Episcopii

Episcopii care au însoțit, sprijinit și modelat destinul acestei instituții.

Păstorii care au condus Dieceza de Iaşi

Ep. Nicolae Iosif Camilli (27 iunie 1884 – 10 mai 1894)
S-a născut la Monte Rubbiano-Marche, în Italia, la 23 aprilie 1840. După şcoala elementară şi complementară a intrat în mănăstirea franciscanilor conventuali din localitatea natală, iar apoi în cea din Osimo, unde a depus, la 3 aprilie 1857, profesiunea religioasă solemnă. Şi-a continuat studiile în Mănăstirea din Recanati şi la Ascoli-Piceno, unde a fost hirotonit preot la 4 decembrie 1863. Timp de şapte ani a slujit comunitatea natală, după care a dorit să vină în Moldova. Între timp s-a pregătit şi a activat într-o altă parohie din Italia. La 3 aprilie 1873 a venit în Moldova, unde a lucrat timp de opt ani ca preot misionar în oraşul Iaşi. A activat ca duhovnic şi capelan al călugăriţelor de la „Notre Dame de Sion” şi s-a ocupat de catehizarea elevilor de la şcoala călugăriţelor. La 16 septembrie 1881, Papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic al Moldovei, iar apoi – prin înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi -, la 27 iunie 1884, episcop titular de Iaşi.
Principalele obiective ale episcopatului său au fost: deschiderea unui seminar în vederea formării clerului indigen (Iaşi, 29 septembrie 1886), editarea unui catehism, ridicarea de noi biserici, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală regulată etc. În urma unor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894, episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi şi a mers la Roma. La 25 decembrie 1895 a fost numit episcop in partibus de Gadara, iar la 25 februarie 1901 Papa Leon al XIII-lea îi acordă titlul onorific de „arhiepiscop de Tomis”. După plecarea din Moldova a episcopului Dominic Jaquet, Papa Pius al X-lea îi încredinţează pentru a doua oară conducerea Episcopiei de Iaşi, la 30 august 1904. Revenind la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli a continuat cu râvna care l-a însufleţit întotdeauna activitatea pastorală, evidenţiindu-se printr-o bună organizare a protopopiatelor şi parohiilor, prin recrutarea, formarea şi funcţionarea dascălilor catolici, prin ordonarea corespondenţei bisericeşti şi a arhivelor parohiale etc. Arhiepiscopul Camilli a trecut la cele veşnice în ziua de 30 decembrie 1915 şi a fost înmormântat în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi.

Pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 – 8 ianuarie 1895) – administrator apostolic
S-a născut la Loro-Boleano, în Italia, la 9 septembrie 1840. A studiat în seminarii franciscane din Italia şi a fost sfinţit preot la 29 ianuarie 1864. După hirotonire a fost trimis misionar în Moldova (3 octombrie 1864), unde a activat timp de 38 de ani la Văleni şi Săbăoani. Fiind vicar general al episcopului Camilli, după demisia acestuia, la 10 mai 1894, a fost numit administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, misiune pe care a îndeplinit-o până la 8 ianuarie 1895. În aceste luni a dus la împlinire deciziile neîmplinite ale episcopului Camilli, a reuşit să aplaneze „divergenţele” privind administraţia unor parohii şi a vegheat la bunul mers la seminarului. După numirea episcopului Dominic Jaquet ca titular al Episcopiei de Iaşi (8 ianuarie 1895), părintele Liverotti a fost numit vicar general onorific, continuând să activeze la Săbăoani. Această perioadă (1895-1902) este plină de realizări. „Părintele Găitan”, cum îi ziceau enoriaşii, a ridicat bisericile din Săbăoani, Pildeşti şi Corhana. Pentru realizarea acestor ctitorii şi-a jertfit atât banii pe care i-a obţinut din vânzarea moştenirii familiale, cât şi viaţa. A murit la 26 iulie 1902 şi a fost înmormântat în biserica monumentală pe care a construit-o la Săbăoani.

Ep. Dominic Jaquet (8 ianuarie 1895 – 30 iulie 1903)
S-a născut la Grelley, în Elveţia, la 31 octombrie 1843. A fost sfinţit preot diecezan în anul 1866. Primii ani de preoţie îi trăieşte în Parohia Cerneux-Pequignet, fiind şi profesor la Colegiul „Sfântul Mihai” din aceeaşi localitate. După 16 ani de pastoraţie intră în Ordinul Franciscan Conventual, fiind numit secretar şi asistent al superiorului provincial. În scurt timp este numit profesor la Universitatea din Fribourg. Zelul şi capacitatea sa au atras atenţia contemporanilor, dar şi a Sfântului Scaun, care, după demisia episcopului Camilli, îl numeşte episcop de Iaşi la 8 ianuarie 1895. A fost consacrat la Roma în ziua de 10 martie 1895. Venind în Moldova şi-a ales drept colaboratori pe preotul Daniel Pietrobono, pe care l-a numit vicar general, şi pe părintele Iosif Malinovski, pe care l-a numit secretar. Printre obiectivele sale principale a fost şi înfiinţarea Provinciei Franciscane, fapt consemnat la 15 iulie 1895.
Fiind un episcop cu perspective pastorale şi academice de o deschidere deosebită, în vara anului 1897 a înfiinţat Seminarul Franciscan de la Hălăuceşti, la 15 septembrie 1895 a deschis Colegiul „Cipariu” din Iaşi, în 1901 începe construirea edificiului Seminarului de pe Copou (Iaşi), a deschis Şcoala Sistematică de la Hălăuceşti, pentru pregătirea dascălilor din Moldova, şi Şcoala Apostolică, o casă pentru candidaţii Societăţii lui Isus etc. Trebuie să amintim, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului Jaquet în privinţa redeschiderii problemei Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Statul Român, alcătuind chiar un proiect de concordat în 16 articole, reabilitarea bisericească a regelui Carol I (la 24 noiembrie 1896) etc. Proiectele şi înfăptuirile episcopului Jaquet nu au fost înţelese nici chiar de colaboratorii cei mai apropiaţi. Din această cauză a demisionat de la conducerea Episcopiei de Iaşi la 31 martie 1903, demisie aprobată de Sfântul Scaun abia la 30 iulie 1903. S-a retras apoi în Elveţia, unde a fost numit arhiepiscop titular de Salamina, predând literatura creştină la Universitatea din Fribourg până în anul 1908, când a fost chemat la Roma în Colegiul Internaţional al Ordinului Franciscan. În anul 1924 s-a întors în Fribourg, unde a murit în ziua de 3 februarie 1931.

Pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 – 30 august 1904) – administrator apostolic
S-a născut la 11 februarie 1857 în satul Cordun, lângă Roman, unde părinţii săi, polonezi de origine, administrau moşia din localitate. A urmat studiile teologice la Innsbruck, unde a fost hirotonit preot la 26 iulie 1881. După un an, la 22 septembrie 1882, s-a întors în Moldova şi a lucrat în diferite parohii, dar după înfiinţarea Episcopiei de Iaşi a fost numit secretar al episcopilor Camilli şi Jaquet. În această perioadă s-a remarcat prin intransigenţa şi râvna pe care o manifesta faţă de respectarea legilor şi a disciplinei bisericeşti. Astfel, a fost „sfetnicul cel mai de seamă” al episcopului Camilli, pe care l-a ajutat în redactarea pastoralelor. Personal, a compus şi tipărit Catehismul pentru adulţi, Istoria sacră, Călăuza creştinului, Manualul dascălului catolic, iar alte lucrări valoroase au rămas doar în manuscrise. După aprobarea demisiei episcopului Dominic Jaquet (30 iulie 1903) i-a fost încredinţată conducerea episcopiei, în calitate de administrator apostolic „ad beneplacitum”.
Prin circulara nr. 290, din 7 iunie 1904, părintele Malinovski a făcut cunoscut preoţilor diecezani obligaţiile clericale pe care le-au luat înainte de hirotonire, în special cele privind sistemul de administrare colectivă a bunurilor parohiale. Acest lucru i-a plăcut şi episcopului Camilli când a revenit în ţară, fapt pentru care l-a numit vicar general, muncind mult la organizarea diecezei. În 1913 părintele Malinovski s-a îmbolnăvit şi a plecat în Polonia pentru îngrijire medicală, însă boala i s-a agravat şi a murit la Cracovia în ziua de 15 august 1916.

Arhiep. Nicolae Iosif Camilli (30 august 1904 – 30 decembrie 1915)
S-a născut la Monte Rubbiano-Marche, în Italia, la 23 aprilie 1840. După şcoala elementară şi complementară a intrat în mănăstirea franciscanilor conventuali din localitatea natală, iar apoi în cea din Osimo, unde a depus, la 3 aprilie 1857, profesiunea religioasă solemnă. Şi-a continuat studiile în Mănăstirea din Recanati şi la Ascoli-Piceno, unde a fost hirotonit preot la 4 decembrie 1863. Timp de şapte ani a slujit comunitatea natală, după care a dorit să vină în Moldova. Între timp s-a pregătit şi a activat într-o altă parohie din Italia. La 3 aprilie 1873 a venit în Moldova, unde a lucrat timp de opt ani ca preot misionar în oraşul Iaşi. A activat ca duhovnic şi capelan al călugăriţelor de la „Notre Dame de Sion” şi s-a ocupat de catehizarea elevilor de la şcoala călugăriţelor. La 16 septembrie 1881, Papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic al Moldovei, iar apoi – prin înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi -, la 27 iunie 1884, episcop titular de Iaşi.
Principalele obiective ale episcopatului său au fost: deschiderea unui seminar în vederea formării clerului indigen (Iaşi, 29 septembrie 1886), editarea unui catehism, ridicarea de noi biserici, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală regulată etc. În urma unor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894, episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi şi a mers la Roma. La 25 decembrie 1895 a fost numit episcop in partibus de Gadara, iar la 25 februarie 1901 Papa Leon al XIII-lea îi acordă titlul onorific de „arhiepiscop de Tomis”. După plecarea din Moldova a episcopului Dominic Jaquet, Papa Pius al X-lea îi încredinţează pentru a doua oară conducerea Episcopiei de Iaşi, la 30 august 1904. Revenind la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli a continuat cu râvna care l-a însufleţit întotdeauna activitatea pastorală, evidenţiindu-se printr-o bună organizare a protopopiatelor şi parohiilor, prin recrutarea, formarea şi funcţionarea dascălilor catolici, prin ordonarea corespondenţei bisericeşti şi a arhivelor parohiale etc. Arhiepiscopul Camilli a trecut la cele veşnice în ziua de 30 decembrie 1915 şi a fost înmormântat în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi.

Pr. Ulderic Cipolloni (30 ianuarie 1916 – 22 aprilie 1920) – administrator apostolic
S-a născut la Recanati, în Italia, la 10 mai 1868. După ce a absolvit studiile în seminarii franciscane din Italia, a fost hirotonit preot în anul 1892. În anul următor a fost trimis misionar în Moldova, activând la Galaţi şi în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Fiind rector al acestui seminar, a îndeplinit timp de câţiva ani şi misiunea de superior provincial al preoţilor franciscani din Moldova. În anul 1913 a fost numit vicar general al arhiepiscopului Camilli, iar din 1914 a fost superior general al Ordinului. Venind la Iaşi, în această calitate a permis seminariştilor de la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti să studieze în seminarul diecezan. După moartea arhiepiscopului Camilli, din cauza Primului Război Mondial, Sfântul Scaun amână numirea unui episcop titular de Iaşi. În acest context, părintelui Ulderic Cipolloni îi este încredinţată conducerea diecezei în calitate de administrator apostolic, la 30 ianuarie 1916.
După terminarea războiului, a făcut eforturi mari pentru a deschide două orfelinate, în care au fost primiţi orfani catolici, unul la Hălăuceşti şi celălalt la Huşi. Totodată, i-a îndemnat pe preoţii şi credincioşii catolici să ridice monumente în cinstea celor care au murit pe front. Părintele Cipolloni a intervenit cu succes şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale preoţilor de origine etnică germană şi maghiară din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti deportaţi în lagărele din Moldova. Un merit aparte îl are în ceea ce priveşte dezvoltarea spiritului rugăciunii în dieceză, fiind autorul cărţii Calea cerului. După venirea arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar (22 aprilie 1920), părintele Cipolloni a fost numit paroh la Huşi, iar în 1922 la Galaţi. Aici a murit la 3 aprilie 1927 şi a fost înmormântat în cripta preoţilor din cimitirul oraşului.

Ep. Alexandru Theodor Cisar (22 aprilie 1920 – 5 iulie 1925)
S-a născut la 21 octombrie 1880 în Bucureşti. Din 1892 a urmat cursurile Seminarului din Bucureşti, iar în 1899 a fost trimis la Roma pentru studii, unde a fost sfinţit preot la 6 iunie 1903 în Colegiul „De Propaganda Fide”. Întorcându-se în ţară, a fost numit secretar al arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Francisc Xaveriu Hornstein, după care a fost numit prefect de studii la Seminarul diecezan din capitală. După o scurtă perioadă de pastoraţie în Parohiile Bărăţia şi Craiova, în ianuarie 1918 a fost numit director al Şcolii „Sfântul Andrei” din Bucureşti, funcţie pe care o deţinea şi în momentul în care a primit numirea episcopală, la 22 aprilie 1920. A fost consacrat în catedrala din Bucureşti la 15 august 1920 şi a fost instalat în catedrala din Iaşi la 22 august 1920. Încă de la începutul activităţii sale ca episcop de Iaşi, Mons. Cisar s-a îngrijit să redeschidă cursurile Seminarului din Iaşi, întrerupte din cauza războiului. Lui i se datorează şi introducerea în Dieceza de Iaşi a calendarului nou, intrat oficial în vigoare în România doi ani mai târziu. Un eveniment important al activităţii sale a fost încorporarea în teritoriul Diecezei de Iaşi, în 1921, a parohiilor din Basarabia.
După retragerea arhiepiscopului Netzhammer de la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, în iulie 1924, episcopul Cisar a fost transferat la Bucureşti în calitate de administrator diecezan. La 12 decembrie 1924 a fost numit arhiepiscop de Bucureşti şi administrator apostolic ad interim al Episcopiei de Iaşi, până la 5 iulie 1925, când a fost numit episcopul Mihai Robu. Păstorirea sa la Bucureşti a durat până în 1948 când s-a retras de la conducerea arhiepiscopiei, fiind numit episcop de Nicopolis. În perioada 1949-1953 i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Mănăstirea franciscană din Orăştie, de unde, în octombrie 1952 şi iunie 1953, cu aprobare specială din partea statului comunist, s-a putut deplasa la Alba-Iulia pentru hirotoniri de preoţi. Spre sfârşitul anului 1953 i s-a îngăduit să se întoarcă la Bucureşti, unde a decedat la 7 ianuarie 1954 şi a fost înmormântat în capela catolică a Cimitirului Bellu.

Ep. Mihai Robu (5 iulie 1925 – 27 septembrie 1944)
S-a născut la Săbăoani, jud. Neamţ, la 10 aprilie 1884. Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar în toamna anului 1894 a intrat în Seminarul din Iaşi. A primit hirotonirea diaconală la 19 noiembrie 1906, iar pe cea sacerdotală la 7 aprilie 1907. Chiar înainte de fi sfinţit preot, Mihai Robu fusese numit prefect pentru seminariştii din Iaşi, la 10 ianuarie 1907, funcţie pe care a exercitat-o câţiva ani şi după prezbiterat. În perioada Primului Război Mondial, când seminarul a fost închis, a activat ca paroh la Văleni, Faraoani şi Bacău. În anul 1920 a fost numit secretar al episcopului Alexandru Theodor Cisar, activând totodată ca prefect şi profesor în Seminarul din Iaşi, redeschis la 18 octombrie acelaşi an. În iunie 1922 a fost numit paroh de Horleşti. În acest timp a colaborat activ la revista Lumina creştinului şi a fost capelan la Mănăstirea „Notre Dame de Sion” din Iaşi. La 5 iulie 1925 a fost numit episcop de Iaşi de Papa Pius al XI-lea, iar la 20 septembrie acelaşi an a fost consacrat de episcopul Cisar în capela „Notre Dame de Sion” din Iaşi.
Dintre activităţile cu care s-a remarcat amintim: ridicarea a numeroase biserici, grija deosebită pentru seminar, multe vizite canonice însoţite de administrarea sfântului Mir, susţinerea presei catolice, ocrotirea celor greu încercaţi în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial etc. La 19 martie 1944 a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminarul din Iaşi, deoarece, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, episcopul a fost nevoit să se refugieze împreună cu seminariştii la Beiuş. Înainte de a pleca, episcopul Robu i-a delegat pe preoţii Anton Trifaş şi Grigore Enariu să aibă grijă de parohiile din dieceză. Din cauza represiunilor armatelor germane şi ungare, la mijlocul lunii septembrie 1944, episcopul Robu a fost nevoit să se retragă în munţi, unde contractează o dublă pneumonie, în urma căreia a murit la 27 septembrie 1944. A fost înmormântat vineri, 29 septembrie 1944, în cimitirul din Beiuş, iar în 1964 osemintele sale au fost aduse la Iaşi şi reînhumate în catedrala „Adormirea Maicii Domnului”.

Ep. Marcu Glaser (18 octombrie 1944 – 30 octombrie 1947) – administrator apostolic
S-a născut la 25 aprilie 1880 în colonia Landau, din Ucraina, într-o familie germană deportată în sudul Rusiei ţariste. A studiat în Seminarul din Saratov şi apoi în Colegiul „Germanicum” din Roma, unde şi-a luat doctoratul în filozofie şi teologie. În ziua de 24 iunie 1905 a fost sfinţit preot la Minsk. Între 1907 şi 1916 a fost vicerector şi profesor de dogmatică la Seminarul din Saratov şi canonic al bisericii catedrale din aceeaşi localitate. În 1916 a fost transferat ca paroh de Chişinău şi protopop al Basarabiei. Datorită activităţii sale deosebite, la 5 februarie 1924 a fost numit camerier papal, iar la 31 octombrie 1930 a fost înscris între prelaţii Sfântului Scaun. La 1 septembrie 1939 a fost numit rector al Seminarului din Iaşi, iar la 26 iulie 1942 a fost numit superior al Misiunii Catolice din Transnistria, cu reşedinţa la Odessa. În această calitate a fost consacrat episcop la 25 iulie 1943. Din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi (de la 18 octombrie 1944 până la reglementarea situaţiei), desemnându-l ca episcop titular de Caesaropolis.
Dânsul a avut misiunea grea de a reface viaţa bisericească din Moldova, mult afectată în timpul războiului. În toamna anului 1945 a reuşit să redeschidă Seminarul din Iaşi, însă în clădirile de pe lângă episcopie, deoarece clădirea de pe Copou era în mare parte distrusă. Episcopul Glaser a rămas în fruntea Diecezei de Iaşi până la numirea episcopului Anton Durcovici, după care a fost ales vicar general al acestuia. După arestarea episcopului Durcovici (26 iunie 1949), chiar dacă situaţia politică era nefavorabilă, episcopul Marcu Glaser a preluat conducerea Diecezei de Iaşi în aceeaşi calitate, de administrator apostolic. Atitudinea lui a displăcut autorităţilor comuniste, motiv pentru care în luna mai 1950 i s-a emis mandat de arestare. Această veste l-a afectat atât de mult încât, în urma unui atac de cord, a murit la 25 mai acelaşi an şi a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Ep. Anton Durcovici (30 octombrie 1947 – 26 iunie 1949)
S-a născut la 17 mai 1888 în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de şase ani a venit la Iaşi, unde a frecventat cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat apoi la o şcoală din Ploieşti şi apoi la Bucureşti, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul „Sfântul Iosif” (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile teologice la Colegiul „De Propaganda Fide” (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”, s-a reîntors în ţară, la 29 iulie 1911, a fost mai mulţi ani profesor şi a activat la Parohiile din Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial părintele Anton Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi canonic al aceleiaşi arhidieceze. În înţelegere cu Înaltul Guvern al României şi conform Concordatului încheiat între Sfântul Scaun şi Statul Român, Papa Pius al XII-lea, la 30 octombrie 1947, l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5 aprilie 1948 de nunţiul apostolic Gerald Patrik O’Hara şi înscăunat în catedrala din Iaşi la 14 aprilie acelaşi an.
În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală istovitoare, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa sfântă inimile enoriaşilor săi. Din cauza întreruperii relaţiilor diplomatice dintre Guvernul României şi Sfântul Scaun, prin denunţarea Concordatului din 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi apoi la Sighetu Marmaţiei, unde a murit la 10 decembrie 1951.

Ep. Marcu Glaser (26 iunie 1949 – 25 mai 1950) – administrator apostolic
S-a născut la 25 aprilie 1880 în colonia Landau, din Ucraina, într-o familie germană deportată în sudul Rusiei ţariste. A studiat în Seminarul din Saratov şi apoi în Colegiul „Germanicum” din Roma, unde şi-a luat doctoratul în filozofie şi teologie. În ziua de 24 iunie 1905 a fost sfinţit preot la Minsk. Între 1907 şi 1916 a fost vicerector şi profesor de dogmatică la Seminarul din Saratov şi canonic al bisericii catedrale din aceeaşi localitate. În 1916 a fost transferat ca paroh de Chişinău şi protopop al Basarabiei. Datorită activităţii sale deosebite, la 5 februarie 1924 a fost numit camerier papal, iar la 31 octombrie 1930 a fost înscris între prelaţii Sfântului Scaun. La 1 septembrie 1939 a fost numit rector al Seminarului din Iaşi, iar la 26 iulie 1942 a fost numit superior al Misiunii Catolice din Transnistria, cu reşedinţa la Odessa. În această calitate a fost consacrat episcop la 25 iulie 1943. Din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi (de la 18 octombrie 1944 până la reglementarea situaţiei), desemnându-l ca episcop titular de Caesaropolis.
Dânsul a avut misiunea grea de a reface viaţa bisericească din Moldova, mult afectată în timpul războiului. În toamna anului 1945 a reuşit să redeschidă Seminarul din Iaşi, însă în clădirile de pe lângă episcopie, deoarece clădirea de pe Copou era în mare parte distrusă. Episcopul Glaser a rămas în fruntea Diecezei de Iaşi până la numirea episcopului Anton Durcovici, după care a fost ales vicar general al acestuia. După arestarea episcopului Durcovici (26 iunie 1949), chiar dacă situaţia politică era nefavorabilă, episcopul Marcu Glaser a preluat conducerea Diecezei de Iaşi în aceeaşi calitate, de administrator apostolic. Atitudinea lui a displăcut autorităţilor comuniste, motiv pentru care în luna mai 1950 i s-a emis mandat de arestare. Această veste l-a afectat atât de mult încât, în urma unui atac de cord, a murit la 25 mai acelaşi an şi a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Pr. Gheorghe Peţ (25 mai 1950 – 30 octombrie 1950) – ordinarius substitutus
S-a născut la 14 aprilie 1894 în oraşul Hârlău, într-o familie cu 16 copii, dintre care doi au ajuns preoţi. A intrat în Seminarul din Iaşi la 14 marie 1907, iar după Primul Război Mondial a fost trimis la Roma în Colegiul „De Propaganda Fide”. Aici a fost sfinţit preot la 17 decembrie 1921. Întors în ţară, a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, unde a activat timp de şapte ani, iar apoi a fost numit paroh de Gherăeşti. În 1933 a fost transferat ca paroh de Butea. Iscusinţa şi prudenţa de care a dat dovadă a făcut să fie stimat de confraţii săi şi să fie ales consilier episcopal şi decan. O dată cu instaurarea deplină a regimului comunist, în 1948, şi denunţarea unilaterală a Concordatului de către acelaşi regim, Biserica a fost supusă unei cenzuri severe. Structurile bisericeşti au fost lovite cumplit. În această situaţie foarte grea, Sfântul Scaun a intervenit cu instrucţiuni speciale, jurisdicţia diecezei fiind încredinţată unor locţiitori de episcop, sub denumirea de ordinarius substitutus. În această calitate, părintele Gheorghe Peţ a condus Dieceza de Iaşi de la moartea episcopului Marcu Glaser (25 mai 1950) şi până la arestarea sa. După eliberarea din închisoare, în 1955, a revenit la Butea, unde a stat şi după pensionare. Aici a murit în ziua de 20 martie 1974, fiind înmormântat în cimitirul parohial.

Pr. Wilhelm Clofanda (30 octombrie 1950 – 10 martie 1951) – ordinarius substitutus
S-a născut la Gherăeşti în anul 1883. Studiile primare le-a făcut în localitatea natală, după care a intrat, la 24 august 1894, în Seminarul diecezan din Iaşi. După absolvirea seminarului a fost sfinţit preot la Iaşi în ziua de 26 noiembrie 1906. În afară de perioada 1907-1909, când a fost paroh de Tămăşeni, toată activitatea preoţească şi-a desfăşurat-o la Botoşani, unde a murit în ziua de 23 martie 1969. După arestarea părintelui Gheorghe Peţ, părintele Wilhelm Clofanda a condus Dieceza de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus, până la 8 martie 1951 când a fost arestat. A fost închis la Sighet şi la Canal. După eliberare a revenit la Botoşani, unde după o lungă suferinţă a trecut la cele veşnice, în ziua de 23 martie 1969.

Pr. Petru Pleşca (11 martie 1951 – 16 decembrie 1965) – ordinarius substitutus
S-a născut la 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi. A studiat în seminariile din Iaşi şi Bucureşti, după care a fost trimis să-şi continue formarea teologică în Colegiul „Bringole-Salle” din Genova (Italia), unde a fost hirotonit preot la 30 mai 1931. Întors în ţară, a fost numit paroh de Bârgăuani, iar apoi paroh de Grozeşti. Între 1942 şi 1946 i-a fost încredinţată conducerea Seminarului din Iaşi, într-o perioadă foarte grea datorată războiului şi refugiului la Beiuş. În 1946 a revenit la Grozeşti, iar după arestarea celor doi ordinarii substituti – preoţii Gheorghe Peţ şi Wilhelm Clofanda -, la 11 martie 1951, a preluat conducerea Diecezei de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus. În 1965, în ultimul an al lucrărilor Conciliului Vatican II, autorităţile comuniste române i-au permis deplasarea la Roma pentru a asista la conciliu în calitate de expert.
Cu această ocazie Papa Paul al VI-lea a dispus să fie consacrat, la 16 decembrie 1965, episcop titular de Voli in partibus, pentru facilitarea hirotonirii absolvenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, care până la acea dată erau obligaţi să se deplaseze pentru hirotonire la Alba-Iulia, întrucât episcopul Marton Aron era singurul în „libertate”. În cei 26 de ani de păstorire a diecezei, episcopul Petru Pleşca a reuşit să ofere seminariştilor perseverenţi în vocaţie posibilitatea de a-şi continua formarea preoţească la Institutul Teologic din Alba-Iulia (1952-1956), a redobândit clădirea Seminarului din Iaşi, la 3 octombrie 1956, a deschis 29 de parohii noi, a binecuvântat construirea unor biserici, a obţinut burse de studiu pentru preoţi etc. A murit subit în ziua de 19 martie 1977. Înmormântarea a avut loc la Grozeşti-Oituz, unde a fost paroh aproape 30 de ani.

Ep. Petru Pleşca (16 decembrie 1965 – 19 martie 1977)
S-a născut la 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi. A studiat în seminariile din Iaşi şi Bucureşti, după care a fost trimis să-şi continue formarea teologică în Colegiul „Bringole-Salle” din Genova (Italia), unde a fost hirotonit preot la 30 mai 1931. Întors în ţară, a fost numit paroh de Bârgăuani, iar apoi paroh de Grozeşti. Între 1942 şi 1946 i-a fost încredinţată conducerea Seminarului din Iaşi, într-o perioadă foarte grea datorată războiului şi refugiului la Beiuş. În 1946 a revenit la Grozeşti, iar după arestarea celor doi ordinarii substituti – preoţii Gheorghe Peţ şi Wilhelm Clofanda -, la 11 martie 1951, a preluat conducerea Diecezei de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus. În 1965, în ultimul an al lucrărilor Conciliului Vatican II, autorităţile comuniste române i-au permis deplasarea la Roma pentru a asista la conciliu în calitate de expert.
Cu această ocazie Papa Paul al VI-lea a dispus să fie consacrat, la 16 decembrie 1965, episcop titular de Voli in partibus, pentru facilitarea hirotonirii absolvenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, care până la acea dată erau obligaţi să se deplaseze pentru hirotonire la Alba-Iulia, întrucât episcopul Marton Aron era singurul în „libertate”. În cei 26 de ani de păstorire a diecezei, episcopul Petru Pleşca a reuşit să ofere seminariştilor perseverenţi în vocaţie posibilitatea de a-şi continua formarea preoţească la Institutul Teologic din Alba-Iulia (1952-1956), a redobândit clădirea Seminarului din Iaşi, la 3 octombrie 1956, a deschis 29 de parohii noi, a binecuvântat construirea unor biserici, a obţinut burse de studiu pentru preoţi etc. A murit subit în ziua de 19 martie 1977. Înmormântarea a avut loc la Grozeşti-Oituz, unde a fost paroh aproape 30 de ani.

Pr. Andrei Gherguţ (19 martie 1977 – 21 februarie 1978) – ordinarius substitutus
S-a născut la 17 octombrie 1916 în Cleja, judeţul Bacău. După absolvirea Seminarului din Iaşi a urmat cursurile teologice la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma, unde a fost sfinţit preot la 3 iunie 1939. Reîntors în ţară, a activat ca vicar în Parohiile Pustiana, Valea Seacă şi Văleni. În 1942 a fost numit paroh de Valea Seacă, unde a fost arestat la 19 iulie 1949 şi condamnat la doi ani închisoare. Detenţia a fost executată în penitenciarele din Iaşi, Bacău, Galaţi, Canal şi Gherla. După eliberare a activat ca vicar la Grozeşti-Oituz, iar din noiembrie 1960 a fost numit profesor la Institutul Teologic din Iaşi, predând teologia morală şi istoria Bisericii. La 1 noiembrie 1970 a fost numit vicar parohial la Rădăuţi, după care a fost transferat la Gherăeşti, Tămăşeni şi Grozeşti-Oituz. Din 1975 a fost vicar general al episcopului Petru Pleşca. După moartea episcopului, în virtutea dispoziţiilor extraordinare anterioare ale Sfântului Scaun, părintele Andrei Gherguţ a activat ca ordinarius substitutus al Diecezei de Iaşi, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 21 februarie 1978. S-a pensionat apoi pentru limită de vârstă şi a activat în Parohiile Oituz şi Mogoşeşti-Siret. În 1999 s-a stabilit la Poiana Micului, unde a murit în ziua de 29 ianuarie 2000.

Mons. Petru Gherghel (21 februarie 1978 – 14 martie 1990) – administrator apostolic
S-a născut la 28 iunie 1940 în localitatea Gherăeşti, judeţul Neamţ. După terminarea şcolii generale în satul natal, a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi. La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba-Iulia de către episcopul Marton Aron. Primul loc de apostolat a fost Parohia Barticeşti, în care a activat până în 1967, când a fost transferat la Rădăuţi. La 1 noiembrie 1970 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, iar în martie 1975 a fost numit rector. La 21 februarie 1978 Papa Paul al VI-lea l-a numit printr-un decret al Sfintei Congregaţii a Episcopilor ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolicis al Episcopiei de Iaşi. Instalarea a avut loc la 4 aprilie 1978. În timpul păstoririi ca administrator apostolic (21 februarie 1978 – 14 martie 1990) s-au ridicat numeroase biserici, s-a ridicat moderna clădire a Seminarului din Iaşi, s-au deschis numeroase parohii noi, au fost hirotoniţi aproape 150 de preoţi, au fost trimişi mai mulţi preoţi la studii în străinătate, s-au făcut numeroase vizite pastorale etc.
„Revoluţia” din 1989 a deschis un orizont nou de reorganizare bisericească şi de propăşire spirituală. Astfel, la 14 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Consacrarea a fost oficiată la Seminarul din Iaşi, la 1 mai acelaşi an, de către cardinalul Angelo Sodano, delegat al papei Ioan Paul al II-lea. După aceste evenimente, întreaga viaţă catolică diecezană a luat un nou avânt: a fost reorganizată dieceza, s-a reluat învăţământul religios în şcoli, s-au înfiinţat diferite instituţii sociale, şi-a putut relua activitatea Provincia şi Seminarul Franciscan, s-au înfiinţat centrele de formare de la Oneşti, Mărgineni, Traian (Nt), Huşi, Prăjeşti etc, şi-au reluat activitatea sau au apărut alte instituţii bisericeşti.

Ep. Petru Gherghel (14 martie 1990 – 6 august 2019)
S-a născut la 28 iunie 1940 în localitatea Gherăeşti, judeţul Neamţ. După terminarea şcolii generale în satul natal, a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi. La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba-Iulia de către episcopul Marton Aron. Primul loc de apostolat a fost Parohia Barticeşti, în care a activat până în 1967, când a fost transferat la Rădăuţi. La 1 noiembrie 1970 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, iar în martie 1975 a fost numit rector. La 21 februarie 1978 Papa Paul al VI-lea l-a numit printr-un decret al Sfintei Congregaţii a Episcopilor ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolicis al Episcopiei de Iaşi. Instalarea a avut loc la 4 aprilie 1978. În timpul păstoririi ca administrator apostolic (21 februarie 1978 – 14 martie 1990) s-au ridicat numeroase biserici, s-a ridicat moderna clădire a Seminarului din Iaşi, s-au deschis numeroase parohii noi, au fost hirotoniţi aproape 150 de preoţi, au fost trimişi mai mulţi preoţi la studii în străinătate, s-au făcut numeroase vizite pastorale etc.
„Revoluţia” din 1989 a deschis un orizont nou de reorganizare bisericească şi de propăşire spirituală. Astfel, la 14 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Consacrarea a fost oficiată la Seminarul din Iaşi, la 1 mai acelaşi an, de către cardinalul Angelo Sodano, delegat al papei Ioan Paul al II-lea. După aceste evenimente, întreaga viaţă catolică diecezană a luat un nou avânt: a fost reorganizată dieceza, s-a reluat învăţământul religios în şcoli, s-au înfiinţat diferite instituţii sociale, şi-a putut relua activitatea Provincia şi Seminarul Franciscan, s-au înfiinţat centrele de formare de la Oneşti, Mărgineni, Traian (Nt), Huşi, Prăjeşti etc, şi-au reluat activitatea sau au apărut alte instituţii bisericeşti.

Ep. Aurel Percă (de la 29 septembrie 1999 – 11 ianuarie 2020) – episcop auxiliar
S-a născut la 15 august 1951 la Săbăoani, judeţul Neamţ. După absolvirea şcolii elementare şi a liceului în Săbăoani, în 1969 a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1979. A fost hirotonit preot la 29 iunie 1979 la Iaşi, după care a fost numit vicar în Parohia Bacău. În noiembrie 1980 a fost trimis pentru studii de specializare la Roma, unde a obţinut licenţa în teologia orientală, la Institutul Pontifical Oriental, şi în teologie morală, la Academia Alfonsiană. În 1985 a revenit în ţară şi a fost numit cancellarius la Ordinariatul de Iaşi şi în acelaşi timp profesor de teologie morală şi patrologie la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi. Între 1989 şi 1994 a fost rector al Seminarului din Iaşi.

La 1 august 1994, Mons. Aurel Percă a fost numit vicar general al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, continuând să predea teologia morală la Institutul Teologic. În această perioadă l-a susţinut pe episcopul Petru Gherghel atât în activitatea pastorală internă, cât şi în relaţiile cu diferite asociaţii şi organizaţii din străinătate. În ziua de 29 septembrie 1999, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop auxiliar pentru Dieceza de Iaşi, primind titlul canonic de episcop titular de Mauriana. Consacrarea episcopală a avut loc în catedrala nouă din Iaşi la 8 decembrie 1999, episcopi consacratori fiind: PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, ÎPS Jean Claude Périsset, nunţiu apostolic în România, şi ÎPS dr. Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti.

Păstorii care conduc Dieceza de Iaşi

Ep. Iosif Păuleţ (de la 6 august 2019)
S-a născut la 17 octombrie 1954, în localitatea Tămăşeni, judeţul Neamţ. A absolvit Şcoala Generală de 8 clase în anul 1969 la Tămăşeni, Şcoala de Cantori în anul 1973 la Iaşi şi Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi în anul 1979. A fost hirotonit preot la 29 iunie 1979, la catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, de către Excelenţa Sa Mons. Jakab Antal, episcop auxiliar de Alba Iulia. A activat ca vicar la Oţeleni (1 august 1979 – 1 octombrie 1980), Pildeşti (1 octombrie 1980 – 6 decembrie 1982), Iugani (6 decembrie 1982 – 13 decembrie 1982) şi Roman (13 decembrie 1982 – 1 august 1983), paroh la Schineni (1 august 1983 – 1 martie 1987) şi Cireşoaia (1 martie 1987 – 1 septembrie 1991), director spiritual la Seminarul Mare din Iaşi (1 septembrie 1991 – 1 septembrie 1994), director spiritual la Seminarul Mic din Bacău (1 septembrie 1994 – 1 martie 1996), paroh la Oneşti (1 martie 1996 – 31 august 2010), decan al Decanatului de Trotuş (28 martie 1996 – 31 august 2010), paroh la Suceava (1 septembrie 2010 – 5 august 2019) şi decan al Decanatului de Bucovina (1 octombrie 2010 – 5 august 2019); ca decan a făcut parte şi din componenţa Consiliului Prezbiteral, fiind membru de drept, dar şi din cea a Consiliului Consultanţilor din Dieceza de Iaşi. La 6 iulie 2019, Papa Francisc l-a ales şi l-a numit pe Mons. Iosif Păuleţ episcop de Iaşi. Consacrarea a fost oficiată în catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iaşi, la 6 august 2019, de către PS Petru Gherghel, co-consacratori fiind ÎPS Ioan Robu şi PS Aurel Percă.

Ep. Petru Sescu (de la 11 noiembrie 2021) – episcop auxiliar
S-a născut la 3 aprilie 1965 în localitatea Săbăoani, judeţul Neamţ, Dieceza de Iaşi. A urmat şcoala generală în satul natal, iar din 1979 a învăţat la Liceul „Roman Vodă” din Roman. A frecventat apoi Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, între 1983 şi 1991, absolvind cu echivalentul Bacalaureatului în Teologie. A fost hirotonit preot la Roma de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, la 26 mai 1991. În cei 30 de ani de preoţie a îndeplinit mai multe sarcini pastorale şi responsabilităţi: 1991-1994, vicar la Parohia „Sfântul Nicolae” din Bacău; 1994-2004, prefect de disciplină la Seminarul Liceal „Sfântul Iosif” din Bacău; 2004-2010, econom diecezan la Episcopia Romano-Catolică de Iaşi; 2010-2021, paroh la Parohia „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” din Iaşi. De la 1 septembrie 2021 a fost numit paroh al Parohiei „Sfântul Nicolae” din Bacău şi decan al zonei pastorale Bacău Centru. Este cunoscător al limbilor franceză şi italiană, a participat la diverse cursuri de formare, printre care „Organisation, animation d’une Caritas Diocésaine” la Lion, Franţa, în 1992, şi la Cursul Internaţional pentru Formatorii de Seminarii la Academia „Regina Apostolorum”, Novara, Italia, în 1993. S-a dedicat studiului cuvântului lui Dumnezeu, coordonând lucrarea de studii biblice „Introducere în Sfânta Scriptură”, publicată în 2001. În ziua de 30 septembrie, Sfântul Părinte Papa Francisc l-a numit episcop auxiliar al Diecezei de Iaşi, atribuindu-i scaunul episcopal titular de Murcona. Consacrarea a fost oficiată în Catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iaşi, la 11 noiembrie 2021, de către PS Iosif Păuleţ, co-consacratori fiind PS Petru Gherghel, episcop emerit, şi ÎPS Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti.