabili care îi însoţesc pe formatorii din Seminar la formarea pastorală a seminariştilor să-şi amintească mereu că sunt chemaţi să colaboreze cu tineri care se află încă la începutul formării lor. Să nu le împovăreze activitatea, ci să-i ajute să intre în viaţa obişnuită a comunităţii, având mai ales grijă să împărtăşească cu ei aceeaşi experienţă pastorală.
Seminariştii, la rândul lor, să se apropie cu respect şi discreţie de comunităţile la care sunt trimişi, cu conştiinţa că ele au o istorie, o structură şi o tradiţie precisă. Să caute mai întâi să instaureze cu parohii şi cu ceilalţi responsabili un raport bazat pe respect, sinceritate, împărtăşire şi adevărată fraternitate; să dea în faţa tuturor o mărturie luminoasă şi coerentă de tineri credincioşi, angajaţi să-l urmeze pe Domnul cu radicalitate; să se străduiască să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate şi să ceară mereu consimţământul parohilor sau altor responsabili pastorali pentru iniţiativele şi activităţile pe care le consideră potrivite; să-şi organizeze astfel timpul încât să-şi rezerve şi spaţii de rugăciune personală.
• Exceptând cazuri sau situaţii contingente, spaţiul propriu al activităţii pastorale în primii doi ani de filosofie este parohia de origine; după ritul admiterii la ordinele sacre, seminariştii vor desfăşura activităţi pastorale într-o altă parohie, pentru a ajuta la creşterea în disponibilitate faţă de misiune, instaurând noi relaţii pastorale; totuşi, acest lucru nu trebuie să conducă la o separare de comunitatea în care s-au maturizat şi este înrădăcinată propria vocaţie, şi în care revin periodic.
• Timpul obişnuit al desfăşurării activităţii pastorale este sâmbătă după-amiaza şi duminică dimineaţa. Timpurile privilegiate sunt momentele forte ale Crăciunului şi Paştelui şi perioada vacanţei de vară. Aceasta din urmă oferă o posibilitate mai mare de a lua contact cu diferitele iniţiative şi experienţe pastorale ale diecezei şi ale parohiei; trebuie să fie, aşadar, valorizată cât mai mult posibil, în vederea unei formări cât mai complete.
• Pe parcursul anului vor fi organizate întâlniri cu experţi sau persoane cu experienţă în domeniul pastoral, precum şi cu responsabili ai diferitelor sectoare ale pastoraţiei diecezane.
• Va fi favorizată participarea la conferinţe pastorale organizate special pentru seminarişti.
• Sunt bine-venite şi încurajate întâlnirile cu parohi sau preoţi care slujesc în misiuni diecezane, ca ocazie preţioasă de îmbogăţire pe drumul de formare.
6. Pe lângă practica pastorală, este potrivit ca seminariştii să promoveze pe parcursul anului anumite activităţi pastorale comunitare, cum ar fi „săptămânile vocaţionale” în parohii, „şcoala de rugăciune” sau alte iniţiative de animare.
• O atenţie specială va fi acordată implicării seminariştilor la iniţiativele pastoraţiei vocaţionale propuse de Seminarul Mare Diecezan şi de Oficiul Diecezan pentru Vocaţii; astfel, aceştia vor da mărturie despre propria chemare şi vor împărtăşi bucuria de a-l urma pe Cristos şi de a sluji Biserica.
Aceste activităţi le oferă seminariştilor posibilitatea de a da o mărturie exemplară de credinţă, dar şi ocazia de a se exercita în coresponsabilitatea pastorală, antrenându-se să muncească împreună, atât în faza pregătitoare, cât şi în cea de realizare şi evaluare a proiectului.
Apendice. VACANŢELE DE VARĂ
Perioada vacanţelor de vară este parte integrantă a timpului de formare şi, dată fiind configuraţia sa specială, cere să fie trăită cu un simţ matur de responsabilitate, în logica unei corecte şi integrate autoformări. Ea permite, de fapt, o mai amplă cunoaştere a diferitelor iniţiative pastorale ale diecezei şi ale parohiei, dar şi a vieţii de zi cu zi a oamenilor, a obiceiurilor şi a culturii societăţii în care tânărul preot va fi chemat să fie vestitor al împărăţiei cerurilor, ministru al sacramentelor, conducător al comunităţii. De aceea, este bine ca această perioadă să fie valorizată în mod oportun cu experienţe spirituale, culturale şi pastorale semnificative, în vederea unei formări echilibrate, armonice, orientată spre o caritate pastorală autentică.
1. Înainte de a confirma propria adeziune la diferitele experienţe propuse pentru vacanţa de vară, este bine ca seminaristul să ceară sfatul directorului spiritual şi să se pună de acord cu rectorul şi formatorul, ca să fie clarificate obiectivele, stilul şi modalităţile concrete ale fiecărei experienţe. Să se aibă în vedere ca:
– finalităţile educative ale fiecărei experienţe să fie conforme cu obiectivele fundamentale ale formării din Seminar şi să poată fi reluate şi evaluate în cadrul dialogului formativ, pentru a evita ca ele să fie anihilate de o atitudine activistă sau consumistă;
– stilul să ajute la maturizarea unei afectivităţi oblative, modelată de caritatea pastorală;
– modalităţile concrete de realizare a experienţei pastorale să favorizeze o introducere graduală a seminaristului în dinamica slujirii pastorale, susţinând în el o dăruire de sine entuziastă şi, totodată, proporţionată, asumarea unui stil de colaborare generos şi umil, bucuria de a fi slujitor, evitând căderea în forme iluzorii de protagonism pastoral. Este bine, aşadar, ca responsabilitatea principală şi efectivă a experienţei pastorale să fie încredinţată altora, la care seminaristul în formare va avea grijă să facă referinţă.
2. Pe parcursul celor şase ani de studii filosofice şi teologice, fiecare seminarist este invitat să facă experienţe estive diferenţiate, astfel încât să dezvolte în mod echilibrat diferitele dimensiuni ale formării:
• Formarea spirituală: scurte perioade de tăcere şi rugăciune personală în comunităţi călugăreşti; săptămâni biblice;
• Animarea tinerilor: campusuri parohiale, vocaţionale, diecezane propuse de Acţiunea Catolică, Scout; alte iniţiative pentru copii şi tineri;
• Studiu: cursuri de limbă în străinătate; aprofundarea personală a unor domenii teologice;
• Slujire şi caritate: o săptămână de voluntariat în instituţiile prezente în dieceză.
3. O relevanţă deosebită o au două experienţe, care sunt recomandate cu căldură:
• Exerciţii spirituale ignaţiene, la care sunt invitaţi să participe în special studenţii din Anul V, în vederea discernământului final pentru diaconat şi prezbiterat. Propunerea este pentru toţi, însă decizia de a participa rămâne liberă şi personală. De aceea, este bine ca seminaristul să ia legătura cu rectorul şi directorul spiritual, pentru a fi informat despre această practică, ajutat să evalueze oportunitatea ei pentru propriul drum şi însoţit să maturizeze o alegere disponibilă şi senină;
• Experienţa misionară, propusă pentru anul pastoral. Este vorba despre o experienţă semnificativă pentru a întâlni şi cunoaşte de aproape viaţa altor Biserici în care îşi exercită ministerul unii preoţi din dieceza noastră. O astfel de experienţă poate contribui mult la cultivarea sentimentului de apartenenţă la Biserica universală şi la disponibilitatea de a sluji în misiunile diecezane din Africa sau America Latină.
4. Deosebit de recomandate sunt prezenţa şi colaborarea seminariştilor la campusuri şi la iniţiativele vocaţionale promovate de seminar şi de Oficiul Diecezan pentru Vocaţii.
5. Despre activităţile şi angajamentele din vacanţele de vară vor fi informaţi preoţii din parohia unde îşi desfăşoară seminariştii slujirea pastorală. A păstra cu ei un raport de stimă sinceră şi o disponibilitate încrezătoare înseamnă a recunoaşte responsabilitatea lor pentru propria vocaţie.
6. Nu trebuie să lipsească în timpul vacanţelor de vară o perioadă de odihnă şi de trăire în propria familie. Aceasta, mai ales dacă este angajată în slujirea eclezială, este chemată să participe la drumul formativ al fiului; ea se pregăteşte astfel, an de an, de preţioasa relaţie pe care o va avea cu fiul preot. Seminaristul să caute, aşadar, să vorbească cu familia despre drumul său de formare, despre propriile experienţe în seminar şi în parohie şi, totodată, să împărtăşească situaţii şi probleme, să asculte preocupări şi sfaturi, pentru a creşte în înţelepciune în viaţa concretă.

PARTEA A V-A

ITINERARUL FORMĂRII ŞI ETAPELE SALE

A. INTRAREA ÎN SEMINARUL MARE DIECEZAN
Intrarea în Seminarul Mare Diecezan este un moment foarte important: încoronează un drum lung străbătut sub conducerea Duhului Sfânt şi marchează începutul unuia nou, entuziasmant şi angajant, cu o orientare precisă.
Pentru a fi primit în Seminar se cere o personalitate sănătoasă şi fără carenţe majore, care, cu ajutorul unui ghid spiritual, a maturizat în rugăciune, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi în practica sacramentelor dorinţa de a se dărui lui Cristos şi de a se pune în slujba Bisericii sale.
Candidatul va prezenta rectorului o cerere scrisă pentru a fi primit în comunitatea Seminarului Mare Diecezan. Cererea presupune disponibilitatea personală de a accepta itinerarul formativ, obiectivele şi ritmul comunităţii Seminarului, precum şi angajamentul de deschidere docilă şi cordială faţă de formatori. Primind-o, rectorul exprimă angajamentul Seminarului de a fi instrument al Duhului Sfânt pentru verificarea şi maturizarea vocaţiei în vederea unui minister prezbiteral în Biserica locală.
Cererea de primire va fi evaluată de echipa de formatori împreună cu episcopul, pe baza criteriilor de discernământ indicate de documentele Bisericii.
Din momentul primirii, tânărul intră în comunitatea Seminarului Mare Diecezan, devenind membru cu toate drepturile şi obligaţiile şi cu angajamentul de a contribui la bunul mers al vieţii comunitare.

B. ITINERARUL FORMATIV
1. Formarea pentru Preoţie se configurează ca un adevărat şi propriu itinerar, ritmat de etape precise, care permit asimilarea progresivă a diferitelor conţinuturi spirituale, umane, intelectuale şi pastorale.
Din punct de vedere obiectiv, itinerarul durează şapte ani şi este marcat de următoarele etape:
– introducerea în viaţa de Seminar;
– admiterea între candidaţii la diaconat şi prezbiterat;
– conferirea ministerului lectoratului;
– conferirea ministerului acolitatului;
– hirotonirea diaconală;
– hirotonirea prezbiterală.
Conferirea lectoratului, a acolitatului şi a hirotonirii diaconale reprezintă momente importante şi decisive pentru formarea la Preoţie. Din ele, fără vreo absolutizare superficială, putem să extragem un principiu capabil să unifice viaţa spirituală, experienţele pastorale şi, într-o anumită măsură, chiar şi studiul teologic. Ele reprezintă fazele fundamentale ale unei „iniţieri”, prin care sunt dăruite harul şi mandatul, alături de exerciţiul progresiv şi autentic al sarcinilor tipic prezbiterale, cum ar fi evanghelizarea, liturgia şi animarea pastorală. Tocmai orientarea lor către impunerea mâinilor pentru prezbiterat distinge semnificaţia ministerelor pentru candidaţii la Preoţie de aceleaşi ministere conferite laicilor sau diaconilor permanenţi.
2. Pentru fiecare etapă a unui asemenea itinerar spiritual sunt indicate aici punctele asupra cărora trebuie să se axeze implicarea personală, să fie trasate atitudinile de dobândit în vederea ministerului şi sugerate mijloacele pentru a le atinge, fără a pretinde o predeterminare a timpului când va fi conferit harul Domnului sau a drumului de maturizare al fiecărui candidat, care poate avea un ritm cu totul personal, confirmat de discernământul formatorilor.
Aceste indicaţii vor fi temă de reflecţie şi de verificare în întâlnirile cu rectorul, directorul spiritual şi formatorul, cărora, în ascultarea docilă a Duhului şi în comuniune cu episcopul, le revine sarcina de a discerne carisma şi ministerul fiecăruia. Seminaristul va putea avea o siguranţă motivată a propriei idoneităţi vocaţionale, dacă în privinţa sa judecata rectorului şi a directorului spiritual va fi pozitivă, independentă şi convergentă.
– Rectorul, căruia îi revine în ultimă instanţă judecata cu privire la idoneitatea candidatului pentru slujirile sacre, este punctul de referinţă în programarea, actualizarea şi verificarea globală a întregului itinerar formativ al seminaristului.
– Directorul spiritual, care se îngrijeşte de drumul spiritual al fiecărui candidat şi al comunităţii în ansamblul ei, şi care conduce pe fiecare în discernerea planului lui Dumnezeu asupra lui, este punctul de referinţă pentru tot ceea ce priveşte viaţa spirituală. Un raport susţinut şi serios cu el este absolut necesar pentru viitorul preot: cererea pentru admissio sau pentru ministerele sacre trebuie să aibă consimţământul prealabil al directorului spiritual, căruia seminaristul i s-a deschis cu sinceritate pentru o perioadă suficient de lungă. Directorul spiritual al fiecărui seminarist este cel indicat de episcop pentru toată comunitatea; pentru o alegere diferită, seminaristul să se adreseze rectorului şi să primească indicaţiile sale.
– Formatorul, a cărui sarcină este animarea întregii comunităţi pentru o autentică experienţă de comuniune umană, creştină şi eclezială, dar şi însoţirea zilnică şi prietenească a fiecăruia pentru a-l ajuta în creşterea personală, este punctul de referinţă pentru o evaluare obiectivă, a personalităţii şi a drumului fiecărui seminarist. Spre deosebire de directorul spiritual care răspunde pe baza a ceea ce „aude” de la fiecare (forul intern), formatorul intervine pe baza a ceea ce „vede” şi intuieşte în comuniunea zilnică de viaţă (forul extern). El împărtăşeşte cu rectorul faptele relevante ale vieţii grupului şi ale fiecărui seminarist şi contribuie în mod determinant la formularea judecăţii cu privire la idoneitatea candidaţilor pentru ministerele sacre.
Seminaristul să trăiască raportul său cu formatorii fiind animat de credinţă, profundă loialitate şi responsabilitate; să acorde spaţiul necesar muncii şi reflecţiei personale, şi să fie dispus să accepte nu numai încurajările, ci şi observaţiile şi corectările.

Orice altă contribuţie formativă considerată oportună pentru maturizarea fiecărui seminarist trebuie să fie făcută de comun acord cu formatorii şi integrată armonios în globalitatea drumului formativ.
3. Din punct de vedere subiectiv, itinerarul va trebui să ţină cont de maturizarea fiecărui seminarist, nefiind exclusă, în caz de nevoie, posibilitatea unui stagiu pastoral prelungit. Este vorba de o perioadă în care un seminarist, trăind în general într-o parohie, este angajat într-un program de lucru, studiu, activităţi pastorale şi însoţire educativă, cu scopul de a evalua şi întări aspectele în care trebuie să crească.
• Organizarea unor astfel de stagii pastorale va fi studiată şi realizată de seminaristul în cauză împreună cu formatorii şi preoţii direct interesaţi de experienţă.
• Seminarul rămâne mereu punctul de referinţă principal, chiar dacă se lasă ajutat de comunitatea eclezială pentru creşterea candidatului.

1. Etapa studiilor filosofice sau de ucenicie
Anul I
Anul I reprezintă poarta de intrare în Seminarul Mare Diecezan. Acest an se caracterizează prin:
a) Începerea diferitelor aspecte formative:
– în sfera spirituală, seminaristul este introdus în temele fundamentale ale vieţii spirituale, este ajutat să-şi consolideze relaţia cu Domnul printr-o „regulă de viaţă” precisă, este invitat să-şi maturizeze o atitudine de ascultare umilă şi abandonare filială la voinţa lui Dumnezeu;
– din punctul de vedere al formării umane, seminaristul este condus să ajungă la o cunoaştere suficientă de sine, să accepte diferitele aspecte ale propriei istorii personale şi să înceapă o muncă intensă cu sine pentru a-şi construi o personalitate echilibrată, puternică şi liberă, deschisă la dăruire, dotată cu calităţile umane fundamentale. În această perspectivă, la începutul drumului formativ, va fi oferită tuturor seminariştilor posibilitatea unei cercetări şi evaluări psihologice asupra propriei personalităţi, respectând libertatea fiecăruia;
– la nivel intelectual, seminariştilor li se cere să se implice în studiile filosofico-teologice, să-şi însuşească o metodă validă de studiu şi să înceapă un raport constructiv cu profesorii;
– cât priveşte formarea pastorală, seminaristul experimentează că face parte din comunitatea sa creştină într-un mod nou, oferind mărturia sa de credinţă şi colaborarea sa generoasă.
b) Introducerea în viaţa comunitară
Noii seminarişti sunt chemaţi să conştientizeze valoarea comunităţii ca loc privilegiat al formării, să se simtă efectiv şi afectiv parte a ei, să se implice în relaţiile cu ceilalţi, să se confrunte cu dificultăţile vieţii comune, să ştie să gestioneze timpul cu autonomie şi responsabilitate.
c) Începutul relaţiilor educative
Pentru o cât mai bună integrare, sunt fundamentale înţelegerea diferitelor figuri educative, începutul unui dialog adevărat şi sincer cu fiecare dintre ele, maturizarea în raport cu ei a unei atitudini de încredere docilă.
d) Un drum vocaţional caracterizat prin:
– descoperirea recunoscătoare şi promiţătoare a caracterului vocaţional al propriei vieţi, al istoriei oamenilor, al relaţiei de credinţă personală cu Isus;
– evaluarea atitudinilor cu care se trăieşte vocaţia: angajare, căutare, stagnare, dorinţă…
– creşterea capacităţii de răspuns la voinţa lui Dumnezeu, prin disponibilitate promptă şi generoasă, adeziune puternică şi perseverentă;
– atenţia la a surprinde apelurile vocaţionale în cuvântul lui Dumnezeu, în propria experienţă şi în viaţa oamenilor;
– capacitatea de a trăi experienţa rugăciunii personale şi comunitare ca loc privilegiat în care să recunoască şi să primească chemarea Domnului şi să-i corespundă cu generozitate.

Anul II
Obiectivul educativ al Anului II este maturizarea unei alegeri tendenţial definitive în vederea Preoţiei. Anul se încheie cu cererea de primire între candidaţii la ordinele sacre.
În ritul de admitere, care va fi celebrat la începutul Anului III, harul chemării şi disponibilitatea la răspuns găsesc o primă, calificată şi publică expresie în Biserică.
Cererea de primire presupune o verificare serioasă a propriei vocaţii, o evaluare pozitivă cu privire la drumul parcurs, o asumare progresivă a responsabilităţilor în viaţa comunitară şi o îndreptare liberă, conştientă şi hotărâtă către alegerea Preoţiei.
Anul se caracterizează prin:
a) O experienţă de credinţă profundă, motivată şi personalizată:
– în rugăciunea personală şi comunitară trăită cu fidelitate, relaţia şi dialogul cu Domnul Isus vor deveni tot mai personale şi profunde;

– timpul de tăcere şi timpul de slujire, trăite ca răspuns generos la iubirea gratuită a lui Cristos, vor stimula creşterea în ascultare faţă de planul lui Dumnezeu cu el, printr-o abandonare plină de încredere.
b) Discernământul cu formatorii şi directorul spiritual, menit să evalueze semnele chemării la preoţia diecezană trăită în celibat, intenţiile şi motivaţiile care o susţin şi idoneitatea care o presupune:
– colocviile frecvente cu rectorul şi directorul spiritual vor ajuta la creşterea în procesul decizional, trecând de la o decizie nesigură, calculată sau întârziată la decizia motivată, angajată, generoasă, încrezătoare;
– în special drumul cu directorul spiritual, trăit cu fidelitate, trebuie să fie înţeles în adevăratul său sens şi să ajungă din ce în ce mai mult la o încredere spontană şi temeinică;
– este oportună lectura anumitor documente oficiale ale Bisericii despre carisma celibatului, în special Sacerdotalis coelibatus a Papei Paul al VI-lea.
c) Intensificarea cunoaşterii de sine în vederea unei asumări depline şi senine a propriei identităţi, insistând asupra:
– maturizării calităţilor personale (iubirea adevărului, loialitatea, respectul faţă de orice persoană, simţul dreptăţii, fidelitatea faţă de cuvântul dat, compasiunea, coerenţa, echilibrul în judecată şi comportament, simţul recunoştinţei, bucuria de a trăi, bunele maniere);
– eliberării propriului temperament de reacţii impulsive şi orientarea lui spre dăruirea de sine.
d) Preocuparea de aprofundare în cadrul relaţiilor şi a dimensiunii afectiv-sexuale, în vederea asumării celibatului, cu intenţia de a maturiza:
– o capacitate senină şi constantă de autocontrol, în special în ceea ce priveşte impulsurile sexualităţii, în vederea unei orientări progresive a lor spre dăruirea de sine;
– o integrare tot mai amplă a sexualităţii în forma unei afectivităţi mature, capabilă de deschidere spre alţii, de generozitate, detaşare de sine, pentru o dăruire adevărată şi gratuită a propriei persoane;
– un echilibru sănătos în relaţiile cu toţi, mai ales cu persoanele feminine, şi o libertate interioară tot mai profundă în raport cu nevoile şi dependenţele afective, cu ataşările dezordonate, sau cu reacţiile impulsive;
– o purificare progresivă a sentimentelor inimii, care să permită harului să facă să rodească în sine aceleaşi sentimente care au fost în Isus Cristos.
e) O prezenţă mai responsabilă în comunitate, cu disponibilitate faţă de serviciile cerute, depăşirea eventualelor obstacole în relaţii, angajamentul în transmiterea credinţei. Aceasta cere:
– o creştere în capacitatea de relaţionare, în participarea şi coresponsabilitatea la viaţa comunităţii;
– o autonomie de viaţă şi de mărturie şi, totodată, o prietenie loială şi profundă cu toţi.
f) O înclinare mai asiduă şi matură în studiu şi în experienţa pastorală, cu scopul de:
– a creşte în iubirea de adevăr şi în interesul pentru studiul teologiei, dar şi în integrarea acesteia în experienţa de credinţă;
– a creşte în angajamentul şi în capacitatea de a da cont de propria credinţă în întâlnirea cu oamenii de azi.

2. Etapa studiilor teologice sau configuratoare
Anul III
Ritul admiterii între candidaţii la diaconat şi prezbiterat, la începutul Anului III de formare, manifestă public orientarea vocaţională a acelora care aspiră la diaconat şi la prezbiterat, exprimă acceptarea ofertei lor de către Biserica particulară, dar şi cere noilor candidaţi să se dedice cu o reînnoită angajare pentru a duce la bun sfârşit pregătirea începută.
După admiterea între candidaţii la diaconat şi prezbiterat, itinerarul se califică drept iniţiere specifică la diaconat şi prezbiterat prin etapele lectoratului şi acolitatului. Perspectiva ministerelor instituite are capacitatea de a umple de conţinut acest timp, de a propune scopuri şi evaluări spirituale şi de a urma cu criterii obiective drumul progresiv spre Preoţie.
Din punct de vedere formativ, Anul III este caracterizat drept perioadă de configurare; cu referinţă la alegerea vocaţională, candidatul este chemat să adere într-un mod tot mai conştient şi convins la identitatea prezbiterului pe care se pregăteşte să şi-o însuşească.
Anul se caracterizează prin:
a) Aprofundarea şi consolidarea obiectivelor Anului II cu privire la toate sferele formării:
– autonomie şi consistenţă personală, curaj şi capacitate de iniţiativă;
– seninătate în controlul de sine şi în gestionarea propriei sexualităţi;
– capacitate de fraternitate şi de prietenie, instaurând relaţii umane profunde, gratuite şi libere;
– capacitate de comuniune şi colaborare pentru a deveni făuritori de comunitate;
– generozitate, spirit de slujire şi dăruire de sine.
b) Începutul unei practici pastorale la sfârşit de săptămână într-o parohie diferită de cea de apartenenţă. În această privinţă, să se facă referinţă la cele spuse mai pe larg în capitolul dedicat formării pastorale.
c) O formare intelectuală care se caracterizează prin frecventarea cursurilor prevalent teologice. Oportunitatea de a intra tot mai mult în înţelegerea misterului lui Cristos devine deosebit de rodnică pentru a preciza conţinutul propriei experienţe de credinţă şi pentru a oferi cunoştinţele necesare pentru a da mărturie şi a vesti evanghelia în lumea contemporană. Începutul studiului teologiei morale susţine apoi formarea conştiinţei personale, înţelegerea şi asumarea indicaţiilor magisteriale în acest domeniu, pentru a putea discerne pentru sine şi pentru alţii ce forme de viaţă sunt coerente cu revelaţia adevărului omului.
d) O primă abordare semnificativă a conţinuturilor esenţiale ale spiritualităţii diecezane, centrată pe caritatea pastorală – dar al Duhului Sfânt, principiu interior şi virtute de dobândit –, care caracterizează şi unifică viaţa şi spiritualitatea prezbiterului.
În acest scop, seminariştii să se angajeze la exerciţiul acelor mijloace care favorizează dăruirea de sine după modelul lui Cristos capul, păstorul şi mirele Bisericii, şi în special:
– să se lase iubiţi de Tatăl, în dorinţa de a-i răspunde cu iubire;
– să crească în pasiunea pentru Cristos şi în familiaritatea cu el;
– să maturizeze o atitudine de gratuitate, de compasiune, de grijă pastorală şi de slujire dezinteresată pentru fraţi, în special pentru cei mai săraci şi nevoiaşi;

– să trăiască o comuniune mai profundă şi conştientă cu Biserica locală în al cărei serviciu se dedică odată cu primirea ministerului;
– să lucreze la o unificare iniţială a vieţii spirituale, punând împreună elementele personale, comunitare şi pastorale.
e) Maturizarea unei inimi şi a unei mentalităţi de misionari, deschise la nevoile tuturor oamenilor, ale tuturor Bisericilor şi ale întregii lumi şi a unei disponibilităţi conştiente şi convinse la slujirea misionară ca preot fidei donum. În acest scop, seminariştii să se angajeze la:
– a cunoaşte activitatea misionară a Bisericii universale, în general, şi a Bisericii diecezane, în special, însoţind-o cu interes şi susţinând-o cu rugăciunea, sacrificiul şi gesturi concrete de solidaritate;
– a promova şi în Seminar anumite iniţiative de animare misionară, în sintonie cu acelea care sunt propuse tuturor de Biserica diecezană.

Anul IV
Anul IV de teologie este marcat în mod normal de conferirea slujirii lectoratului, moment privilegiat pentru a recunoaşte prezenţa şi semnificaţia cuvântului lui Dumnezeu în propria viaţă, dar şi pentru a începe o angajare explicită în slujirea cuvântului însuşi pentru a-i ajuta pe fraţi să-l cunoască, să-l asculte şi să-l pună în practică. Obiectivul fundamental al anului este, aşadar, creşterea în experienţa ascultării lui Dumnezeu care vorbeşte, precum şi dezvoltarea atitudinilor şi a calităţilor umane care trebuie să-l caracterizeze pe cel care este chemat să fie profet şi mărturisitor al cuvântului.

Anul se caracterizează prin:
a) Un raport privilegiat cu cuvântul lui Dumnezeu – mai ales cel proclamat la sfânta Liturghie –, prin lectio divina, rugăciunea cu cuvântului lui Dumnezeu şi exegeză:
– cuvântul lui Dumnezeu să fie păstrat în inimă şi asumat ca ghid stabil al propriilor alegeri, ca să crească iubirea personală faţă de Isus şi viaţa să fie mereu conformă cu cuvântul său;
– pe lângă lectio divina săptămânală şi comunitară, să fie cultivată meditarea zilnică şi personală a cuvântului lui Dumnezeu, dedicând în fiecare zi un timp pentru aprofundarea cuvântului proclamat la Liturghia zilei;
– să se cultive pasiunea pentru o studiere serioasă şi sistematică a Bibliei;
– să se cultive o cunoaştere atentă şi docilă a documentelor Bisericii, a textelor sfinţilor părinţi ai Bisericii, a vieţilor sfinţilor şi a operelor maeştrilor spirituali, martori calificaţi ai cuvântului primit şi trăit cu o credinţă fidelă.
b) Maturizarea unei spiritualităţi profetice, în logica radicalismului urmării şi a mărturiei coerente şi curajoase:
– ascultarea asiduă şi atentă a cuvântului îi va învăţa pe seminarişti să fie deschişi la realitate, dispuşi să o cunoască şi să o accepte pentru ceea ce este, evitând riscul insidios de a se limita la „prejudecăţi”;
– ascultarea asiduă şi atentă a cuvântului îi va ajuta şi la maturizarea unei cunoaşteri de sine mai profunde, la o acceptare de sine mai cordială şi la o adeziune faţă de Isus mai convinsă, care să aibă caracteristicile unei alegeri totale şi definitive;
– momentele comunitare de împărtăşire şi revizuire a vieţii îi vor ajuta să citească viaţa personală şi istoria oamenilor cu ochii şi inima lui Dumnezeu şi să asculte ceea ce Duhul spune astăzi Bisericii şi fiecăruia în parte.
c) Creşterea în ascultarea celorlalţi, pentru că „aşa cum iubirea lui Dumnezeu începe cu ascultarea cuvântului, la fel, începutul iubirii fraţilor constă în a învăţa să-i asculţi… Cine nu ştie să-şi asculte fratele curând nu va şti nici să-l mai asculte pe Dumnezeu; chiar şi în faţa lui Dumnezeu, va fi tot el care vorbeşte mereu” (D. Bonhoeffer).
De aceea, seminariştii se vor angaja să-şi rafineze capacitatea de:
– a se descentra;
– a fi atenţi la persoane şi situaţii;
– a simţi compasiune pentru cei mai săraci şi nevoiaşi;
– a ieşi din ei înşişi prin intermediul comunicării active, corectării fraterne şi a ascultării.
d) Profunzimea şi docilitatea în raportul educativ:
– maturizarea în credinţă şi discernământul vocaţional reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, care cere o docilitate profundă şi asumarea deplină a responsabilităţii în faţa propriei vieţi şi a chemării Domnului. Aceasta se realizează concret prin medierea eclezială constituită de formatorii desemnaţi de episcop. De aceea, este important ca seminariştii să-şi verifice autenticitatea propriului drum printr-o confruntare constantă liberă şi sinceră cu ei, mai ales cu directorul spiritual, care îi va ajuta să vadă nepotrivirile, să le recunoască şi să intuiască drumul deschis de Duhul Sfânt pentru depăşirea lor.
e) Exercitarea, în comunitate şi în diferite structuri pastorale, a slujirii lectoratului, mai ales a proclamării şi a explicării cuvântului lui Dumnezeu.
– În funcţie de posibilităţi, seminariştii să se implice în catehezele parohiale şi în grupurile de ascultare a cuvântului.

Anul V
Slujirea acolitatului, conferită de obicei în cursul Anului V, oferă harul unei implicări speciale în sacramentalitatea Bisericii, angajează la promovarea în rândul poporului lui Dumnezeu a unei participări active şi rodnice la sacramente şi cere o conectare intimă între masa euharistică, viaţa zilnică şi edificarea comunităţii ecleziale.
Obiectivul educativ fundamental al anului este, aşadar, o creştere umană, creştină şi ministerială în vederea slujirii sacramentale pe care, mai întâi ca acolit şi apoi ca preot, o va desfăşura în Biserică.
Anul se caracterizează prin:
a) Un raport privilegiat cu Euharistia prin celebrarea euharistică, adoraţie, rugăciunea contemplativă şi, reflecţia teologică:
– celebrarea zilnică a Euharistiei îi ajută pe seminarişti să conştientizeze că Isus ne-a iubit mai întâi şi că el rămâne pentru veşnicie cel care ne iubeşte cel dintâi;
– participarea la celebrarea zilnică a Euharistiei să fie tot mai conştientă şi să se înţeleagă raportul cu existenţa zilnică, pentru ca acest preasfânt mister să fie cu adevărat crezut, cu devoţiune celebrat şi intens trăit;
– conştienţi că propria existenţă este transformată progresiv de sfintele taine celebrate, să se cultive armonia dintre dispoziţiile interioare, pe de o parte, şi gesturile exterioare şi cuvintele, pe de altă parte, pentru a se evita pericolul ritualismului; de asemenea, să se preocupe de a înţelege tot mai bine sensul autentic al riturilor şi semnificaţia lor în relaţie cu viaţa creştină;
– să se cultive practica adoraţiei euharistice, atât personală, cât şi comunitară, prelungind şi intensificând ceea ce s-a realizat în cadrul celebrării euharistice;
– adoraţia euharistică să ajute la maturizarea unei primiri autentice şi profunde a Domnului şi să angajeze la ruperea barierelor nu doar între Domnul şi noi, ci şi a acelora care ne separă pe unii de alţii;
– reflecţia teologică să se concentreze asupra studiului principalelor documente ale magisteriului Bisericii, ale textelor sfinţilor părinţi, ale operelor maeştrilor spirituali şi ale mărturiei de viaţă a unor sfinţi, pentru a fi ajutaţi să înţeleagă, să celebreze şi să trăiască marele „mister al credinţei”.
b) Maturizarea unei spiritualităţi euharistice, în logica aducerii de mulţumire, a dăruirii totale de sine, a gratuităţii şi a comuniunii:
– zi de zi, Euharistia să devină principiu de viaţă nouă, să dea formă euharistică existenţei creştine, să o transfigureze progresiv în cult spiritual plăcut lui Dumnezeu;
– iubirea primită în Euharistie să devină viaţă trăită în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor, până la dăruirea propriei vieţi, asemenea lui Isus;
– împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului să întărească şi să susţină angajamentul de a trăi în comuniune cu fraţii, gata de a face primul pas pentru a grăbi reconcilierea când ar apărea conflicte, tensiuni, neînţelegeri;
– liturgia să educe la recunoaşterea că orice eveniment eclezial presupune caracterul de semn, prin care Dumnezeu se comunică pe sine şi ne interpelează. Astfel, forma euharistică a existenţei poate într- adevăr să favorizeze un schimb autentic de mentalitate în modul în care citim istoria şi lumea.
c) Creşterea în stabilitatea vieţii, consolidând capacitatea seminariştilor de a şti să se oprească cu perseverenţă asupra alegerilor, relaţiilor şi situaţiilor şi să reziste la oboseală, învăţând să gestioneze neliniştea, tensiunea, impulsivitatea şi stările sufleteşti de moment:
– Euharistia, pâinea vieţii, să devină alimentul zilnic care dă forţă pentru a motiva din nou, a interioriza alegerile fundamentale şi a înfrunta oboselile drumului vocaţional cu coerenţă şi fidelitate, cu seninătate şi încredere, cu atitudinea celui care doreşte să-şi piardă propria viaţă pentru Cristos şi evanghelie;
– în special, ei să continue să aprofundeze reflecţia despre frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăite în celibat, ca semn şi expresie a dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi împărăţiei lui Dumnezeu.
d) Aprofundarea şi consolidarea relaţiilor educative:
– pe calea care duce la întâlnirea personală cu Isus şi la alegerea de a-şi dărui viaţa după exemplul său, nu se merge de unul singur. Continuă să fie fundamentale şi decisive însoţirea directorului spiritual şi confruntarea sinceră şi constantă cu formatorii.
e) Exerciţiul, în comunitate şi în parohie, al slujirii acolitatului, mai ales al slujirii altarului şi a săracilor:
– în tot ceea ce priveşte celebrarea euharistică, seminariştii să arate că au gust pentru frumos. Acest lucru se exprimă în pregătirea îngrijită a liturgiei, în stimularea participării, în valorizarea diferitelor slujiri, în respectul faţă de cărţile liturgice;

– liturgia şi activitatea pastorală trăite la lumina Euharistiei ca dăruire de sine, depăşind tendinţa de a se căuta pe sine în ceea ce se face, să ajute la maturizarea unui simţ viu al misterului Bisericii în comuniune şi în coresponsabilitate;
– Isus, pâinea vieţii, să-i îndrepte şi să-i facă atenţi pe seminarişti la nevoile acelei părţi a omenirii care trăieşte sub pragul sărăciei şi să facă să crească în ei conştiinţa că, pentru vocaţia noastră, este constitutiv să fim împreună cu Isus, „pâine frântă pentru viaţa lumii”;
– sub coordonarea parohilor, să viziteze şi să ducă împărtăşania la bolnavi în case şi să ia parte la iniţiativele caritative ale parohiei; acestea să devină o expresie concretă a acelei carităţi care se naşte din Euharistie, care este sacramentul carităţii;
– simplitatea şi sărăcia trebuie să caracterizeze stilul de viaţă al celui care vrea să fie semn şi instrument umil al Domnului, aşa cum umil, sărac şi simplu este semnul sacramental al Euharistiei; de aici angajamentul de a alege un stil de viaţă sobru şi liber de lucruri, fără rigori şi rigiditate, dar şi fără indulgenţă faţă de superficial, risipă şi consumism.

3. Etapa pastorală sau de sinteză vocaţională
Anul VI
În Anul VI drumul formativ este orientat să-i pregătească pe candidaţi la hirotonirea diaconală care le este conferită la sfârşitul anului, după finalizarea tuturor studiilor.
Este un timp de har şi de profundă intensitate spirituală, în care, deşi nu dispar eventualele tulburări şi ispite, apar mai ales bucuria culesului roadelor şi entuziasmul pentru ministerul pastoral care este gata să înceapă.
Hirotonirea diaconală, spre care este orientat drumul Anului VI, îi introduce pe candidaţi în comuniunea sacramentală cu episcopul, preoţii şi diaconii, îi încardinează într-o Biserică particulară, îi consacră în slujba evangheliei, a altarului şi a săracilor. Ea îi învaţă să vadă în spiritul de slujire forma autentică a autorităţii creştine, după imaginea lui Cristos, care a venit să slujească şi nu să fie slujit.
Diaconul, configurat lui Cristos-Slujitor prin caracterul sacramental, este în Biserică semn al slujirii lui Cristos şi are sarcina de a duce fraţilor cuvântul şi pâinea euharistică şi să promoveze în toţi spiritul de caritate şi de slujire.
Obiectivul formativ fundamental al Anului VI este, aşadar, să ducă la împlinire, în diferitele domenii, acea maturitate umană, spirituală, intelectuală şi pastorală care să-i facă apţi să-şi asume ministerul diaconal, deşi cu conştiinţa realistă a propriilor limite personale.
Anul se caracterizează prin:
a) Un raport tot mai viu cu Cristos slujitor, într-o deprindere de rugăciune intensă şi profundă, incluzând recitarea integrală a Liturgiei Orelor.
b) Discernământul cu rectorul şi directorul spiritual în vederea unei alegeri libere, conştiente şi definitive a diaconatului trăit în celibat, în slujirea propriei Biserici particulare.
c) Maturizarea unei spiritualităţi a slujirii şi a comuniunii, prin asumarea trăsăturilor esenţiale ale „diaconiei” lui Cristos, mai ales prin oferirea de sine din iubire.
d) Angajamentul de a creşte în virtuţile umane „diaconale”, cum ar fi: mărinimia, primirea, disponibilitatea, generozitatea, împărtăşirea, sobrietatea şi umilinţa.
e) O prezenţă matură şi responsabilă în comunitatea Seminarului, devenind stimul constructiv în momentele formative şi oferind mărturia slujirii în viaţa cotidiană:
– participarea la viaţa comunităţii seminarului, chiar dacă este mai redusă ca timp, va cere coresponsabilitate deplină şi împărtăşirea tuturor momentelor, angajamentelor şi slujirilor comunitare;
– între timpul trăit în Seminar şi timpul trăit în parohie se va păstra o distincţie clară, astfel încât să nu fie alterate finalităţile formative ale uneia sau celeilalte. Să se organizeze cu înţelepciune propriul timp, ca să nu se piardă din intensitatea rugăciunii şi a reflecţiei personale.
f) Sinteza scolastică, cu susţinerea bacalaureatului în teologie:
– să fie acordat suficient timp studiului materiei care a fost studiată la cursurile filosofico-teologice, pentru a ajunge la acea viziune suficient de completă şi matură a întregului parcurs teologic, pentru a putea susţine examenul final, după ce s-a terminat de scris lucrarea.
g) Un accent pastoral special să fie pus atât pe învăţământul teologic, cât şi pe slujirea în parohie. Anul VI duce la împlinire formarea teologică şi, totodată, introduce în acţiunea pastorală: este o perioadă de antrenament la armonie şi integrare între studiul teologic şi practica pastorală. Sarcina fundamentală a acestui an este să ducă la această maturitate teologico-pastorală:
– studiul teologiei va propune unele cursuri specific pastorale, ce trebuie valorizate ca stimul eficace pentru o sinteză între munca de aprofundare teologică şi angajamentul pastoral;
– slujirea pastorală în parohie va fi mai îndelungată şi consistentă pentru a-i iniţia pe seminarişti în sensibilitatea de păstori şi în asumarea conştientă şi matură a responsabilităţilor pastorale; de asemenea, slujirea pastorală se va caracteriza printr-o atitudine cu totul specială faţă de cei mici, săraci şi bolnavi.
Prezentarea cererii pentru diaconat presupune îndeplinirea tuturor datoriilor de studiu.

Anul pastoral-diaconal
Acest an are drept scop să-i pregătească pe diaconi la viaţa preoţească. Ei vor locui în mod obişnuit în parohie sau într-o altă comunitate, pe care o va stabili episcopul, şi în care îşi vor desfăşura slujirea diaconală.
Acest an se caracterizează prin:
a) O credinţă trăită în intimă unire cu Isus păstorul, în deplină abandonare la voinţa Tatălui şi în docilitate faţă de Duhul Sfânt, prin slujirea rugăciunii şi bucuria fecioriei pentru împărăţia cerului, într-un drum de constantă convertire.
b) Discernământul cu rectorul şi directorul spiritual în vederea hirotonirii prezbiterale, centrată mai ales pe caritatea pastorală şi pe figura concretă a preotului diecezan.
c) Consolidarea unei spiritualităţi sacerdotale diecezane, modulată pe notele iubirii şi ale dăruirii faţă de propria Biserică, ale fraternităţii şi prieteniei în cadrul prezbiteriului, ale ascultării apostolice şi ale carităţii pastorale, după exemplul lui Isus Bunul Păstor, care se face compătimitor, milostiv şi generos până la sacrificiul total de sine.
d) O muncă asiduă cu propria umanitate, astfel încât să consolideze virtuţile tipice ale păstorului: capacitatea de proiectare, de animare şi conducere, bunătatea şi gingăşia, responsabilitatea şi competenţa, prudenţa în discernământ şi discreţia, fidelitatea şi fermitatea, sinceritatea şi disponibilitatea la colaborare.
e) Un parcurs de mijlocire pastorală şi de introducere imediată la slujire, care să prevadă laboratoare pastorale (de exemplu, despre pastoraţia tinerilor, a familiei); o pregătire specifică la prezidarea Euharistiei, la celebrarea sacramentelor şi în special a Spovezii; cursuri de omiletică, conducerea comunităţii, direcţiunea spirituală, comunicarea pastorală; aprofundarea istoriei Bisericii locale, spiritualitatea prezbiterală, aspectele administrative şi legale ale activităţilor pastorale; un contact cu principalele realităţi diecezane şi o cunoaştere adecvată a teritoriului şi a problemelor sale.
• Laboratoarele pastorale să fie realizate prin întâlniri de o zi, în Seminar, cu o cadenţă de 15 zile. Temele de studiu şi programa – care va prevedea şi momente de rugăciune şi împărtăşire – vor fi concordate cu rectorul şi profesorii.
• Munca pastorală într-o parohie, aleasă de episcop, după ce a ascultat şi părerea rectorului, este văzută ca pregătire pentru viitoarea slujire. Activităţile pastorale vor fi deci corespunzătoare şi vor cuprinde:
– slujirea cuvântului: omilia, cateheza, animarea grupurilor etc.;
– slujirea diaconală în celebrările euharistice şi îngrijirea atentă a liturgiei;
– vizitarea bolnavilor, ducându-le împărtăşania, şi atenţia faţă de săraci (caritatea).
Diaconii să-şi amintească totuşi că nu trebuie să facă prea mult, ci important este să facă bine ceea ce fac. Raportul frecvent cu formatorii îi va ajuta la realizarea trecerii de la comunitatea Seminarului la cea a prezbiteriului diecezan; în acest sens, fără a se lăsa abătuţi de inevitabilele dificultăţi, vor privi cu ochii credinţei la situaţiile particulare pastorale sau prezbiterale. De aceea, între paroh, rector şi diacon va exista un dialog frecvent.
Diaconii se vor insera în parohie cu umilinţă şi delicateţe, cu atenţie la viaţa, obiceiurile şi tradiţiile ei:
• Faţă de paroh, primul responsabil al pastoraţiei parohiale, vor avea respect şi stimă, în spirit de credinţă şi de comuniune fraternă; se vor ruga cu el Liturgia Orelor şi vor participa alături de el la reuniunile de programare pastorală în parohie şi în decanat;
• Cu preoţii din decanat vor colabora cu o cordialitate fraternă;
• Punându-se alături de laici, ascultându-i şi colaborând cu ei, vor învăţa să cunoască, să stimeze şi să valorizeze carisma fiecăruia.
• Vor fi atenţi să interiorizeze experienţele pastorale şi să depăşească pericolul unui activism exterior sau sectorial, în funcţie de exigenţele sau preferinţele personale.
Hirotonirea prezbiterală, spre care este orientat Anul pastoral-diaconal, încheie itinerarul formativ al Seminarului şi deschide spre programele de formare permanentă.

Acest Proiect formativ integral a fost aprobat de episcopul Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, prin decretul episcopal nr. 2522, din data de 24.09.2021.