Isus Cristos, Răscumpărătorul nostru, consumat de zel faţă de „casa Tatălui său”, după ce i-a izgonit din Templu pe vânzătorii de animale şi pe negustori, răsturnându-le tarabele, le-a declarat celor care îi cereau cont de gestul săvârşit: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica”. Prin moartea şi învierea sa, Isus Cristos a ridicat din mormânt trupul său ucis de iudei, iar prin înălţarea sa la dreapta Tatălui a devenit adevăratul Templu al Noii Alianţe, adunând, totodată, în el însuşi poporul acelora pe care îi răscumpărase prin sângele său.

Acest Popor sfânt adunat de unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt este Biserica, adică Templul spiritual al lui Dumnezeu, construit din pietre vii. În acest Templu viu, credincioşii aduc cultul de adoraţie în Duh şi Adevăr Tatălui pe altarul inimii lor.

Pe drept însă, chiar de la originile creştinismului s-a numit biserică şi edificiul în care comunitatea creştină se aduna pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se ruga împreună şi pentru a celebra sfintele taine, mai ales sfânta Euharistie.
Ca edificiu vizibil, acest domus ecclesiae – casa adunării – este semnul deosebit al Bisericii peregrine şi imaginea Ierusalimului ceresc. Această casă a rugăciunii construită ad sacra peragenda pentru a celebra misterele credinţei încă din secolul al III-lea a fost dedicată lui Dumnezeu printr-un rit solemn. Prin sfinţire, ea devine signum et symbolum rerum supernarum, semnul şi simbolul realităţilor supranaturale ale vieţii creştine.

La o astfel de dedicare, de consacrare a capelei şi a altarului Seminarului din Iaşi, am participat în mare număr în ziua de 1 octombrie 2000, când Liturgia Bisericii celebra memoria sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana secundară a seminarului încă din 3 octombrie 1956. Celebrarea ritului dedicării bisericii fiind pentru noi o solemnitate liturgică, textele duminicii a XXVI-a şi ale memoriei amintite au fost omise, cedând locul Oficiului dedicării bisericii.

Celebrând dedicarea capelei seminarului în acest timp jubiliar al întrupării Cuvântului, un semn vădit al Providenţei Divine, am urmat intenţionat liniile directoare ale Magisteriului Bisericii care ne îndeamnă ca, într-un astfel de moment, să se ilustreze credincioşilor variae partes ecclesiae earumque usus, diferitele părţi ale noii biserici consacrate şi istoricul ei, sensul teologic al dedicării bisericii şi altarului împreună cu simbolurile liturgice folosite de rit, pentru ca toţi, înţelegându-le bine – plene intelligentes –, să participe la liturgie în mod conştient, cu pietate şi activ: conscie, pie et actuose participent.

1. Istoricul succint al capelei seminarului

În scrisoarea apostolică Orientale lumen, Papa Ioan Paul al II-lea spune că „astăzi, adesea ne simţim prizonierii prezentului. Omul nu mai realizează că face parte dintr-o istorie care-l precedă şi-i urmează. De aceea, trebuie să punem în valoare memoria, putere care ne vine de la Duhul Sfânt, făcându-ne martorii evenimentelor minunate pe care el le-a săvârşit şi răspândit în istoria mântuirii”.

Un astfel de eveniment istoric, operă clară a lui Dumnezeu, este şi seminarul nostru. Ca instituţie datează din 14 iunie 1843, zi în care episcopul Paul Sardi a înfiinţat un mic seminar în clădirile din apropierea catedralei.

La 16 octombrie 1864 a apărut în Monitorul Oficial Decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza de înfiinţare a Semi-narului Catolic din România cu sediul la Săbăoani. Câteva zile mai târziu, mai exact la 20 octombrie 1864, se publică Regulamentul acestuia în acelaşi document, specificându-se de data aceasta că sediul seminarului va fi în Iaşi, lângă catedrala catolică. Din cauza opoziţiilor interne şi externe, seminarul nu se va înfiinţa decât la douăzeci de ani după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

În la 27 iunie 1881 a fost numit episcop de Iaşi Nicolae Iosif Camilli, care, la îndemnul lui Leon al XIII-lea, pe 29 septembrie 1886 a deschis Seminarul diecezan la Iaşi.

Clădirea aceasta în care locuim a fost începută în 1901 sub conducerea episcopului Dominic Jaquet († 3 noiembrie 1931), fiind proiectată de inginerii Vignale şi Gambara pentru a servi drept sediu al Colegiului Cipariu.

Abia pe 18 iunie 1907 are loc mutarea seminarului de jos, de la catedrală, în Copou. Primul Război Mondial găseşte seminarul funcţionând în această clădire. Din 1915 până la 16 octombrie 1929, localul seminarului a fost folosit atât de Ministerul de Război, cât şi de Universi-tatea „Alexandru Ioan Cuza”, care îl transformase în Căminul latin.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, început pe 22 iunie 1941, seminarul a funcţionat normal în Copou până în primăvara anului 1944, an în care seminarul a fost evacuat la Beiuş, în Liceul „Mihail Pavel”. În vara anului 1944, în noaptea dinspre 5 spre 6 iunie, seminarul a fost incendiat şi distrus de aviaţia sovietică.

În anul 1948, sub conducerea episcopilor Marcu Glaser şi Anton Durcovici, clădirea fusese reparată şi repusă în funcţie, dar pe 4 august 1948 a fost naţionalizată de Statul român. Până pe 3 octombrie 1956, în seminar au funcţionat o şcoală profesională şi, ulterior, căminul studenţesc al Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Pe 3 octombrie 1956, pe atunci, memoria liturgică a sfintei Tereza a Pruncului Isus, Mons. Petru Pleşca, ordinarius substitutus al Diecezei de Iaşi şi provicar general al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, a redobândit clădierea prin bunăvoinţa Ministrului Armatei, generalul Emil Bodnăraş, care în acele zile îl înlocuia pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, plecat în China pentru o vizită tovărăşească.

Între timp, efectivul seminariştilor, cu toată opreliştea acelui decret al Departa-mentului Cultelor numit numerus clausus, creştea. De aceea, în 1974, în calitate de rector, am prezentat Consiliului Jude-ţean Iaşi un nou proiect pentru extinderea seminarului. Răspunsul prim-secretarului de atunci a fost următorul: „Părinte, ce vrei, să se vadă de la Moscova? Şi dacă ai să-l tăbluieşti, se va auzi până la Chişinău!”

În 1977 cutremurul n-a cruţat nici clădirea seminarului. Era încontinuu pe punctul de a se nărui, ceea ce a făcut să dobândim aprobarea proiectului actualului seminar, făcut de arhitectul Gh. Hereş, care a colaborat permanent cu inginerul Carmil Păuleţ.

2. Sensul teologic al dedicării bisericii şi altarului

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la ritul dedicării unei biserici, spune: Ecclesia Dei non muris constat, sed in multitudine fidelium consistit – Biserica lui Dumnezeu nu este constituită din ziduri, ci constă din mulţimea credincioşilor. De aceea, esenţial în dedicarea unei biserici nu sunt zidurile, ci comunitatea vie reprezentată de edificiu.

Templul viu al Dumnezeirii este omenitatea slăvită a lui Cristos Domnul. Participând prin Botez la misterul morţii şi învierii sale, creştinii înşişi devin, la rândul lor, templu spiritual. În acest templu, pe altarul inimii lor, ei îi aduc lui Dumnezeu cult în Duh şi Adevăr, unind sacrificiile spirituale ale rugăciunilor lor cu sacrificiul unic al lui Cristos.

Ritul dedicării bisericii şi altarului se referă mai mult la templul viu, la comunitatea credincioşilor, aceasta constituind, de fapt, centrul dedicării, iar în aceasta ritus maximus est celebratio Eucharistiae. Euharistia, de fapt, manifestă scopul principal pentru care a fost edificată biserica şi pentru care a fost construit altarul, ea fiind taina care sfinţeşte toată Biserica şi altarul însuşi, pe care sunt depuse trupul şi sângele lui Cristos. După cum participarea vie la trupul şi sângele Domnului sfinţeşte inima acelora care le primesc, tot astfel, Euharistia sfinţeşte atât aula bisericii, cât şi altarul acesteia.

Aşadar, prin celebrarea Euharistiei prezidată de Episcopus ordinarius Ecclesiae, biserica este dedicată cultului divin şi, de aceea, lui Dumnezeu însuşi; este dedicată „sacrificiului Domnului, pentru ca credincioşii renăscuţi prin Botez şi hrăniţi la aceeaşi masă să crească în templul spiritual şi să fie adunaţi necontenit de unicul altar”.

Ţinând cont de acest sens teologic fundamental al Ritului dedicării bisericii şi altarului, adică de revelare a misterului însuşi al lui Cristos şi al Bisericii, putem urmări semnificaţia lui teologică în consacrarea aulei capelei şi a altarului.
Aula bisericii, prin ungerea pereţilor cu uleiul crismei, este dedicată cultului divin, pentru ca în ea să se proclame cuvântul lui Dumnezeu, care ne dezvăluie misterul lui Cristos şi lucrează mântuirea noastră; este consacrată pentru ca în ea să se celebreze sfintele taine, iar credincioşii să i se închine lui Dumnezeu cu pietate şi recunoştinţă.

Prin această consacrare, aula edificiului bisericii devine simbolul Bisericii vii pe care Cristos a sfinţit-o cu sângele său, ca să facă din ea Mireasa sa glorioasă, Fecioara credincioasă în integritatea credinţei, Mamă rodnică prin puterea Duhului Sfânt.
Aula sfinţită devine simbolul Bisericii sfinte şi fericite, chivotul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, templul spiritual construit din pietre vii pe fundamentul apostolilor, avându-l ca piatră unghiulară pe Isus Cristos. Aula aceasta, odată consacrată, devine simbolul Bisericii sublime, al Cetăţii aşezate pe munte, în care străluceşte necontenit lumina Mielului şi unde răsună veşnic cântul fericiţilor.

Prin dedicarea ei cultului lui Dumne-zeu, capela aceasta devine un loc sfânt unde apa harului dumnezeiesc spală fărădelegile noastre, iar noi murim păcatului şi ne renaştem la viaţa de sus. Aici ne adunăm în jurul altarului pentru a celebra memorialul Paştelui şi pentru a ne hrăni la masa cuvântului şi a trupului lui Cristos. Aici răsună jertfa bucuroasă a laudei divine. Aici ne asociem vocile cu cântările îngerilor şi înălţăm necontenit rugăciuni pentru mântuirea oamenilor şi convertirea noastră. Aici săracii găsesc îndurarea, robii libertatea şi toţi îmbrăcăm demnitatea fiilor lui Dumnezeu, până când vom ajunge la Ierusalimul ceresc.

După sfinţirea aulei urmează consacrarea altarului. Episcopul toarnă sfânta crismă pe toată suprafaţa altarului, consacrându-l. Prin consacrare, altarul devine semnul vizibil al misterului lui Cristos şi al Bisericii.

Sfinţii Părinţi, meditând cuvântul lui Dumnezeu, susţin în unanimitate că Cristos este preotul, victima şi altarul sacrificiului său. De fapt, în Scrisoarea către Evrei, Isus Cristos este prezentat ca arhiereul şi altarul viu al templului ceresc, iar în Apocalips, Răscumpărătorul nostru apare ca Mielul înjunghiat, al cărui sacrificiu este prezentat prin mâinile sfântului înger pe altarul ceresc.

Fiind Cristos, capul şi învăţătorul, adevăratul altar, şi mădularele sale devin altare spirituale, pe care se oferă lui Dumnezeu sacrificiul vieţii trăite în sfinţenie.

Sfântul Ignaţiu de Antiohia îi ruga stăruitor pe romani: „Nu-mi dăruiţi nimic mai mult decât posibilitatea să mă jertfesc lui Dumnezeu acum, când altarul este încă pregătit”. La rândul său, sfântul Policarp le roagă pe văduve să trăiască în sfinţenie, deoarece sunt altarul lui Dumnezeu.

Acestor mărturii li se adaugă aceea a sfântului Grigore cel Mare, care spune: „Ce altceva este altarul lui Dumnezeu, decât mintea acelora care trăiesc bine? Cu adevărat se spune că inima celor drepţi este altarul lui Dumnezeu”.

În acelaşi sens, şi Origene învaţă că credincioşii care se dedică rugăciunii „îi oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor şi jertfesc ostiile rugilor, fiind pietrele vii din care Domnul Isus edifică altarul bisericii”.

Cristos Domnul, instituind memorialul sacrificiului pe care avea să-l ofere Tatălui pe altarul Crucii, sfinţeşte masa în jurul căreia se adună credincioşii pentru a celebra Paştele său. Altarul, aşadar, este masa sacrificiului şi a ospăţului prin care preotul, reprezentându-l pe Cristos, săvârşeşte ceea ce a făcut Domnul însuşi.

În toate bisericile altarul este centrul liturgiei de mulţumire, care se face prin celebrarea Euharistiei. Dat fiind că la altar se celebrează memorialul Domnului şi se împart credincioşilor trupul şi sângele său, părinţii Bisericii au văzut în altar signum ipsius Christi, semnul lui Cristos însuşi, ceea ce explică afirmaţia lor: Altare Christus est.

Toată demnitatea altarului provine din faptul că este masa Domnului şi este dedicat Dumnezeului martirilor, deci şi în amintirea acestora. Altarul este simbolul lui Cristos, care a fost uns de Tatăl cu Duhul Sfânt pentru noi, ca să ofere pe altarul trupului său sacrificiul vieţii pentru mântuirea tuturor.

Marmura aceasta a altarului, unsă cu uleiul crismei, este semnul lui Cristos din a cărui coastă deschisă a ţâşnit apă şi sânge, prin care au fost instituite sacramentele Bisericii. Altarul este pentru noi locul comuniunii şi al păcii, locul unde suntem hrăniţi cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu, locul unde suntem umpluţi cu darurile Duhului Sfânt pentru a creşte în iubirea lui Dumnezeu. Altarul este izvorul unităţii Bisericii şi al înţelegerii, locul unde credincioşii sorb spiritul carităţii reciproce.

Altarul este centrul laudei şi al recunoştinţei noastre, unde împreună cu Cristos, marele preot şi altarul viu, îi oferim lui Dumnezeu sacrificiul laudei desăvârşite. Altarul este locul prin excelenţă unde sacrificiul lui Cristos este oferit în mod sacramental, locul unde Dumnezeu este lăudat în mod desăvârşit şi răscumpărarea noastră este purtată în realitate. Altarul este locul eminent unde, celebrând sacramentul sacrificiului lui Cristos, uniţi prin credinţă şi caritate, în timp ce suntem hrăniţi cu Cristos, suntem transformaţi în Cristos. Acesta este sensul teologic al dedicării bisericii şi altarului la care am participat din mila lui Dumnezeu.

Concluzie

Prin dedicarea capelei, acest edificiu, e adevărat, a devenit casa cultului nostru, dar să nu uităm că, de fapt, noi înşine suntem casa lui Dumnezeu. Suntem construiţi necontenit de Duhul în Templul său în această lume şi vom fi solemn şi definitiv de el dedicaţi la sfârşitul veacurilor. Casa, mai bine zis, construcţia, a cerut multă oboseală şi zbucium. Dedicarea, în schimb, a decurs în linişte şi în bucurie.

Ceea ce avea loc când această casă se construia, se reînnoieşte sacramental când creştinii se adună aici în Cristos. Prin intermediul credinţei, ei, de fapt, devin material viu folosit pentru construcţie, asemenea arborilor tăiaţi de prin păduri şi pietrelor luate din munţi. Când sunt catehizaţi, botezaţi şi iniţiaţi în ale credinţei, credincioşii sunt ca şi ciopliţi, sclivisiţi şi şlefuiţi de vocea şi mâinile slujitorilor evangheliei şi ai sfintelor taine. Constructorul principal rămâne în veci Cristos Domnul care ne zideşte lăuntric.

Credincioşii nu devin totuşi casă a lui Dumnezeu decât atunci când sunt uniţi cu Dumnezeu prin harul sfinţitor şi între ei prin caritatea Duhului. Dacă aceste materiale – lemn, pietre, marmură, fier – nu s-ar uni între ele într-o anume ordine, dacă nu s-ar lega armonic şi dacă, conectându-se reciproc într-o anumită ordine, nu s-ar cimenta, nimeni n-ar îndrăzni să intre în această casă. De fapt, numai când vezi într-o construcţie pietrele şi celelalte materiale bine unite şi cimentate între ele, nu te temi să intri şi să locuieşti în ea.

Aşadar, ceea ce vedem realizat din punct de vedere material în ziduri se realizează din punct de vedere spiritual în sufletele noastre; ceea ce vedem înfăptuit în pietre şi în marmură sau lemn, se înfăptuieşte şi în persoanele noastre prin lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu.

Conştienţi, aşadar, că această casă spirituală este încă în construcţie pe toată faţa pământului, adunaţi de Duhul în acest loc, să-i mulţumim lui Dumnezeu de la care vin orice bun şi dar desăvârşit, să-l lăudăm pentru milostivirea arătată pe tot parcursul istoriei noastre locale şi pentru faptul că a trezit sufletul atâtor credincioşi şi binefăcători care au colaborat la construirea acestei case de rugăciune şi le-a stimulat iubirea, ca să ne ofere ajutorul lor. Iar noi, cei de astăzi, care trăim în seminar – şcoala evangheliei – să-l urmăm pe Cristos, Dumnezeul şi Răscumpărătorul nostru, piatra unghiulară a Bisericii.

Pr. dr. Eduard Ferenț