Isus Cristos, Răscumpărătorul nostru, consumat de zel față de „casa Tatălui său”, după ce i-a izgonit din Templu pe vânzătorii de animale și pe negustori, răsturnându-le tarabele, le-a declarat celor care îi cereau cont de gestul săvârșit: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica”. Prin moartea și învierea sa, Isus Cristos a ridicat din mormânt trupul său ucis de iudei, iar prin înălțarea sa la dreapta Tatălui a devenit adevăratul Templu al Noii Alianțe, adunând, totodată, în el însuși poporul acelora pe care îi răscumpărase prin sângele său.
Acest Popor sfânt adunat de unitatea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt este Biserica, adică Templul spiritual al lui Dumnezeu, construit din pietre vii. În acest Templu viu, credincioșii aduc cultul de adorație în Duh și Adevăr Tatălui pe altarul inimii lor.
Pe drept însă, chiar de la originile creștinismului s-a numit biserică și edificiul în care comunitatea creștină se aduna pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se ruga împreună și pentru a celebra sfintele taine, mai ales sfânta Euharistie.
Ca edificiu vizibil, acest domus ecclesiae – casa adunării – este semnul deosebit al Bisericii peregrine și imaginea Ierusalimului ceresc. Această casă a rugăciunii construită ad sacra peragenda pentru a celebra misterele credinței încă din secolul al III-lea a fost dedicată lui Dumnezeu printr-un rit solemn. Prin sfințire, ea devine signum et symbolum rerum supernarum, semnul și simbolul realităților supranaturale ale vieții creștine.
La o astfel de dedicare, de consacrare a capelei și a altarului Seminarului din Iași, am participat în mare număr în ziua de 1 octombrie 2000, când Liturgia Bisericii celebra memoria sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana secundară a seminarului încă din 3 octombrie 1956. Celebrarea ritului dedicării bisericii fiind pentru noi o solemnitate liturgică, textele duminicii a XXVI-a și ale memoriei amintite au fost omise, cedând locul Oficiului dedicării bisericii.
Celebrând dedicarea capelei seminarului în acest timp jubiliar al întrupării Cuvântului, un semn vădit al Providenței Divine, am urmat intenționat liniile directoare ale Magisteriului Bisericii care ne îndeamnă ca, într-un astfel de moment, să se ilustreze credincioșilor variae partes ecclesiae earumque usus, diferitele părți ale noii biserici consacrate și istoricul ei, sensul teologic al dedicării bisericii și altarului împreună cu simbolurile liturgice folosite de rit, pentru ca toți, înțelegându-le bine – plene intelligentes –, să participe la liturgie în mod conștient, cu pietate și activ: conscie, pie et actuose participent.
1. Istoricul succint al capelei seminarului
În scrisoarea apostolică Orientale lumen, Papa Ioan Paul al II-lea spune că „astăzi, adesea ne simțim prizonierii prezentului. Omul nu mai realizează că face parte dintr-o istorie care-l precedă și-i urmează. De aceea, trebuie să punem în valoare memoria, putere care ne vine de la Duhul Sfânt, făcându-ne martorii evenimentelor minunate pe care el le-a săvârșit și răspândit în istoria mântuirii”.
Un astfel de eveniment istoric, operă clară a lui Dumnezeu, este și seminarul nostru. Ca instituție datează din 14 iunie 1843, zi în care episcopul Paul Sardi a înființat un mic seminar în clădirile din apropierea catedralei.
La 16 octombrie 1864 a apărut în Monitorul Oficial Decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza de înființare a Semi-narului Catolic din România cu sediul la Săbăoani. Câteva zile mai târziu, mai exact la 20 octombrie 1864, se publică Regulamentul acestuia în același document, specificându-se de data aceasta că sediul seminarului va fi în Iași, lângă catedrala catolică. Din cauza opozițiilor interne și externe, seminarul nu se va înființa decât la douăzeci de ani după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
În la 27 iunie 1881 a fost numit episcop de Iași Nicolae Iosif Camilli, care, la îndemnul lui Leon al XIII-lea, pe 29 septembrie 1886 a deschis Seminarul diecezan la Iași.
Clădirea aceasta în care locuim a fost începută în 1901 sub conducerea episcopului Dominic Jaquet († 3 noiembrie 1931), fiind proiectată de inginerii Vignale și Gambara pentru a servi drept sediu al Colegiului Cipariu.
Abia pe 18 iunie 1907 are loc mutarea seminarului de jos, de la catedrală, în Copou. Primul Război Mondial găsește seminarul funcționând în această clădire. Din 1915 până la 16 octombrie 1929, localul seminarului a fost folosit atât de Ministerul de Război, cât și de Universi-tatea „Alexandru Ioan Cuza”, care îl transformase în Căminul latin.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, început pe 22 iunie 1941, seminarul a funcționat normal în Copou până în primăvara anului 1944, an în care seminarul a fost evacuat la Beiuș, în Liceul „Mihail Pavel”. În vara anului 1944, în noaptea dinspre 5 spre 6 iunie, seminarul a fost incendiat și distrus de aviația sovietică.
În anul 1948, sub conducerea episcopilor Marcu Glaser și Anton Durcovici, clădirea fusese reparată și repusă în funcție, dar pe 4 august 1948 a fost naționalizată de Statul român. Până pe 3 octombrie 1956, în seminar au funcționat o școală profesională și, ulterior, căminul studențesc al Facultății de Medicină din Iași.
Pe 3 octombrie 1956, pe atunci, memoria liturgică a sfintei Tereza a Pruncului Isus, Mons. Petru Pleșca, ordinarius substitutus al Diecezei de Iași și provicar general al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, a redobândit clădierea prin bunăvoința Ministrului Armatei, generalul Emil Bodnăraș, care în acele zile îl înlocuia pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, plecat în China pentru o vizită tovărășească.
Între timp, efectivul seminariștilor, cu toată opreliștea acelui decret al Departa-mentului Cultelor numit numerus clausus, creștea. De aceea, în 1974, în calitate de rector, am prezentat Consiliului Jude-țean Iași un nou proiect pentru extinderea seminarului. Răspunsul prim-secretarului de atunci a fost următorul: „Părinte, ce vrei, să se vadă de la Moscova? Și dacă ai să-l tăbluiești, se va auzi până la Chișinău!”
În 1977 cutremurul n-a cruțat nici clădirea seminarului. Era încontinuu pe punctul de a se nărui, ceea ce a făcut să dobândim aprobarea proiectului actualului seminar, făcut de arhitectul Gh. Hereș, care a colaborat permanent cu inginerul Carmil Păuleț.
2. Sensul teologic al dedicării bisericii și altarului
Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la ritul dedicării unei biserici, spune: Ecclesia Dei non muris constat, sed in multitudine fidelium consistit – Biserica lui Dumnezeu nu este constituită din ziduri, ci constă din mulțimea credincioșilor. De aceea, esențial în dedicarea unei biserici nu sunt zidurile, ci comunitatea vie reprezentată de edificiu.
Templul viu al Dumnezeirii este omenitatea slăvită a lui Cristos Domnul. Participând prin Botez la misterul morții și învierii sale, creștinii înșiși devin, la rândul lor, templu spiritual. În acest templu, pe altarul inimii lor, ei îi aduc lui Dumnezeu cult în Duh și Adevăr, unind sacrificiile spirituale ale rugăciunilor lor cu sacrificiul unic al lui Cristos.
Ritul dedicării bisericii și altarului se referă mai mult la templul viu, la comunitatea credincioșilor, aceasta constituind, de fapt, centrul dedicării, iar în aceasta ritus maximus est celebratio Eucharistiae. Euharistia, de fapt, manifestă scopul principal pentru care a fost edificată biserica și pentru care a fost construit altarul, ea fiind taina care sfințește toată Biserica și altarul însuși, pe care sunt depuse trupul și sângele lui Cristos. După cum participarea vie la trupul și sângele Domnului sfințește inima acelora care le primesc, tot astfel, Euharistia sfințește atât aula bisericii, cât și altarul acesteia.
Așadar, prin celebrarea Euharistiei prezidată de Episcopus ordinarius Ecclesiae, biserica este dedicată cultului divin și, de aceea, lui Dumnezeu însuși; este dedicată „sacrificiului Domnului, pentru ca credincioșii renăscuți prin Botez și hrăniți la aceeași masă să crească în templul spiritual și să fie adunați necontenit de unicul altar”.
Ținând cont de acest sens teologic fundamental al Ritului dedicării bisericii și altarului, adică de revelare a misterului însuși al lui Cristos și al Bisericii, putem urmări semnificația lui teologică în consacrarea aulei capelei și a altarului.
Aula bisericii, prin ungerea pereților cu uleiul crismei, este dedicată cultului divin, pentru ca în ea să se proclame cuvântul lui Dumnezeu, care ne dezvăluie misterul lui Cristos și lucrează mântuirea noastră; este consacrată pentru ca în ea să se celebreze sfintele taine, iar credincioșii să i se închine lui Dumnezeu cu pietate și recunoștință.
Prin această consacrare, aula edificiului bisericii devine simbolul Bisericii vii pe care Cristos a sfințit-o cu sângele său, ca să facă din ea Mireasa sa glorioasă, Fecioara credincioasă în integritatea credinței, Mamă rodnică prin puterea Duhului Sfânt.
Aula sfințită devine simbolul Bisericii sfinte și fericite, chivotul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, templul spiritual construit din pietre vii pe fundamentul apostolilor, avându-l ca piatră unghiulară pe Isus Cristos. Aula aceasta, odată consacrată, devine simbolul Bisericii sublime, al Cetății așezate pe munte, în care strălucește necontenit lumina Mielului și unde răsună veșnic cântul fericiților.
Prin dedicarea ei cultului lui Dumne-zeu, capela aceasta devine un loc sfânt unde apa harului dumnezeiesc spală fărădelegile noastre, iar noi murim păcatului și ne renaștem la viața de sus. Aici ne adunăm în jurul altarului pentru a celebra memorialul Paștelui și pentru a ne hrăni la masa cuvântului și a trupului lui Cristos. Aici răsună jertfa bucuroasă a laudei divine. Aici ne asociem vocile cu cântările îngerilor și înălțăm necontenit rugăciuni pentru mântuirea oamenilor și convertirea noastră. Aici săracii găsesc îndurarea, robii libertatea și toți îmbrăcăm demnitatea fiilor lui Dumnezeu, până când vom ajunge la Ierusalimul ceresc.
După sfințirea aulei urmează consacrarea altarului. Episcopul toarnă sfânta crismă pe toată suprafața altarului, consacrându-l. Prin consacrare, altarul devine semnul vizibil al misterului lui Cristos și al Bisericii.
Sfinții Părinți, meditând cuvântul lui Dumnezeu, susțin în unanimitate că Cristos este preotul, victima și altarul sacrificiului său. De fapt, în Scrisoarea către Evrei, Isus Cristos este prezentat ca arhiereul și altarul viu al templului ceresc, iar în Apocalips, Răscumpărătorul nostru apare ca Mielul înjunghiat, al cărui sacrificiu este prezentat prin mâinile sfântului înger pe altarul ceresc.
Fiind Cristos, capul și învățătorul, adevăratul altar, și mădularele sale devin altare spirituale, pe care se oferă lui Dumnezeu sacrificiul vieții trăite în sfințenie.
Sfântul Ignațiu de Antiohia îi ruga stăruitor pe romani: „Nu-mi dăruiți nimic mai mult decât posibilitatea să mă jertfesc lui Dumnezeu acum, când altarul este încă pregătit”. La rândul său, sfântul Policarp le roagă pe văduve să trăiască în sfințenie, deoarece sunt altarul lui Dumnezeu.
Acestor mărturii li se adaugă aceea a sfântului Grigore cel Mare, care spune: „Ce altceva este altarul lui Dumnezeu, decât mintea acelora care trăiesc bine? Cu adevărat se spune că inima celor drepți este altarul lui Dumnezeu”.
În același sens, și Origene învață că credincioșii care se dedică rugăciunii „îi oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor și jertfesc ostiile rugilor, fiind pietrele vii din care Domnul Isus edifică altarul bisericii”.
Cristos Domnul, instituind memorialul sacrificiului pe care avea să-l ofere Tatălui pe altarul Crucii, sfințește masa în jurul căreia se adună credincioșii pentru a celebra Paștele său. Altarul, așadar, este masa sacrificiului și a ospățului prin care preotul, reprezentându-l pe Cristos, săvârșește ceea ce a făcut Domnul însuși.
În toate bisericile altarul este centrul liturgiei de mulțumire, care se face prin celebrarea Euharistiei. Dat fiind că la altar se celebrează memorialul Domnului și se împart credincioșilor trupul și sângele său, părinții Bisericii au văzut în altar signum ipsius Christi, semnul lui Cristos însuși, ceea ce explică afirmația lor: Altare Christus est.
Toată demnitatea altarului provine din faptul că este masa Domnului și este dedicat Dumnezeului martirilor, deci și în amintirea acestora. Altarul este simbolul lui Cristos, care a fost uns de Tatăl cu Duhul Sfânt pentru noi, ca să ofere pe altarul trupului său sacrificiul vieții pentru mântuirea tuturor.
Marmura aceasta a altarului, unsă cu uleiul crismei, este semnul lui Cristos din a cărui coastă deschisă a țâșnit apă și sânge, prin care au fost instituite sacramentele Bisericii. Altarul este pentru noi locul comuniunii și al păcii, locul unde suntem hrăniți cu trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu, locul unde suntem umpluți cu darurile Duhului Sfânt pentru a crește în iubirea lui Dumnezeu. Altarul este izvorul unității Bisericii și al înțelegerii, locul unde credincioșii sorb spiritul carității reciproce.
Altarul este centrul laudei și al recunoștinței noastre, unde împreună cu Cristos, marele preot și altarul viu, îi oferim lui Dumnezeu sacrificiul laudei desăvârșite. Altarul este locul prin excelență unde sacrificiul lui Cristos este oferit în mod sacramental, locul unde Dumnezeu este lăudat în mod desăvârșit și răscumpărarea noastră este purtată în realitate. Altarul este locul eminent unde, celebrând sacramentul sacrificiului lui Cristos, uniți prin credință și caritate, în timp ce suntem hrăniți cu Cristos, suntem transformați în Cristos. Acesta este sensul teologic al dedicării bisericii și altarului la care am participat din mila lui Dumnezeu.
Concluzie
Prin dedicarea capelei, acest edificiu, e adevărat, a devenit casa cultului nostru, dar să nu uităm că, de fapt, noi înșine suntem casa lui Dumnezeu. Suntem construiți necontenit de Duhul în Templul său în această lume și vom fi solemn și definitiv de el dedicați la sfârșitul veacurilor. Casa, mai bine zis, construcția, a cerut multă oboseală și zbucium. Dedicarea, în schimb, a decurs în liniște și în bucurie.
Ceea ce avea loc când această casă se construia, se reînnoiește sacramental când creștinii se adună aici în Cristos. Prin intermediul credinței, ei, de fapt, devin material viu folosit pentru construcție, asemenea arborilor tăiați de prin păduri și pietrelor luate din munți. Când sunt catehizați, botezați și inițiați în ale credinței, credincioșii sunt ca și ciopliți, sclivisiți și șlefuiți de vocea și mâinile slujitorilor evangheliei și ai sfintelor taine. Constructorul principal rămâne în veci Cristos Domnul care ne zidește lăuntric.
Credincioșii nu devin totuși casă a lui Dumnezeu decât atunci când sunt uniți cu Dumnezeu prin harul sfințitor și între ei prin caritatea Duhului. Dacă aceste materiale – lemn, pietre, marmură, fier – nu s-ar uni între ele într-o anume ordine, dacă nu s-ar lega armonic și dacă, conectându-se reciproc într-o anumită ordine, nu s-ar cimenta, nimeni n-ar îndrăzni să intre în această casă. De fapt, numai când vezi într-o construcție pietrele și celelalte materiale bine unite și cimentate între ele, nu te temi să intri și să locuiești în ea.
Așadar, ceea ce vedem realizat din punct de vedere material în ziduri se realizează din punct de vedere spiritual în sufletele noastre; ceea ce vedem înfăptuit în pietre și în marmură sau lemn, se înfăptuiește și în persoanele noastre prin lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu.
Conștienți, așadar, că această casă spirituală este încă în construcție pe toată fața pământului, adunați de Duhul în acest loc, să-i mulțumim lui Dumnezeu de la care vin orice bun și dar desăvârșit, să-l lăudăm pentru milostivirea arătată pe tot parcursul istoriei noastre locale și pentru faptul că a trezit sufletul atâtor credincioși și binefăcători care au colaborat la construirea acestei case de rugăciune și le-a stimulat iubirea, ca să ne ofere ajutorul lor. Iar noi, cei de astăzi, care trăim în seminar – școala evangheliei – să-l urmăm pe Cristos, Dumnezeul și Răscumpărătorul nostru, piatra unghiulară a Bisericii.
Pr. dr. Eduard Ferenț
