În urma hotărârii autorităţilor locale din Iași de a nu se mai efectua înmormântări în spaţiul urban, ierarhii catolici au decis să mărească posesiunile din Copou prin cumpărarea altor terenuri. După mai multe insistenţe, la 3 februarie 1808, prefectul Alois Landi a cumpărat „în numele Bisericii Catolice din Iaşi” o bucată de teren aflat la sudul proprietăţii pe care Episcopia o avea pe Dealul Copoului. Întrucât acest pământ era mai aproape de biserica luterană decât de cea catolică, pastorul Wilhelm Harte a pretins că Biserica Luterană din Iaşi ar avea întâietate în achiziţionarea acelui teren. De aceea a încercat să strice convenţia de vânzare-cumpărare dintre Biserica Catolică din Iaşi şi Elisabeta Asterling, dar fără succes. Chiar dacă pe rolul judecăţii Cneziei era şi diferendul dintre preoţii de la biserica catolică şi călugării de la biserica „Trei Ierarhi“ privind „uliţa dintre ele“, autoritatea civilă dă câştig de cauză Bisericii Catolice, fapt pentru care, la 6 noiembrie 1809, s-a făcut „hotarnica locului cumpărat de prefectul de la Biserica ungurească din Iaşi de la Elisabeta, soţia răposatului Lovnantie Cifedul Canătaşul“. Pentru achiziţionarea terenului, Biserica Catolică i-a oferit Elisabetei Asterling suma de 3000 lei şi o casă în care urma să trăiască până la moarte. Tranzacţia a fost acceptată şi de către Wilhelm Harte, pastorul Bisericii protestante din Iaşi, de boierul Iordache Roset şi de alţi megieşi. E bine că precizăm că după hotărârea Divanul Cneziei Moldovei, fiecare comunitate religioasă trebuia să-şi găsească un spaţiu adecvat în afara Iaşului pentru a-şi înfiinţa propriul cimitir. Având întâietate, Mitropolia Ortodoxă a ales „partea cea mai bună“, adică terenul actualului Cimitir „Eternitatea“.
Chiar şi după întocmirea acestei hotarnice mari, în mod surprinzător, pastorul Wilhelm Harte a deschis un proces Bisericii catolice contestând actul de vânzare-cumpărare. În ciuda insistenţelor pastorului luteran, la 3 februarie 1810, Divanul Cneziei Moldovei întăreşte locul „pentru cimitirul bisericii ungureşti din Iaşi“. Pentru a-şi întări argumentele, pastorul luteran solicita, la 16 mai acelaşi an, terenul pentru „construirea unei bisericii săseşti“, dar Cnezia Moldovei a conchis, la 2 iulie 1810, că „nu poate să adjudece locul luteranilor deoarece prefectul catolic a luat pământul spre îndeplinirea unei trebuinţe obşteşti“. Astfel, hotărârea procesului judecat la Divanul Cneziei Moldovei a fost în favoarea Bisericii Catolice. Aceste documente au fost întărite „pentru totdeauna“, fapt pentru care ele constituie acte justificative chiar şi peste 100 de ani. Astfel, la 3 februarie 1906, Arhiva Statului – Sucursala Iaşi a întocmit o copie legalizată după documentul nr. 482 (după numerotarea actuală din DJAN Iaşi) pentru a-i servi părintelui Nazaren Cipolloni în problemele legate de transferul Seminarului diecezan în clădirea Colegiului „Cipariu“, ridicată la iniţiativa episcopului Dominic Jaquet.
Pentru a urgenta mutarea cimitirului catolic, acelaşi divan acorda, la 4 octombrie 1810, Bisericii Catolice din Iaşi „o teleagă cu cai pentru scoaterea morţilor la ţintirimul din afara oraşului“. Peste nouă luni, la 7 iulie 1811, Divanul Moldovei a dat un nou privilegiu privitor la scutelnicii cimitirului din Păcurari: „Prefectoriul Bisericii Catoliceşti de aice din Ieşi, prin jaluba ce au dat către Divan au făcut cereri şi rugăminte ca spre agiutoriul bisăricii ce din nou anul să face aice la ţîntirimul de afară unde să îngroapă morţii să să dei puţini oameni de slujbă: cu ceriri şi rugăminte netrecîndu-se cu videre; iată s-au dat această carte a Divanului prin carele se hotărăşte ca să să daţi (la) biserica aceasta patru luizi oameni străini aducându-i şi lăcuindu-i aice, în târgul Ieşii să fie scutiţi şi apăraţi atât de toati dările visteriei cum şi de havanelele ce vor fi asupra altor lăcuitori birnici, ce întru nimică şi cât de puţin supăraţi să nu fie, rămânând ca să fie numai pentru agiutorul şi trebuinţele numitei bisărici. Pentru care să scrie şi dumisale vel agă cum şi altor zapcii şi slujbaşi ce veţi fi rânduiţi cu oarece feliu de porunci de împlinire aice, în tîrgul Ieşi. Pe aceşti 4 luizi fiind cu adevărat oameni străini şi aduşi de pisti hotar cu mărturie dregătoriului de margine să urmezi întocmai precum prin cartea aceasta mai sus să hotărăşte“.
La 11 ianuarie 1813, domnul Moldovei, Scarlat Alexandru Calimah, a întărit vechile privilegii ale Bisericii Catolice din Iaşi, inclusiv pentru patru luizi străini care urmau să lucreze pentru bisericuţa şi cimitirul din Copou: „Cum şi trizăcişipatru luizi oameni străini, cu patru luizi ce s-au mai sporit acum, pentru slujba bisăricii din afară de la ţintirim ce s-au făcut spre îngroparea morţilor, ce s-ar găsi şi s-ar aduce dintr-altă ţară di piste hotar, fără bir în visteria şi fără de nici un amestec de dări cu alţi lăcuitori, care să fie adeverit şi prin mărturie dregătorilor de margini că sunt străini şi că nu au fost niciodată birnici într-acest pământ, să fie ertaţi şi scutiţi pe capitile lor de tot birul Visteriei şi din toate alte dări şi angherii, oricâtă vor fi pe alţi lăcuitori ai ţării. Cari oameni găsîndu-i şi aducându-i de pisti hotar împreună cu mărturie dregătorilor di margine ce vor ave spre adeverire că sunt străini să-i arată la dregătorie…“.
După anul 1813 nu mai găsim documente privind achiziţionarea altor parcele pentru cimitirul catolic din Iaşi. Probabil suprafaţa avută în posesie de Biserica Catolică din capitala Moldovei a fost considerată suficientă pentru „înfiinţarea cimitirului“. Din contra, o parte din aceste terenuri (142 de stânjeni) a fost donată, la 23 aprilie 1835, Eforiei oraşului Iaşi în vederea amenajării grădinii publice din Copou: „Anul 1835, luna august, 23 zile. Să dă acestu înscrisu Eforiei din acest oraş din partea Bisăricii Catolice, precum să fie ştiut că partea de locu ce ari Bisărica la Copou, în sumă de 142 de stânjeni, pe cari au apucat a să înfiinţa grădina publică de acolo, cu bună credinţă şi învoială epitropiei aceştii bisărici sau dăruit de veci în folosul publicului orăşenilor, fără a să pretinderisi de la stăpânire vreo plată de vremi ce şi publicul de religia noastră aflători cu locuinţa în acestu oraşu au ave împărtăşire de ace grădină“.
Fiind încurajaţi chiar material de Divanul Domnesc şi forţaţi de punerea în practică a interdicţiei de a se mai face înmormântări în oraş, în primăvara anului 1815 a avut loc inaugurarea cimitirului în studiu. Mutarea cimitirului catolic de la catedrală în Copou a fost decisă, probabil, ca şi în cazul celorlalte transferări, de edilii oraşului din raţiuni de igienă. Primul înmormântat în cimitirul din Copou a fost canonicul Francisc Hav. Condilli, iar ultimul a fost Iosif Spako, înhumat la 5 februarie 1884. În urma mutării cimitirului pe Copou, spaţiul destinat mormintelor de lângă catedrală a rămas abandonat. O mărturie certă în acest sens o avem dintr-un document păstrat în Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide. Iată câteva rânduri din acest act scris în 1862: „Sunt mai mult de 40 de ani de când cimitirul nostru catolic roman a fost închis şi abandonat răutăţii oamenilor şi al distrugerii animalelor“. Catolicii din Iaşi aminteau de efortul depus de părintele misionar Leopold Rossi pentru împrejmuirea cimitirului de lângă catedrală cu un zid lung de 440 de metri, în pomenirea căruia episcopul Antonio De Stefano a pus o placă comemorativă în anul 1854.
În perioada cât a funcţionat cimitirul catolic din Păcurari – Copou au fost înmormântaţi câteva sute de credincioşi. Nu putem şti cu exactitate numărul lor, deoarece nu s-a păstrat nici o condică a celor înmormântaţi acolo. Condicile păstrate în Arhiva Parohiei Romano-Catolice din Iaşi consemnează numele şi starea celor decedaţi, fără a indica locul unde au fost înhumaţi. Dacă am face un studiu amănunţit asupra celor înmormântaţi în cimitirul din Copou am întâmpina numeroase probleme. De exemplu, făcând un eşantion în perioada de 70 de ani cât au avut loc înmormântări în cimitirul din Copou, descoperim că media numărului decedaţilor din Parohia Iaşi se ridica la 75. Cum aminteam în text, registrele nu fac referire pentru toţi răposaţii asupra locului unde au fost înhumaţi. Ca exemplificare, vom lua anul 1850, data de mijloc a fiinţării cimitirului. Numărul decedaţilor din Parohia Catolică Iaşi în acest an a fost de 101. Prima înmormântare a avut loc în ziua de 11 ianuarie, iar ultima în ziua de 31 decembrie. Trebuie să amintim că în unele zile au fost oficiate chiar 2-3 înmormântări. Preoţii care au consemnat în registru moartea lor au specificat doar în jumătatea cazurilor locul înmormântării lor: in caemiterio catholio sepultum est. În celelalte cazuri nu se aminteşte locul cimitirul în care au fost înhumaţi. Opinăm că această omisiune a fost condiţionată şi de faptul că mulţi dintre cei decedaţi erau copii.
Fără a insista asupra condiţiei celor decedaţi, a stării sociale sau naţionale, conchidem că numărul celor înhumaţi în cimitirul catolic în perioada 1815-1884 a fost foarte mare în comparaţie cu ceea ce au scos la iveală unii cercetători după încetarea funcţionării acestui loc de veci.
Înainte de a vedea care a fost situaţia cimitirului după încetarea înmormântărilor, vrem să surprindem conjunctura care a dus la mutarea cimitirului catolic. Numărul înmormântărilor în cimitirul catolic fiind destul de mare, iar spaţiul devenind tot mai restrâns, în jurul anului 1870 se punea tot mai acut problema găsirii unui alt loc pentru cimitir. La neajunsul teritorial se mai adăuga extinderea oraşului Iaşi, ceea ce făcea ca înmormântările să fie apreciate ca un pericol pentru „vătămarea sănătăţii publice“ a populaţiei. Această stare de fapt nu era pusă numai pentru cimitirul catolic, ci şi pentru celelalte cimitire de pe lângă biserici sau din zona urbanistică a Iaşului. Astfel, Primăria municipiului Iaşi l-a rugat pe episcopul Iosif Salandari să găsească şi să construiască un nou cimitir pentru credincioşii catolici sau să declare că va contribui la amenajarea cimitirului general al oraşului Iaşi.
Întrucât nu s-a găsit o soluţie urgentă, în 1873, municipalitatea oraşului Iaşi a reluat problema încetării înmormântărilor credincioşilor catolici în cimitirul din Copou pe motiv că urma a fi deschisă o „parcelă catolică“ în marele cimitir orăşenesc „Eternitatea“. În mod neoficial, la 15 martie 1860, a fost adus la cunoştinţa parohului de Iaşi, Eugen Zapolski, de către un credincios catolic, funcţionar al primăriei, că în consiliul comunal urma să fie pusă problema cimitirului catolic din Copou urmare a unor reclamaţii din partea câtorva etnici evrei, nemulţumiţi de atitudinea primăriei în problema cimitirului evreiesc.
La 13 martie 1873, consiliul orăşenesc a adus la cunoştinţa Parohiei Catolice din Iaşi hotărârea acestuia privind oprirea înmormântărilor în cimitirul din Copou. În adresa respectivă se menţionau următoarele: „Cetăţenii sunt rugaţi ca osemintele să le transporte la cimitirul general sau în catacombele bisericilor, unde vor fi; iar Dv. aveţi îndatorire ca, prin înţelegere cu poporenii, să benevolenţi a ridica semnele actuale din cintirimul şi după planurile ce urmează a se face de domnulu Grădinaru Comunalu, movilîndu-se mormintele să plantaţi copaci şi parcuri de flori. Asemenea puteţi prin concursul poporenilor să despărţiţi curtea bisericii de locul cimitirului ca astfel să se asigure necălcarea mormintelor şi nesfărîmarea plantaţiilor ce s-ar face“.
După mai multe negocieri şi analizări a unei soluţii favorabile, la 26 martie 1881, Primăria municipiului Iaşi a făcut cunoscut Parohiei Catolice de Iaşi hotărârea consiliului comunal privind acordarea unui loc la Cimitirul „Eternitatea“ în vederea înfiinţării unui cimitir catolic. Trei ani mai târziu, la 18 iulie 1884, primăria solicita parohiei ca aceasta să procedeze la împărţirea parcelei catolice de la Cimitirul „Eternitatea“ în „clase“. În legătură cu cimitirul catolic de la „Eternitatea“ trebuie arătat că au existat unele tentative ale municipalităţii oraşului Iaşi de a reduce drastic terenul acordat catolicilor. În apărarea drepturilor sale, Episcopia Catolică din Iaşi a invocat mereu devotamentul şi bunăvoinţa pe care catolicii din Iaşi le-au arătat comunităţii oraşului Iaşi, inclusiv prin donarea către Primăria Iaşi, în 1835, a terenului pe care s-a amplasat grădina publică din Copou.
Din acest an, capela şi cimitirul catolic din Copou au intrat într-un proces de uitare şi degradare cauzat de mai mulţi factori. Imediat după înfiinţarea „parcelei catolice“ din Cimitirul „Eternitatea“, o parte din osemintele celor înmormântaţi în Copou au fost ridicate şi transportate în noul cimitir, aşa cum s-a întâmplat la 2 aprilie 1885, când C. Petit a cerut exhumarea rămăşiţelor copiilor săi Emilia Cary şi Julius Petit, decedaţi în 1870, respectiv 1871.
După transferul Seminarului diecezan în clădirile de pe Copou s-a încercat o îngrijire a cimitirului, dar fără rezultate apreciabile, deoarece, după primul război mondial clădirile seminarului au fost închiriate Universităţii din Iaşi care a cazat aici o parte dintre studenţi. În această perioadă cimitirul nu numai că se deteriora de la sine, ci era distrus de unii studenţi. Aflând de aceste „profanări“, la 9 august 1926, episcopul Mihai Robu informa Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de faptul că studenţii basarabeni cazaţi la seminar „au adus pagube însemnate atât localului cât şi monumentelor din alăturatul cimitir vechiu catolic“. Această plângere era amplificată de faptul că în acest cimitir „uitat şi părăsit“ se găseau „multe morminte interesante şi vechi, cu epitafe scrise în diferite limbi, căci aici se odihnesc acum în pace şi frăţie multe neamuri de popoare: spanioli, francezi, polonezi, unguri, armeni, nemţi etc. Cercetarea şi descifrarea inscripţiilor prezintă mult interes, contribuind poate şi la cunoaşterea vieţii din trecut a acestui oraş“.
Cel care s-a ocupat efectiv de mormintele din Dealul Copoului a fost preotul cercetător C. Bobulescu, care în 1921 a realizat o transcriere exactă a inscripţiilor care se găseau la acea dată. Preţiosul manuscris, intitulat de autor Inscripţii din cimitirul capelei papistăşeşti şi al bisericii luterane din Iaşi adunate de preotul C. Bobulescu. Mai 1921, a fost donat ulterior Bibliotecii Academiei Române, unde avea să fie descoperit de cercetătorul Nicolae Stoicescu şi publicat în lucrarea Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974. Părintele C. Bobulescu a transcris cu această ocazie inclusiv inscripţiile aflate deasupra capelei cât şi cele de pe pereţii laterali ai acesteia, scrise în cinstea şi memoria binefăcătorilor capelei. Numărul monumentelor păstrate la acea dată este cu mult mai mic decât numele decedaţilor, fapt pentru care putem trage concluzia că au rezistat vicisitudinilor vremii sau răufăcătorilor doar monumentele masive sau ale celor de care s-au îngrijit urmaşii apropiaţi. Redăm în continuare lista consemnată în acest studiu: Francisco Hav. Condilli, Anton Hahn, Caroline Tiaginn, Fidelis de Huber, Francisca Amalia, Francois Morelmand, Teresia Sliast, Ludwig Mischling, Franz Ciekersky, Anton von Kaminski, Antonio Baipnondi, Joseph von Neupauer, Mari Stihii, Anna Worsischek, Carlo Hoffmann, Cajetan Zielinsky, Ignatz Degre, Eva Kolberg, Antoninie z’Stefanowiczow, Dominikowej Berezniciej, Utracelismy w Bolesca, Heinrich Ulrich, Emilie Russ, Maria Gergely, Anna Goldenberg, A. Catarina Furpas, Catharina Maugsch, Michael Lakisch, Teresia Wiola, Joseph U. Wiola, Francisca Josefa Dominica Alexandresco, Andreas Graf, Karoline Graf, Johann Graf, Hubert Graf, Edmund Graf, Andreas Graf, Hubert Graf, Teresia Graf, Franciska Graf, Theresia Graf, Anton Palticzansky, Nicolas I. Farra, M. Franz Ianiszcwski, Paul Etienne Hette, Franz Joseph Opritz, Johan Lewandowski, Marie Humbert Droz, Victor Janiszewscki, Carolina Bogusz Stawisz, Wildow Bogusz Stawisz, Joseph Bruno Gall, Fanny Gall, Alexandre Foulquier, A. M. Prat, Joannes Baranowski, Stanislaus Baranowski, Adolf Grolle, Melania Grolle, Anna Guenault, Anna Olinkiewicz, Eugenie Olinkiewicz, Janetta Bard, P. Arsene Agnies, Hilaire Agnies, Jules Agnies, Camilla Flandrowska, Marian Mierzwinski, Zapolska Friederer, Georg Kostinesku, Ludwiga Hax, Franz Adlekitim, Louise Leroy Duverger, Josef Spako, Franz Spako, Deonisius Spako, Alexander Spako şi Victor Place.
Chiar dacă am putea insista asupra stării cimitirului catolic în perioada funcţionării Seminarului diecezan, ne vom opri doar asupra ultimei documentări vaste pe care o avem la îndemână. În 1957, un profesor de la Seminarul Catolic din Iaşi a realizat o transcriere a „inscripţiilor aflătoare în cimitirul catolic Copou“, în număr de 83 la acea dată. În lista din 1957, inscripţiile epitafelor au fost împărţite în trei categorii: 1) inscripţii de pe locurile de mormânt, dispuse în 16 şiruri aproximative; 2) inscripţii răzleţe şi deplasate şi 3) inscripţii fragmentare adunate pentru piatră de construcţie. Meritul acestei cercetări este acela că indică cu exactitate amplasarea mormintelor începând cu limita inferioară a terenului Bisericii Catolice şi terminând cu terenul arabil situat la vestul clădirii seminarului. Este interesant de constatat că unele nume consemnate în această listă n-au fost incluse de părintele Bobulescu în studiul efectuat în 1921.
Redăm în continuare lista din 1957, specificând că ea nu cuprinde inscripţiile care nu conţineau clar numele de pe ele: Baron Guluz, Antonia Meluzek, Honore Alexander Poiterin, Pierre Philippe-Auguste Joye, Marie Elisabeth Joye, Marie Veuve Humbert, Franz Joseph Oppitz, Catharina S., Antonio Parini, Eugelbert Fremmel, Paul Etienne Hette, Maria Hette, Maria H., Sebastiano Cariniani, Heinrich Nisgart, Leon Hunker, Catarina Furpas, Stanislau Niedbolski, Mathias Rasdillovich, Vinzenz Kapuscinski, Franz Richter, Eufrosine Richter, (Ma)rian Mierzwinski, Alexandre Foulquier, A.M. Prat, Eruand, Catherine Chefneux, Franz Czerkauer, (Rich)ard Krachir, Barbara Rutowitz, Augustin Gallice, Agnes Senff, Carl Louis Meyer, Theresa Scolott, Eleonore Capcha, Adele Castly, Vladimir Bilîska, Wladyslaw Rilieckiy, Anton V. Kaminski, Joseph Wiola, Theresia Wiola, Ignatz Degre, Charlotte Wolfeld, Joseph Czerniewski, Alois Gerz, Claudine Richer, Clara C., Olga Krau, F. Pellier, Josephina Kostesko, Rudolf Cernaecht, Friedrich Czernecki, Eleonore de Haddic, Athanasius Ilieni, Janetta Bard de Ponville, Franz Ciekersky, Anne-Marie Josephine Bourguignon, Marek Cieglemicz, Heinrich Ulrich, Joseph Steinhard, Berhard Steinhard, Teresia Samost, Johann Hans, Dominika Michalskiego, Adolf Grolle, Melania Grolle, Anna Goldenberg, Franz Janiszewki, Baron von Mennauer, Hilarius Monorar, Ernest de Buman, Ignaz Schultz, Paul Cazaban, J. Celestin, Margarete Cazaban, Stanislau Lisonsky, Nikolaus Gazdak, Maria Steinhart, Tekla Rickert , Andreas Rotowitz, Francisca Josefa Dominica, Alexandresco de Plano, Jean Adam Ebert. Apoi, cum era firesc, multe nume din cele consemnate în anul 1921 nu mai apar. Cauzele acestei diferenţe, după cum am arătat mai sus, au fost multiple: deteriorarea unor monumente, exhumarea unor oseminte şi transferarea lor în Cimitirul „Eternitatea“, deblocarea unor monumente şi folosirea lor în alte scopuri, bombardamentele din 5/6 iunie 1944 etc.
După redeschiderea Seminarului diecezan din Iaşi (3 octombrie 1956), asistăm la o ameliorare a stării vechiului cimitir catolic din Copou. Preoţii şi seminariştii au avut grijă ca monumentele să fie îngrijite, iar cu ocazia comemorării tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie) sau a altor aniversări să se organizeze momente liturgice în cinstea „celor trecuţi la Domnul“.
În finalul acestui studiu, dorim să prezentăm câteva opinii privind clădirea capelei „Sfântul Iosif“ din cimitirul catolic din Copou. Potrivit cercetătorului N.A. Bogdan, capela este anterioară anului 1810, fiind construită probabil pe locul unde fusese o biserică mai veche, „care va fi ars cândva, locul se va fi răşluit, sau, după obiceiul vechiu, luat samavolnic de cârmuire şi apoi donat sau vândut de domn cine ştie cui“. Biserica a fost citată şi de Hurmuzaki sub numele de „biserica catolică în afară de oraş“. Conform opiniei lui N.A. Bogdan, faptul că în zona Copou – Păcurari ar fi locuit în secolele trecute cea mai mare parte dintre străinii creştini, explică existenţa unei biserici catolice anterioare capelei construită după recuperarea terenului în 1809. La rândul său, Ioan Smolinski afirmă că bisericuţa „Sfântul Iosif“ fusese construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din moment ce o inscripţie de pe clopotul capelei conţine următoarele cuvinte: „D. Josepho Sponso B.M.V. in capella coemeterii Jassi – offertur. An. MDCCCXVIII“. (Se dedică sfântului Iosif, soţul sfintei Fecioare Maria, de la capela cimitirului Iaşi. Donat în anul 1818).
Indiferent dacă această capelă a fost începută înainte sau după 1800, este cert că ea a fost sfinţită la începutul anului 1812, înainte de plecarea părintelui misionar Alois Landi. Ea a fost restaurată şi mărită în anii 1842, 1854, ultima restaurare executându-se în 1861. Redăm mai jos textul pisaniei de pe placa de marmură aşezată deasupra uşii: „Diese Vorhalle ist Von der Verstorbenen Frau Anna Von Eistaetten geborne de Conti zum ewigen Andenken gebaut 1842 juni“. (Acest portic este făcut de defuncta doamna Anna de Eistaetten, născută Conti, spre veşnică amintire. Iunie 1842). Pe o a doua piatră aflată deasupra pisaniei se afla inscripţia „Restaurata haec ecclesia anno D(omi)ni 1861“, iar pe o a treia piatră din zidul lateral al capelei s-a putut citi: „Hypolite Paulina Ghyka născută Dobrovolscu, născută la anul 1843, moartă la 19 noembrie 1880 în Iaşi. Fie ţărâna uşoară a mea scumpă neuitată. Am remas şi voi fi vecinic cu inima întristată. Pelegrin pe această lume, pe al ei drum obositoriu. Tu eşti steaua mea polară, înger călăuzitoriu. Jalnicul soţu G. Ghyka“.
Cercetătorii care şi-au îndreptat atenţia asupra capelei şi monumentelor din cimitirul catolic din Copou au descoperit numeroase inscripţii interesante, ce conţineau texte dedicate personalităţilor celebre înmormântate aici. Astfel de epitafuri au fost adresate consulului Victor Place, canonicului Francisc Hav. Condili din Naxox, doctorului Fidelis de Huber, chirurgului şi maiorului Jean Françoise Vincent Perez, nobilei spaniole Francisca Josefa Dominica Alexandresco de Plano, nobilului Joseph de Menvaner, ofiţer în armata austriacă participant la războaiele împotriva lui Napoleon şi alţii.
Cu siguranţă analiza istoriei cimitirului catolic şi a capelei „Sfântul Iosif“ din Copou ar putea fi mult mai vastă. Ar fi interesant de făcut anumite paralele între numele consemnate pe monumente şi cele notate în condicile Parohiei Romano-Catolice de Iaşi pentru a stabili identitatea răposaţilor. Pe baza mărturiilor arheologice şi documentare s-ar putea întocmi diferiţi arbori genealogici sau, consultând condicile de botezaţi şi căsătoriţi, se poate vedea persistenţa anumitor familii nobile în oraşul Iaşi. Pe baza cercetărilor întreprinse de unii specialişti sau amatori în ale istoriei se pot face anumite studii demografice sau heraldice privind comunitatea şi edificiile de cult ale catolicilor din această zonă. În acelaşi timp, persistenţa unor vestigii ale acestor locuri trebuie să stimuleze interesul pentru reclădirea capelei „Sfântul Iosif“ şi conservarea monumentelor funerare existente.
Pr. Alois Moraru
Monumente funerare din cimitir
