În urma hotărârii autorităților locale din Iași de a nu se mai efectua înmormântări în spațiul urban, ierarhii catolici au decis să mărească posesiunile din Copou prin cumpărarea altor terenuri. După mai multe insistențe, la 3 februarie 1808, prefectul Alois Landi a cumpărat „în numele Bisericii Catolice din Iași” o bucată de teren aflat la sudul proprietății pe care Episcopia o avea pe Dealul Copoului. Întrucât acest pământ era mai aproape de biserica luterană decât de cea catolică, pastorul Wilhelm Harte a pretins că Biserica Luterană din Iași ar avea întâietate în achiziționarea acelui teren. De aceea a încercat să strice convenția de vânzare-cumpărare dintre Biserica Catolică din Iași și Elisabeta Asterling, dar fără succes. Chiar dacă pe rolul judecății Cneziei era și diferendul dintre preoții de la biserica catolică și călugării de la biserica „Trei Ierarhi“ privind „ulița dintre ele“, autoritatea civilă dă câștig de cauză Bisericii Catolice, fapt pentru care, la 6 noiembrie 1809, s-a făcut „hotarnica locului cumpărat de prefectul de la Biserica ungurească din Iași de la Elisabeta, soția răposatului Lovnantie Cifedul Canătașul“. Pentru achiziționarea terenului, Biserica Catolică i-a oferit Elisabetei Asterling suma de 3000 lei și o casă în care urma să trăiască până la moarte. Tranzacția a fost acceptată și de către Wilhelm Harte, pastorul Bisericii protestante din Iași, de boierul Iordache Roset și de alți megieși. E bine că precizăm că după hotărârea Divanul Cneziei Moldovei, fiecare comunitate religioasă trebuia să-și găsească un spațiu adecvat în afara Iașului pentru a-și înființa propriul cimitir. Având întâietate, Mitropolia Ortodoxă a ales „partea cea mai bună“, adică terenul actualului Cimitir „Eternitatea“.
Chiar și după întocmirea acestei hotarnice mari, în mod surprinzător, pastorul Wilhelm Harte a deschis un proces Bisericii catolice contestând actul de vânzare-cumpărare. În ciuda insistențelor pastorului luteran, la 3 februarie 1810, Divanul Cneziei Moldovei întărește locul „pentru cimitirul bisericii ungurești din Iași“. Pentru a-și întări argumentele, pastorul luteran solicita, la 16 mai același an, terenul pentru „construirea unei bisericii săsești“, dar Cnezia Moldovei a conchis, la 2 iulie 1810, că „nu poate să adjudece locul luteranilor deoarece prefectul catolic a luat pământul spre îndeplinirea unei trebuințe obștești“. Astfel, hotărârea procesului judecat la Divanul Cneziei Moldovei a fost în favoarea Bisericii Catolice. Aceste documente au fost întărite „pentru totdeauna“, fapt pentru care ele constituie acte justificative chiar și peste 100 de ani. Astfel, la 3 februarie 1906, Arhiva Statului – Sucursala Iași a întocmit o copie legalizată după documentul nr. 482 (după numerotarea actuală din DJAN Iași) pentru a-i servi părintelui Nazaren Cipolloni în problemele legate de transferul Seminarului diecezan în clădirea Colegiului „Cipariu“, ridicată la inițiativa episcopului Dominic Jaquet.
Pentru a urgenta mutarea cimitirului catolic, același divan acorda, la 4 octombrie 1810, Bisericii Catolice din Iași „o teleagă cu cai pentru scoaterea morților la țintirimul din afara orașului“. Peste nouă luni, la 7 iulie 1811, Divanul Moldovei a dat un nou privilegiu privitor la scutelnicii cimitirului din Păcurari: „Prefectoriul Bisericii Catolicești de aice din Ieși, prin jaluba ce au dat către Divan au făcut cereri și rugăminte ca spre agiutoriul bisăricii ce din nou anul să face aice la țîntirimul de afară unde să îngroapă morții să să dei puțini oameni de slujbă: cu ceriri și rugăminte netrecîndu-se cu videre; iată s-au dat această carte a Divanului prin carele se hotărăște ca să să dați (la) biserica aceasta patru luizi oameni străini aducându-i și lăcuindu-i aice, în târgul Ieșii să fie scutiți și apărați atât de toati dările visteriei cum și de havanelele ce vor fi asupra altor lăcuitori birnici, ce întru nimică și cât de puțin supărați să nu fie, rămânând ca să fie numai pentru agiutorul și trebuințele numitei bisărici. Pentru care să scrie și dumisale vel agă cum și altor zapcii și slujbași ce veți fi rânduiți cu oarece feliu de porunci de împlinire aice, în tîrgul Ieși. Pe acești 4 luizi fiind cu adevărat oameni străini și aduși de pisti hotar cu mărturie dregătoriului de margine să urmezi întocmai precum prin cartea aceasta mai sus să hotărăște“.
La 11 ianuarie 1813, domnul Moldovei, Scarlat Alexandru Calimah, a întărit vechile privilegii ale Bisericii Catolice din Iași, inclusiv pentru patru luizi străini care urmau să lucreze pentru bisericuța și cimitirul din Copou: „Cum și trizăcișipatru luizi oameni străini, cu patru luizi ce s-au mai sporit acum, pentru slujba bisăricii din afară de la țintirim ce s-au făcut spre îngroparea morților, ce s-ar găsi și s-ar aduce dintr-altă țară di piste hotar, fără bir în visteria și fără de nici un amestec de dări cu alți lăcuitori, care să fie adeverit și prin mărturie dregătorilor de margini că sunt străini și că nu au fost niciodată birnici într-acest pământ, să fie ertați și scutiți pe capitile lor de tot birul Visteriei și din toate alte dări și angherii, oricâtă vor fi pe alți lăcuitori ai țării. Cari oameni găsîndu-i și aducându-i de pisti hotar împreună cu mărturie dregătorilor di margine ce vor ave spre adeverire că sunt străini să-i arată la dregătorie…“.
După anul 1813 nu mai găsim documente privind achiziționarea altor parcele pentru cimitirul catolic din Iași. Probabil suprafața avută în posesie de Biserica Catolică din capitala Moldovei a fost considerată suficientă pentru „înființarea cimitirului“. Din contra, o parte din aceste terenuri (142 de stânjeni) a fost donată, la 23 aprilie 1835, Eforiei orașului Iași în vederea amenajării grădinii publice din Copou: „Anul 1835, luna august, 23 zile. Să dă acestu înscrisu Eforiei din acest oraș din partea Bisăricii Catolice, precum să fie știut că partea de locu ce ari Bisărica la Copou, în sumă de 142 de stânjeni, pe cari au apucat a să înființa grădina publică de acolo, cu bună credință și învoială epitropiei aceștii bisărici sau dăruit de veci în folosul publicului orășenilor, fără a să pretinderisi de la stăpânire vreo plată de vremi ce și publicul de religia noastră aflători cu locuința în acestu orașu au ave împărtășire de ace grădină“.
Fiind încurajați chiar material de Divanul Domnesc și forțați de punerea în practică a interdicției de a se mai face înmormântări în oraș, în primăvara anului 1815 a avut loc inaugurarea cimitirului în studiu. Mutarea cimitirului catolic de la catedrală în Copou a fost decisă, probabil, ca și în cazul celorlalte transferări, de edilii orașului din rațiuni de igienă. Primul înmormântat în cimitirul din Copou a fost canonicul Francisc Hav. Condilli, iar ultimul a fost Iosif Spako, înhumat la 5 februarie 1884. În urma mutării cimitirului pe Copou, spațiul destinat mormintelor de lângă catedrală a rămas abandonat. O mărturie certă în acest sens o avem dintr-un document păstrat în Arhiva Congregației De Propaganda Fide. Iată câteva rânduri din acest act scris în 1862: „Sunt mai mult de 40 de ani de când cimitirul nostru catolic roman a fost închis și abandonat răutății oamenilor și al distrugerii animalelor“. Catolicii din Iași aminteau de efortul depus de părintele misionar Leopold Rossi pentru împrejmuirea cimitirului de lângă catedrală cu un zid lung de 440 de metri, în pomenirea căruia episcopul Antonio De Stefano a pus o placă comemorativă în anul 1854.
În perioada cât a funcționat cimitirul catolic din Păcurari – Copou au fost înmormântați câteva sute de credincioși. Nu putem ști cu exactitate numărul lor, deoarece nu s-a păstrat nici o condică a celor înmormântați acolo. Condicile păstrate în Arhiva Parohiei Romano-Catolice din Iași consemnează numele și starea celor decedați, fără a indica locul unde au fost înhumați. Dacă am face un studiu amănunțit asupra celor înmormântați în cimitirul din Copou am întâmpina numeroase probleme. De exemplu, făcând un eșantion în perioada de 70 de ani cât au avut loc înmormântări în cimitirul din Copou, descoperim că media numărului decedaților din Parohia Iași se ridica la 75. Cum aminteam în text, registrele nu fac referire pentru toți răposații asupra locului unde au fost înhumați. Ca exemplificare, vom lua anul 1850, data de mijloc a ființării cimitirului. Numărul decedaților din Parohia Catolică Iași în acest an a fost de 101. Prima înmormântare a avut loc în ziua de 11 ianuarie, iar ultima în ziua de 31 decembrie. Trebuie să amintim că în unele zile au fost oficiate chiar 2-3 înmormântări. Preoții care au consemnat în registru moartea lor au specificat doar în jumătatea cazurilor locul înmormântării lor: in caemiterio catholio sepultum est. În celelalte cazuri nu se amintește locul cimitirul în care au fost înhumați. Opinăm că această omisiune a fost condiționată și de faptul că mulți dintre cei decedați erau copii.
Fără a insista asupra condiției celor decedați, a stării sociale sau naționale, conchidem că numărul celor înhumați în cimitirul catolic în perioada 1815-1884 a fost foarte mare în comparație cu ceea ce au scos la iveală unii cercetători după încetarea funcționării acestui loc de veci.
Înainte de a vedea care a fost situația cimitirului după încetarea înmormântărilor, vrem să surprindem conjunctura care a dus la mutarea cimitirului catolic. Numărul înmormântărilor în cimitirul catolic fiind destul de mare, iar spațiul devenind tot mai restrâns, în jurul anului 1870 se punea tot mai acut problema găsirii unui alt loc pentru cimitir. La neajunsul teritorial se mai adăuga extinderea orașului Iași, ceea ce făcea ca înmormântările să fie apreciate ca un pericol pentru „vătămarea sănătății publice“ a populației. Această stare de fapt nu era pusă numai pentru cimitirul catolic, ci și pentru celelalte cimitire de pe lângă biserici sau din zona urbanistică a Iașului. Astfel, Primăria municipiului Iași l-a rugat pe episcopul Iosif Salandari să găsească și să construiască un nou cimitir pentru credincioșii catolici sau să declare că va contribui la amenajarea cimitirului general al orașului Iași.
Întrucât nu s-a găsit o soluție urgentă, în 1873, municipalitatea orașului Iași a reluat problema încetării înmormântărilor credincioșilor catolici în cimitirul din Copou pe motiv că urma a fi deschisă o „parcelă catolică“ în marele cimitir orășenesc „Eternitatea“. În mod neoficial, la 15 martie 1860, a fost adus la cunoștința parohului de Iași, Eugen Zapolski, de către un credincios catolic, funcționar al primăriei, că în consiliul comunal urma să fie pusă problema cimitirului catolic din Copou urmare a unor reclamații din partea câtorva etnici evrei, nemulțumiți de atitudinea primăriei în problema cimitirului evreiesc.
La 13 martie 1873, consiliul orășenesc a adus la cunoștința Parohiei Catolice din Iași hotărârea acestuia privind oprirea înmormântărilor în cimitirul din Copou. În adresa respectivă se menționau următoarele: „Cetățenii sunt rugați ca osemintele să le transporte la cimitirul general sau în catacombele bisericilor, unde vor fi; iar Dv. aveți îndatorire ca, prin înțelegere cu poporenii, să benevolenți a ridica semnele actuale din cintirimul și după planurile ce urmează a se face de domnulu Grădinaru Comunalu, movilîndu-se mormintele să plantați copaci și parcuri de flori. Asemenea puteți prin concursul poporenilor să despărțiți curtea bisericii de locul cimitirului ca astfel să se asigure necălcarea mormintelor și nesfărîmarea plantațiilor ce s-ar face“.
După mai multe negocieri și analizări a unei soluții favorabile, la 26 martie 1881, Primăria municipiului Iași a făcut cunoscut Parohiei Catolice de Iași hotărârea consiliului comunal privind acordarea unui loc la Cimitirul „Eternitatea“ în vederea înființării unui cimitir catolic. Trei ani mai târziu, la 18 iulie 1884, primăria solicita parohiei ca aceasta să procedeze la împărțirea parcelei catolice de la Cimitirul „Eternitatea“ în „clase“. În legătură cu cimitirul catolic de la „Eternitatea“ trebuie arătat că au existat unele tentative ale municipalității orașului Iași de a reduce drastic terenul acordat catolicilor. În apărarea drepturilor sale, Episcopia Catolică din Iași a invocat mereu devotamentul și bunăvoința pe care catolicii din Iași le-au arătat comunității orașului Iași, inclusiv prin donarea către Primăria Iași, în 1835, a terenului pe care s-a amplasat grădina publică din Copou.
Din acest an, capela și cimitirul catolic din Copou au intrat într-un proces de uitare și degradare cauzat de mai mulți factori. Imediat după înființarea „parcelei catolice“ din Cimitirul „Eternitatea“, o parte din osemintele celor înmormântați în Copou au fost ridicate și transportate în noul cimitir, așa cum s-a întâmplat la 2 aprilie 1885, când C. Petit a cerut exhumarea rămășițelor copiilor săi Emilia Cary și Julius Petit, decedați în 1870, respectiv 1871.
După transferul Seminarului diecezan în clădirile de pe Copou s-a încercat o îngrijire a cimitirului, dar fără rezultate apreciabile, deoarece, după primul război mondial clădirile seminarului au fost închiriate Universității din Iași care a cazat aici o parte dintre studenți. În această perioadă cimitirul nu numai că se deteriora de la sine, ci era distrus de unii studenți. Aflând de aceste „profanări“, la 9 august 1926, episcopul Mihai Robu informa Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice de faptul că studenții basarabeni cazați la seminar „au adus pagube însemnate atât localului cât și monumentelor din alăturatul cimitir vechiu catolic“. Această plângere era amplificată de faptul că în acest cimitir „uitat și părăsit“ se găseau „multe morminte interesante și vechi, cu epitafe scrise în diferite limbi, căci aici se odihnesc acum în pace și frăție multe neamuri de popoare: spanioli, francezi, polonezi, unguri, armeni, nemți etc. Cercetarea și descifrarea inscripțiilor prezintă mult interes, contribuind poate și la cunoașterea vieții din trecut a acestui oraș“.
Cel care s-a ocupat efectiv de mormintele din Dealul Copoului a fost preotul cercetător C. Bobulescu, care în 1921 a realizat o transcriere exactă a inscripțiilor care se găseau la acea dată. Prețiosul manuscris, intitulat de autor Inscripții din cimitirul capelei papistășești și al bisericii luterane din Iași adunate de preotul C. Bobulescu. Mai 1921, a fost donat ulterior Bibliotecii Academiei Române, unde avea să fie descoperit de cercetătorul Nicolae Stoicescu și publicat în lucrarea Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974. Părintele C. Bobulescu a transcris cu această ocazie inclusiv inscripțiile aflate deasupra capelei cât și cele de pe pereții laterali ai acesteia, scrise în cinstea și memoria binefăcătorilor capelei. Numărul monumentelor păstrate la acea dată este cu mult mai mic decât numele decedaților, fapt pentru care putem trage concluzia că au rezistat vicisitudinilor vremii sau răufăcătorilor doar monumentele masive sau ale celor de care s-au îngrijit urmașii apropiați. Redăm în continuare lista consemnată în acest studiu: Francisco Hav. Condilli, Anton Hahn, Caroline Tiaginn, Fidelis de Huber, Francisca Amalia, Francois Morelmand, Teresia Sliast, Ludwig Mischling, Franz Ciekersky, Anton von Kaminski, Antonio Baipnondi, Joseph von Neupauer, Mari Stihii, Anna Worsischek, Carlo Hoffmann, Cajetan Zielinsky, Ignatz Degre, Eva Kolberg, Antoninie z’Stefanowiczow, Dominikowej Berezniciej, Utracelismy w Bolesca, Heinrich Ulrich, Emilie Russ, Maria Gergely, Anna Goldenberg, A. Catarina Furpas, Catharina Maugsch, Michael Lakisch, Teresia Wiola, Joseph U. Wiola, Francisca Josefa Dominica Alexandresco, Andreas Graf, Karoline Graf, Johann Graf, Hubert Graf, Edmund Graf, Andreas Graf, Hubert Graf, Teresia Graf, Franciska Graf, Theresia Graf, Anton Palticzansky, Nicolas I. Farra, M. Franz Ianiszcwski, Paul Etienne Hette, Franz Joseph Opritz, Johan Lewandowski, Marie Humbert Droz, Victor Janiszewscki, Carolina Bogusz Stawisz, Wildow Bogusz Stawisz, Joseph Bruno Gall, Fanny Gall, Alexandre Foulquier, A. M. Prat, Joannes Baranowski, Stanislaus Baranowski, Adolf Grolle, Melania Grolle, Anna Guenault, Anna Olinkiewicz, Eugenie Olinkiewicz, Janetta Bard, P. Arsene Agnies, Hilaire Agnies, Jules Agnies, Camilla Flandrowska, Marian Mierzwinski, Zapolska Friederer, Georg Kostinesku, Ludwiga Hax, Franz Adlekitim, Louise Leroy Duverger, Josef Spako, Franz Spako, Deonisius Spako, Alexander Spako și Victor Place.
Chiar dacă am putea insista asupra stării cimitirului catolic în perioada funcționării Seminarului diecezan, ne vom opri doar asupra ultimei documentări vaste pe care o avem la îndemână. În 1957, un profesor de la Seminarul Catolic din Iași a realizat o transcriere a „inscripțiilor aflătoare în cimitirul catolic Copou“, în număr de 83 la acea dată. În lista din 1957, inscripțiile epitafelor au fost împărțite în trei categorii: 1) inscripții de pe locurile de mormânt, dispuse în 16 șiruri aproximative; 2) inscripții răzlețe și deplasate și 3) inscripții fragmentare adunate pentru piatră de construcție. Meritul acestei cercetări este acela că indică cu exactitate amplasarea mormintelor începând cu limita inferioară a terenului Bisericii Catolice și terminând cu terenul arabil situat la vestul clădirii seminarului. Este interesant de constatat că unele nume consemnate în această listă n-au fost incluse de părintele Bobulescu în studiul efectuat în 1921.
Redăm în continuare lista din 1957, specificând că ea nu cuprinde inscripțiile care nu conțineau clar numele de pe ele: Baron Guluz, Antonia Meluzek, Honore Alexander Poiterin, Pierre Philippe-Auguste Joye, Marie Elisabeth Joye, Marie Veuve Humbert, Franz Joseph Oppitz, Catharina S., Antonio Parini, Eugelbert Fremmel, Paul Etienne Hette, Maria Hette, Maria H., Sebastiano Cariniani, Heinrich Nisgart, Leon Hunker, Catarina Furpas, Stanislau Niedbolski, Mathias Rasdillovich, Vinzenz Kapuscinski, Franz Richter, Eufrosine Richter, (Ma)rian Mierzwinski, Alexandre Foulquier, A.M. Prat, Eruand, Catherine Chefneux, Franz Czerkauer, (Rich)ard Krachir, Barbara Rutowitz, Augustin Gallice, Agnes Senff, Carl Louis Meyer, Theresa Scolott, Eleonore Capcha, Adele Castly, Vladimir Bilîska, Wladyslaw Rilieckiy, Anton V. Kaminski, Joseph Wiola, Theresia Wiola, Ignatz Degre, Charlotte Wolfeld, Joseph Czerniewski, Alois Gerz, Claudine Richer, Clara C., Olga Krau, F. Pellier, Josephina Kostesko, Rudolf Cernaecht, Friedrich Czernecki, Eleonore de Haddic, Athanasius Ilieni, Janetta Bard de Ponville, Franz Ciekersky, Anne-Marie Josephine Bourguignon, Marek Cieglemicz, Heinrich Ulrich, Joseph Steinhard, Berhard Steinhard, Teresia Samost, Johann Hans, Dominika Michalskiego, Adolf Grolle, Melania Grolle, Anna Goldenberg, Franz Janiszewki, Baron von Mennauer, Hilarius Monorar, Ernest de Buman, Ignaz Schultz, Paul Cazaban, J. Celestin, Margarete Cazaban, Stanislau Lisonsky, Nikolaus Gazdak, Maria Steinhart, Tekla Rickert , Andreas Rotowitz, Francisca Josefa Dominica, Alexandresco de Plano, Jean Adam Ebert. Apoi, cum era firesc, multe nume din cele consemnate în anul 1921 nu mai apar. Cauzele acestei diferențe, după cum am arătat mai sus, au fost multiple: deteriorarea unor monumente, exhumarea unor oseminte și transferarea lor în Cimitirul „Eternitatea“, deblocarea unor monumente și folosirea lor în alte scopuri, bombardamentele din 5/6 iunie 1944 etc.
După redeschiderea Seminarului diecezan din Iași (3 octombrie 1956), asistăm la o ameliorare a stării vechiului cimitir catolic din Copou. Preoții și seminariștii au avut grijă ca monumentele să fie îngrijite, iar cu ocazia comemorării tuturor credincioșilor răposați (2 noiembrie) sau a altor aniversări să se organizeze momente liturgice în cinstea „celor trecuți la Domnul“.
În finalul acestui studiu, dorim să prezentăm câteva opinii privind clădirea capelei „Sfântul Iosif“ din cimitirul catolic din Copou. Potrivit cercetătorului N.A. Bogdan, capela este anterioară anului 1810, fiind construită probabil pe locul unde fusese o biserică mai veche, „care va fi ars cândva, locul se va fi rășluit, sau, după obiceiul vechiu, luat samavolnic de cârmuire și apoi donat sau vândut de domn cine știe cui“. Biserica a fost citată și de Hurmuzaki sub numele de „biserica catolică în afară de oraș“. Conform opiniei lui N.A. Bogdan, faptul că în zona Copou – Păcurari ar fi locuit în secolele trecute cea mai mare parte dintre străinii creștini, explică existența unei biserici catolice anterioare capelei construită după recuperarea terenului în 1809. La rândul său, Ioan Smolinski afirmă că bisericuța „Sfântul Iosif“ fusese construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din moment ce o inscripție de pe clopotul capelei conține următoarele cuvinte: „D. Josepho Sponso B.M.V. in capella coemeterii Jassi – offertur. An. MDCCCXVIII“. (Se dedică sfântului Iosif, soțul sfintei Fecioare Maria, de la capela cimitirului Iași. Donat în anul 1818).
Indiferent dacă această capelă a fost începută înainte sau după 1800, este cert că ea a fost sfințită la începutul anului 1812, înainte de plecarea părintelui misionar Alois Landi. Ea a fost restaurată și mărită în anii 1842, 1854, ultima restaurare executându-se în 1861. Redăm mai jos textul pisaniei de pe placa de marmură așezată deasupra ușii: „Diese Vorhalle ist Von der Verstorbenen Frau Anna Von Eistaetten geborne de Conti zum ewigen Andenken gebaut 1842 juni“. (Acest portic este făcut de defuncta doamna Anna de Eistaetten, născută Conti, spre veșnică amintire. Iunie 1842). Pe o a doua piatră aflată deasupra pisaniei se afla inscripția „Restaurata haec ecclesia anno D(omi)ni 1861“, iar pe o a treia piatră din zidul lateral al capelei s-a putut citi: „Hypolite Paulina Ghyka născută Dobrovolscu, născută la anul 1843, moartă la 19 noembrie 1880 în Iași. Fie țărâna ușoară a mea scumpă neuitată. Am remas și voi fi vecinic cu inima întristată. Pelegrin pe această lume, pe al ei drum obositoriu. Tu ești steaua mea polară, înger călăuzitoriu. Jalnicul soțu G. Ghyka“.
Cercetătorii care și-au îndreptat atenția asupra capelei și monumentelor din cimitirul catolic din Copou au descoperit numeroase inscripții interesante, ce conțineau texte dedicate personalităților celebre înmormântate aici. Astfel de epitafuri au fost adresate consulului Victor Place, canonicului Francisc Hav. Condili din Naxox, doctorului Fidelis de Huber, chirurgului și maiorului Jean Françoise Vincent Perez, nobilei spaniole Francisca Josefa Dominica Alexandresco de Plano, nobilului Joseph de Menvaner, ofițer în armata austriacă participant la războaiele împotriva lui Napoleon și alții.
Cu siguranță analiza istoriei cimitirului catolic și a capelei „Sfântul Iosif“ din Copou ar putea fi mult mai vastă. Ar fi interesant de făcut anumite paralele între numele consemnate pe monumente și cele notate în condicile Parohiei Romano-Catolice de Iași pentru a stabili identitatea răposaților. Pe baza mărturiilor arheologice și documentare s-ar putea întocmi diferiți arbori genealogici sau, consultând condicile de botezați și căsătoriți, se poate vedea persistența anumitor familii nobile în orașul Iași. Pe baza cercetărilor întreprinse de unii specialiști sau amatori în ale istoriei se pot face anumite studii demografice sau heraldice privind comunitatea și edificiile de cult ale catolicilor din această zonă. În același timp, persistența unor vestigii ale acestor locuri trebuie să stimuleze interesul pentru reclădirea capelei „Sfântul Iosif“ și conservarea monumentelor funerare existente.
Pr. Alois Moraru
Monumente funerare din cimitir
