E greu să vorbeşti despre o casă care pentru activitatea ta publică ţi‑a dăruit mai mult decât casa maternă, deşi, pe de altă parte, aceste informaţii au un caracter mai mult tehnic decât spiritual şi afectiv, sufletesc. Această scurtă prezentare are la bază informaţiile verbale ale foştilor părinţi rectori, cât şi cele scrise, prezente în arhiva seminarului.

Deja dinainte de cutremurul din 4 martie 1977, care a avariat grav vechiul edificiu al seminarului construit la începutul secolului în timpul păstoririi episcopului Jacquet, se pusese problema extinderii lui, prin construirea a două clădiri pe laturile acestuia. Spaţiile vechiului seminar erau insuficiente şi improprii pentru funcţionarea normală a unui seminar. Însă timpurile erau anormale, adică regimul comunist nu permitea nicidecum construirea unui nou seminar, iar conducerea diecezei şi a seminarului a înţeles că singura variantă realizabilă era aceea a extinderii şi modificării pas cu pas (când şi cum se va putea) a vechiului edificiu. Ca atare, proiectul din 1972, înaintat autorităţilor statale de către părintele rector Eduard Ferenţ, a fost respins.

Vechiul seminar era construit din cărămidă, cu parter şi un etaj, în forma literei T. Partea din faţă cuprindea capela, camerele părinţilor profesori, camera de primire a oaspeţilor, bucătăria, sălile de mese ale seminariştilor şi profesorilor, iar partea din spate era destinată cazării seminariştilor în dormitoare comune de 15-20 de persoane, cu un grup sanitar comun, iar la parter erau sălile de clasă şi o bibliotecă foarte mică. În neştiinţa şi ignoranţa mea de copil de 14 ani, cât aveam când am intrat în seminar în 1973, m‑am mirat cum aşa o instituţie de mare să aibă o bibliotecă aşa de mică. Vechiul edificiu era situat pe actualul amfiteatru şi curtea interioară din spatele institutului.
Cutremurul din primăvara anului 1977 a forţat lucrurile, în sensul că amplificarea vechilor spaţii devenise o necesitate vitală. Capela veche de la etaj nu mai putea fi folosită, şi ca atare a fost mutată în sala de sport de la parter, unde stăteam înghesuiţi unul într‑altul. Iar de dormit, dormeam şi pe hol în paturi supraetajate. Rectorul de atunci, actualul episcop Petru Gherghel, împreună cu preoţii de la seminar (nu‑l putem uita pe scumpul şi simpaticul „tata”, părintele prefect Grigore Duma), printre altele, au marele merit în faţa Domnului, ca şi recunoştinţa noastră, de a fi făcut eforturi, pe care doar mai târziu le‑am înţeles, pentru a nu simţi gravitatea situaţiei. În acest timp dur am fost vizitaţi de prelatul Wilhelm Reitzer, directorul centrului episcopilor germani „Europeische Hilfs-fonds” din Viena, centru care pe parcursul a mai mulţi ani a contribuit la finanţarea noii construcţii a seminarului. Sprijinit moral în special de către părintele Ioan Ciuraru, părintele rector Petru Gherghel are marele merit de a fi obţinut autorizaţia construirii edificiului din faţă pe data de 22 februarie 1978, semnată de preşedintele Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, Ion Iliescu.

Proiectul clădirii (A), ce cuprinde capela, birourile, sălile de clasă, biblioteca, sala de lectură şi spaţiile de locuit ale părinţilor profesori aparţine dl. inginer Gheorghe Hereş, şi tot dânsul va proiecta cu timpul amfiteatrul (B), ca şi corpul de legătură (C) dintre cele două clădiri din spate (D2 la sud şi D1 la nord, spre parc). Structura de rezistenţă a tuturor clădirilor aparţine dl. inginer Carmil Păuleţ şi dl. inginer Ion Cristea. Trebuie menţionat apoi inginerul Gheorghe Boronea, datorită căruia a fost introdusă o conductă de gaz metan suficientă pentru instituţia care îşi mărea considerabil dimensiunile. Corpurile C şi D sunt posterioare schimbărilor din decembrie 1989.
Varianta actuală a clădirii a fost aleasă de către rectorul de atunci, părintele Petru Gherghel.

Lucrările la corpul A au început în primăvara anului 1978 (imediat după obţinerea autorizaţiei), fiind supravegheate de către pr. Grigore Duma, înlocuit din 1979 de parohul de Răchiteni, pr. Dumitru Gabor, ce a condus lucrările până în 1985, când, nemaiputând suporta şantajele din partea oamenilor regimului, a reuşit să părăsească ţara, aceasta şi pentru a nu implica seminarul în probleme ce‑i aparţineau sfinţiei sale ca responsabil de lucrări. Materialele de construcţii se obţineau greu şi cu tot felul de intervenţii şi riscuri. Tenacitatea şi acceptarea riscurilor din partea părintelui Gabor au o deosebită importanţă în continuarea lucrărilor. Însă meritul principal îi aparţine părintelui rector Petru Gherghel, devenit ordinarius în primăvara anului 1978. Cu bucurie şi tenacitate, Sfinţia sa nu a renunţat o clipă să susţină lucrările de construcţie, până la terminarea ei în 1985. Cu banii veniţi din parohii şi cu valuta primită din străinătate se cumpărau materialele, se plăteau muncitorii etc. Menţionăm că se lucra în regie proprie.

Mari au fost greutăţile şi multe au fost jertfele depuse pentru construirea acestui edificiu. În proiect, actuala capelă era mult mai mică pentru a putea trece de controalele organelor statale. Şi poate că lăcaşul de cult al seminarului ar fi fost astăzi o splendidă biserică într‑o curte interioară, şi nu închisă intre zidurile seminarului, ferită de ochii iscoditori şi răutăcioşi ai comuniştilor. Nu puţine au fost ameninţările, retuşările şi modificările proiectului, însă în tot acest travaliu nu se renunţa la ideea finală, adică la un edificiu care să arate aşa cum arată astăzi.

În aceşti ani era mereu printre noi, seminariştii, care ne asumasem şi rolul de muncitori, preotul Dumitru Gabor, ce supraveghea lucrările, ajutat din 1982 de dl Dumitru Solcan. Atât la turnarea planşeelor, cât şi la zidit, alături de muncitori, seminariştii, animaţi de părinţii rectori Petru Gherghel (1975‑1978), Eduard Sechel (1978‑1980), Eduard Ferenţ (1980‑1982), Ioan Robu (1982‑1983), Alois Fechet (1984‑1989), au transpirat mult pentru ridicarea acestei case, a noastră, şi cred că unul care a transpirat foarte mult este fostul rector, Alois Bulai. Mărturisesc cu emoţie că în acei ani nu cred că cineva ar fi putut să ne oprească din elanul şi jertfa noastră depuse pentru casa noastră, care acum surâde în lumină, înconjurată de flori, după dura iarnă a comunismului. Proiectul capelei este marcat teologic de monograma lui Cristos, preotul şi maestrul nostru, al preoţilor şi seminariştilor, iar în teologia arhitectonică şi decorativă a capelei nu putem ignora rolul părintelui Eduard Ferenţ. Statuia Maicii Domnului din capelă a fost adusă în seminar în timpul războiului de la Surorile „Notre Dame de Sion”. Statuia sfântului Iosif a fost adusă de la Rădăuţi în 1972, prin donaţia pr. Iosif Krasler.

În toamna anului 1980 noua clădire a devenit locuibilă, iar capela funcţională. Cu bucurie şi emoţie profundă am păşit în casa construită într‑un timp record cu atâtea jertfe, dar şi cu atâta entuziasm. A urmat apoi construirea amfiteatrului, iar când părintele Gabor a trebuit să ia drumul exilului, în 1985, şi acesta era gata, devenind utilizabil în toamna acestui an. De acum şi până în 1990 nu se va mai construi nimic, din cauza regimului comunist ce devenea mereu mai dur, mai insuportabil.
Menţionăm că în construcţia amfiteatrului, la parter şi la primul etaj al corpului B se păstrează părţi considerabile din vechea clădire, atât ca o justificare în faţa autorităţilor de odinioară a faptului că noul seminar ar reprezenta doar o amplificare a vechii clădiri, cât şi ca o continuare a vechiului în nou, ca o legătură vitală şi continuă între două clădiri ce pot deveni una în semnificaţia şi menirea lor.

Dacă aceste ziduri ar putea vorbi, cu siguranţă ar da mărturie despre puterea divină care poate fi obstaculată, dar nu învinsă în planurile sale. Credinţa, curajul şi clarviziunea părinţilor rectori, ale ordinariului diecezei în primul rând, ale părintelui Gabor, generozitatea credincioşilor din dieceză şi din multe alte părţi, curajul şi profesionalismul inginerului arhitect Gheorghe Hereş, jertfele generoase şi senine ale seminariştilor, ale muncitorilor: iată persoanele prin care Dumnezeu şi‑a zidit o nouă casă în inima diecezei. Acest seminar nu este o clădire rece, pur materială, ci reprezintă o mărturie vizibilă, materializată a unei credinţe inefabile, binecuvântată şi susţinută mereu de Dumnezeu, izvorul oricărui har şi binecuvântări.
După căderea regimului totalitar comunist, datorită creşterii numărului seminariştilor, s‑a simţit nevoia construirii unor noi spaţii de cazare, a noi clase, a unui confort strict necesar noilor condiţii. Pe data de 18 iulie 1990 s‑a obţinut o autorizaţie de construcţie pe baza căreia s‑au clădit corpurile D2, D1 şi corpul de legătură C.

Între anii 1991 şi 1992 s‑a construit corpul D2, rector fiind actualul episcop auxiliar Aurel Percă. În anii 1993‑1994 s‑a construit şi corpul D1, rector fiind acelaşi bun părinte Aurel. Noile clădiri păstrează linia arhitectonică şi înălţimea corpului A, formând un tot omogen şi armonios. În toamna anului 1994 este numit rector neobositul părinte Alois Bulai.

Ceea ce mai rămăsese din vechiul seminar părea un vechi soldat ce a rezistat eroic vitregiilor timpurilor, dar care acum era în agonie. În 1995, degradată de timp şi cutremure, ultima parte din clădirea veche ce mai rămăsese a fost demolată. Ea se afla pe locul unde acum este curtea inferioară din spatele seminarului. În locul ei, astăzi zâmbesc florile ce îmbrăţişează un frumos rondou de iarbă.

În toamna anului 1995 au început săpăturile pentru fundaţia corpului de legătură dintre cele două D‑uri, prin urmare corpul C. În 1996 s‑a turnat fundaţia acestui corp ce s‑a construit între anii 1997 şi 1998. Începând cu anul 1998 a fost refăcută intrarea principală a seminarului, au fost amenajate curţile din spate, iar din 1999 au început lucrările de construcţie pentru casa surorilor şi cea a muncitorilor, aceasta din urmă fiind deja gata. Finanţarea substanţială a construirii corpului de legătură C, a celor două clădiri D1 şi D2, ca şi a casei surorilor a venit din Austria, un rol important avându‑l prelatul Albert Holenstein, fondatorul Asociaţiei „Päpst- liche Missionswerk”.

Spaţiile verzi, atât din faţa seminarului, cât şi din spate, creează ambientul vital al acestei instituţii de formare sacerdotală, şi nu în ultimul rând vorbesc despre dragostea tăcută dar constantă a părintelui Anton Ghiurcă, un iubitor şi cultivator al naturii ce ne înconjoară.

În timpul cât a fost rector pr. Wilhelm Dancă (2001-2011), toate clădirile seminarului au fost acoperite din nou, deoarece vechiul acoperiş dădea semne mari de uzură. Tot în această perioadă au fost schimbate ferestrele, a fost modernizată instalaţia de încălzire, a continuat amenajarea spaţiilor pentru bibliotecă şi sălile de lectură, a fost finalizat garajul subteran şi altele.

Aceste rânduri reprezintă doar câteva repere cronologice despre inima diecezei, ce este şi inima noastră, a celor ce am fost, care suntem şi care vor trăi în această casă binecuvântată de Dumnezeu şi ocrotită de patronii ei, sfântul Iosif şi sfânta Tereza a Pruncului Isus.

Pr. dr. Emil Dumea