Chiar dacă a murit în ziua de 29 februarie, nu trebuie să așteptăm doar anii bisecți pentru a face comemorarea celui care a fost aproape 13 ani (1946-1948 şi 1956-1967) rector al Seminarului Catolic din Iași și un erudit profesor, dar și un dârz administrator al bunurilor Episcopiei Romano-Catolice de Iași în anii declanșării prigoanei comuniste. În ziua de 1 august 2018, arhiepiscopul Ioan Robu spunea: „L-am apreciat și am căutat să-l imit pe rectorul nostru, părintele Anton Trifaș, profesor de teologie morală și, cum îl numea un coleg de-al nostru mai mare, «doctor practicus»”.

Am avut ocazia de a citi multe aspecte din activitatea Sfinției sale încă din anii studenției, când am făcut cercetări în Arhiva Institutului Romano-Catolic din Iași, unde Anton Trifaș a fost elev, student, preot, profesor, rector… Apoi, în primii ani cât am activat la Arhiva Episcopiei din Iași am găsit foarte multe documente care transmiteau informații despre ampla misiune formativă și educativă a părintelui Trifaș. În anul 2002, când am amenajat Muzeul Diecezan „Episcop Mihai Robu” din Săbăoani am selectat câteva documente despre represiunea comunistă împotriva Bisericii Catolice din Moldova, selectând unele foi din dosarele „Anton Trifaş” (fişa personală şi fotografii), „Leopold Nestmann” (fişa personală şi fotografii), „Vasile Gabor” (fotografia şi textul din Almanahul “Presa Bună” 1994), „Rafael Friedrich” (fişa personală şi două fotografii), „Anton Durcovici” (fişa personală, fotografii, scrisori, articole personale, cărţi etc.), „Dumitru Romila” (fişa personală şi fotografii), „Dumitru Matei” (fişa personală, procesul verbal de execuţie, fotografii) etc. Cu acea ocazie am putut studia mai multe file din dosarul „Anton Trifaș” de la Securitatea Română.

Originar din satul Horlești, județul Iași, Anton Trifaș s-a născut la 21 octombrie 1906 și, după ce a frecventat clasele primare în satul natal, a fost admis în Seminarul Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi. Domnul Toma Cucuteanu, din Horlești, a scris câteva rânduri despre familia părintelui Trifaș: „Soții Petru și Ana Trifaș au avut 14 copii, dar numai vreo 8 au ajuns la maturitate. Ana Trifaș a fost fiica lui Petrea și a Măriței Diac și era mătușa de frate a bunicului meu matern – Gheorghe Diac, al doilea (primul era Gheorghe Diac – tatăl bunicului meu și frate cu Ana, iar cel de-al treilea era fratele mamei mele). Cu alte cuvinte, bunicul meu a fost văr primar cu copiii Trifășenilor. Părintele Anton a avut un frate pe nume Andrei, care a fost dascăl la biserica noastră din Horlești, și un altul Petrea (îl chema ca pe tătîne-său), care până la naționalizare a fost administrator al proprietăților Episcopiei Catolice de Iași care se aflau la Horlești: vie, păduri, ceva terenuri agricole. Terenurile agricole au fost împărțite în loturi de 40 de prăjini și vândute ieftin localnicilor. Era o anticipare a faptului că noul regim comunist urma să naționalizeze proprietățile Bisericii? Eu sunt convins că așa a fost”.

În urma restructurărilor care au avut loc în Seminar după Primul Război Mondial, tânărul seminarist a frecventat câțiva ani în Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti, după care și-a finalizat studiile teologice în Colegiul „Brignole-Sale” din Genova, Italia. Acolo a fost sfinţit preot, în ziua de 21 mai 1932.

Întors în țară, primul loc de apostolat a fost catedrala din Iași, unde a fost apreciat de episcopul Mihai Robu, susținând și activitatea Institutului „Presa Bună”, condus de părintele Anton Gabor.

Întrucât necesitățile Parohiei Grozești (Oituz) erau mari, parohul Petru Pleșca solicită să fie ajutat de părintele Anton Trifaș, ei fiind colegi mai mulți ani în Colegiul din Genova. Aceștia nu au lucrat mult timp în această perioadă, întrucât episcopul Mihai Robu l-a numit pe părintele Trifaș paroh la Dărmănești.

Activitatea pastorală din Parohia Dărmănești a fost intensă, părintele Anton Trifaș având în grijă mulți credincioși răspândiți în peste zece filiale. Prezenţa catolicilor la Dărmănești este menţionată în statisticile catolice ale Schematismului Misiunii din 1850, sub forma Dormonesti, având biserica închinată sfântului Ioan Botezătorul şi un total de 280 de credincioşi, dar prezenţa lor reală poate fi situată mai înainte de anul 1800, pentru că în 1813 aveau deja construită o biserică. Mulţi dintre catolicii veniţi aici au fost atraşi de marii proprietari agricoli. În jurul anului 1852 proprietarul Nicolae Ghica-Comăneşti, vărul domnului Ghica, cerea episcopului Anton de Stefano să înfiinţeze un centru parohial la Comăneşti, pentru a-i atrage pe catolici în zonă, asigurându-şi astfel lucrători pentru moşia sa. Cererea a fost onorată în anul 1853, prin înfiinţarea Parohiei Dărmăneşti, uşurând munca enormă a Parohiei Pustiana, care avea spre păstorire şi această zonă. După înfiinţarea centrului parohial la Dărmăneşti s-a putut asigura îngrijirea catolicilor de la Palanca şi până la Bogata. În unele dintre ele, prin grija acestui paroh s-au reparat bisericile sau au fost ridicate din temelie, cum a fost cu cea din satul Bogata, unde a fost construită, în anul 1935, din lemn, lăcaș de cult care a rezistat până în zilele noastre.

La Dărmănești, prima biserică a fost construită în anul 1813 şi a fost închinată sfântului Ioan Botezătorul. Ulterior, acest lăcaş de cult a fost îmbunătăţit şi mărit în timpul pr. Anton Callus (1880-1881). În urma vizitei canonice pe care arhiepiscopul de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, a desfăşurat-o în Dărmăneşti, în iulie 1912, acesta „a poruncit clădirea unei noi biserici”, precum şi a unei „noi case parohiale”. Această biserică a ars complet în ziua de 29 septembrie 1918, ceea ce a dus la proiectarea şi construirea unei biserici mai durabile. Ea a început în primăvara anului 1921 şi s-a finalizat în anul 1928, când a fost sfinţită şi închinată aceluiaşi sfânt. Părintelui Anton Trifaș i-a revenit misiunea de a construi casa parohială din Dărmănești, în anul 1936, care se păstrează și astăzi în aceeaşi formă exterioară cu puţine modificări interioare.

În anul 1942, părintele Anton Trifaș revine la Iași, unde primește îndatoriri pastorale și administrative, însoțindu-l uneori pe episcopul Mihai Robu în diferite deplasări. Astfel, participă la sfinţirea bisericii cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Paul” din Vaslui, care a avut loc în ziua de 26 aprilie 1943, de către ep. Mihai Robu, asistat de pr. Petru Pleşca, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Dumitru Matei şi pr. Anton Trifaş.

Cel de-al Doilea Război Mondial a provocat numeroase victime directe sau indirecte, printre care şi episcopul de Iaşi, Mihai Robu. Acesta, în ziua de 19 martie 1944, a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminarul din Iaşi, după care, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, s-a refugiat împreună cu seminariştii la Beiuş. Acolo, din cauza represiunilor armatelor germane şi ungare, la mijlocul lunii septembrie 1944, a fost nevoit să se retragă în munţi, unde a contractat o dublă pneumonie, în urma căreia a murit, la 27 septembrie 1944. Chiar înainte de a pleca din Dieceza de Iaşi, episcopul Robu i-a delegat pe preoţii Anton Trifaş şi Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iaşi.

În urma unei decizii a episcopului Mihai Robu, părintele Anton Trifaș a fost numit și în comitetul de conducere a Institutului „Presa Bună” din Iași, format din: pr. Dumitru Romila (director), pr. Dumitru Herghelegiu (vicedirector cu probleme administrative), pr. Anton Trifaş, pr. Petru Pleşca, pr. Ioan Mărtinaş, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Gheorghe Peţ (membrii consultori).

Misiunea de administrator al Episcopiei de Iași nu a durat mult timp, întrucât la 18 octombrie 1944, Sfântul Scaun l-a desemnat pe Mons. Marcu Glaser ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, acesta fiind episcop titular de Caesaropolis, consacrat la 25 iulie 1943. Din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi „până la reglementarea situaţiei”.

După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, Mons. Marcu Glaser îl numește pe părintele Anton Trifaș paroh de Rădăuți, unde a întâlnit o situație mult diferită față de restul Diecezei de Iași. La 22 octombrie 1940 a fost semnată o convenție româno-germană privitoare la repatrierea populației de origine ger¬mană din Bucovina de Sud și Dobrogea. Verificarea se făcea după registrele de nașteri, botez, căsătorie și decese ridicate de la parohia catolică și cea evanghelică. Aceste registre au fost depozitate apoi de către comisie, undeva pe teritoriul Poloniei ocupate de germani în timpul respectiv. După ter¬minarea războiului, o parte din aceste arhive au ajuns la Leipzig. Până la 12 decembrie 1940, când a fost organizat ultimul transport de repatriați, au plecat din Rădăuți aproximativ 6.200 de germani. În anul 1944 la Rădăuți mai erau 230 de etnici germani. La data de 5 decembrie 1940 și părintele Karl Schüttler a părăsit parohia pentru totdeauna. În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, Parohia Rădăuți a fost deservită de mai mulți preoți pe perioade scurte: administratorul Petru Demșa (1940-1941), parohul Ioan Malec (1941-1944) și parohul Anton Trifaș (1945-1946). În perioada mai 1944 – ianuarie 1945, parohia nu a avut nici paroh și nici administrator, pentru celebrarea Liturghiilor deplasându-se preoți din parohiile vecine.

După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, s-au putut relua la Iași cursurile Seminarului Catolic. Încă din luna septembrie 1944, seminariștii care au perseverat în chemare s-au reîntors la Iași, dar cursurile filosofilor au fost reluate la Timișul de Jos, lângă Brașov, unde s-au deplasat și trei părinți profeori: Gaspar Bachmeier, Andrei Asaftei și Leopold Nestmann. Aceștia au revenit la Iași în toamna anului 1945. Astfel, anul școlar 1945/46 s-a putut redeschide în clădirile de lângă palatul episcopal, deoarece clădirea de pe Copou, distrusă în noaptea 5/6 iunie 1944 de un bombardament al aviației americane nu a fost încă reparată. Lucările de refacere a clădirii se vor termina abia în anul 1948, când s-a reacoperit partea centrală.

În vederea redeschiderii și organizării Seminarului Catolic din Iași, întrucât până la începutul anului școlar 1945-1946 cursurile s-au ținut cursuri la Timișu de Jos, lângă Brașov, Mons. Marcu Glaser, la sugestia părintelui rector Petru Pleșca, îl cheamă la Iași pe părintele Anton Trifaș și îi încredințează misiunea de a fi rector al Seminarului Diecezan.

Așadar, începând cu 20 august 1946, conducerea Seminarului din Iași i-a fost încredințată părintelui Anton Trifaș, misiune pe care o va exercita timp de aproape 13 ani, în două reprize. Prima repriză a durat până în august 1948, când a fost oprită de autoritățile comuniste care se instalaseră în România. Această perioadă a fost foarte grea, atât pentru Seminar cât şi pentru întreaga dieceză, întrucât flagelul războiului lăsase urme adânci. Cu mari sacrificii, se începe refacerea Seminarului de pe Copou, incendiat şi avariat de bombardamentele aviaţiei americane din noaptea 5/6 iunie 1944. În vara anului 1948, se reuşeşte să se acopere clădirea. Se lucra totodată şi la amenajarea vechiului Seminar de lângă catedrală. În această stare se aflau atât Seminarul din Copou, cât şi cel de lângă episcopie.

Sub coordonarea părintelui rector Anton Trifaș, în anul școlar 1946-1947 se aflau 42 de seminarişti. În ciuda secetei și a foametei care au bântuit Moldova în anii 1946 și 1947, în toamna anului 1947 au fost primiți încă 30 de elevi, astfel încât anul școlar 1947-48 a început cu un total de 70 de seminariști, tot în clădirea de lângă episcopie, deoarece la clădirea din Copou nu erau terminate reparaţiile: 30 în clasa I, 17 în clasa a VI-a și 16 studenți în anul I. Profesori erau: pr. Anton Trifaș – care era și rector, pr. Ioan Mărtinaș, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Leopold Nestmann, pr. Dumitru Herghelegiu, pr. Vasile Gabor, dl. Hasgan, dl. Opaiț, dl. Luca și dl. Popovici. Anul academic 1947-1948 a început tot în clădirea de lângă Episcopie,.

Având un spirit practic, părintele Anton Trifaș a propus și a reușit să se cumpere un teren la Bârnova pentru a se construi o casă pentru preoții bolnavi și bătrâni. Terenul a fost cumpărat, dar nu a putut fi concretizată ridicarea unei clădiri din cauză că regimul comunist a confiscat totul în anul 1948. Pământul a fost recuperat după anul 2000 şi a fost posibilă construirea unui complex ce poate găzdui exerciţii spirituale, zile de reculegere şi alte întâlniri, dar care dispune de o capelă, 17 camere pentru locuit, săli de conferinţe, săli de mese etc.

Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România a început imediat după 23 august 1944, pentru această acţiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unităţi paramilitare ale Partidului. Bolşevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîşinski – trimisul lui Stalin – a Guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. După această dată, regele Mihai, sub controlul căruia se aflau până atunci structurile informative, nu s-a mai putut bizui pe niciuna dintre ele. Partidul Comunist a preluat controlul lor prin Emil Bodnăraş, secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri, însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, şi de către Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcţie. Securitatea, numită oficial Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), a fost înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948. Ea a continuat să pună în practică opera de sovietizare a ţării începută din 1945 de Partidul Comunist sub protecţia trupelor sovietice de ocupaţie. Conform principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acţionat pentru identificarea şi lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului avea ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române, contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior.

La 4 august 1948, în urma legii pentru reforma generală a învățământului, Seminarul Catolic din Iași a trebuit să-și înceteze activitatea. Toți seminariștii au fost nevoiți să plece acasă, clădirea de pe Copou a fost naționalizată și dată în folosința Școlii Profesionale Metalurgice și apoi Facultății de Medicină, pentru deschiderea unui cămin pentru studenți. În urma legii de reorganizare a învățământului teologic, spre sfârșitul anului 1948 se înființează la Alba Iulia un Institut Teologic Interdiecezan pentru studenții de la toate episcopiile catolice din țară. Acesta s-a deschis abia spre sfârșitul anului 1951, deoarece Ministerul Cultelor a întârziat elaborarea unui statut pentru învățământul catolic din România. În acest sens s-a elaborat un regulament pentru Școala de Cantori a cultului catolic din R.P.R., cu sediul la Alba Iulia. În 1952 s-a ivit posibilitatea și pentru seminariștii ieșeni de a urma cursurile seminariale în acest seminar. Cei care au dorit să-și continue formarea teologică au putut studia acolo până în anul 1956, când s-a redeschis Seminarul din Iași.

În urma închiderii Seminarului din Iași, la 3 august 1948, părintele Anton Trifaș a rămas în Iași, unde după trei săptămâni, în ziua de 24 august, a fost arestat în urma unui denunţ oficial adresat Postului de Jandarmi Bucium de profesorul I. State, reprezentantul guvernului comunist în Comisia pentru Preluarea Bunurilor Seminarului “Sfântul Iosif”. În respectivul denunţ, rectorul A. Trifaş era acuzat de a fi sustras şi ascuns de la inventariere – în urma aplicării prevederilor decretelor 175 şi 176 din 3-4 august 1948 privind reforma comunistă a învăţământului superior, confiscarea şi naţionalizarea bunurilor şcolilor confesionale, “una maşină de stropit via, două găleţi roşii, una găleată de zinc albă şi două bucăţi de lanţ în lungime de 6-7 metri”. Astfel, părintele a încălcat prevederile care vizau confiscarea şi naţionalizarea bunurilor şcolilor confesionale, precum şi a învinuirii de “delict de găzduire a unui prizonier de război”. În urma anchetei, pr. Anton Trifaş a fost condamnat, la 15 decembrie 1949, la un an de închisoare corecţională, pe care l-a executat în penitenciarul de la Galata şi în renumita închisoare de la Aiud.

Imediat după arestarea lui, ziarul Scânteia, din 26 august 1948, publica un articol denigrator la adresa preoţilor Anton Trifaş şi Dumitru Romila, arestaţi la acea dată pentru “sabotaj” şi “sustragere de la inventariere”. În plus, preotul Dumitru Romila era etichetat drept “duşman deopotrivă al ştiinţei şi cinstei”, “propagator al întunericului şi obscurantismului” în cadrul activităţii desfăşurate ca profesor la Seminarul catolic! Confuzia era premeditată, deoarece cel care preda la Seminar era preotul Anton Romila, nu parohul de Iaşi. Sesizat de articolul din Scânteia, Ministerul Cultelor a solicitat, la 31 august 1948, Episcopiei de Iaşi explicaţii cu privire la “iregularităţile” săvârşite de preoţii Trifaş şi Romila. Răspunzând acestui demers, la 9 septembrie 1948, episcopul Anton Durcovici l-a disculpat pe parohul de Iaşi, arătând că, în calitatea sa de administrator al bunurilor Episcopiei de Iaşi şi de producător, nu era obligat să declare “la stoc” existenţa vinului imputat. Fără a ţine cont de acest fapt, Ministerul Cultelor a suspendat, la 5 noiembrie 1948, salariul preoţilor Trifaş şi Romila “până la clarificarea situaţiei”.

Pe durata arestului preventiv la Penitenciarul Galata, pr. A. Trifaş a fost anchetat de procurori şi trimis în judecata Curţii de Apel Iaşi pentru “crima de sustragere de obiecte de la inventarierea din patrimoniul statului”. Prin decizia nr. 32A din 14 decembrie 1948, Secţia Penală a Curţii de Apel Iaşi l-a condamnat pe pr. A. Trifaş la trei ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii. Textul deciziei de condamnare este o mostră de proces-farsă, deoarece declaraţiile tuturor celor 11 martori audiaţi la proces au fost favorabile inculpatului! La 22 ianuarie 1949, Curtea Supremă de Casaţie şi Justiţie a respins recursul acestuia, iar pr. A. Trifaş a fost internat la Penitenciarul Galata. După câteva luni a fost preluat de ofiţeri de la Securitatea din Iaşi şi depus în arestul central din Bd. Copou, nr. 3 (“Casa Conachi”). Motivul era acela că pr. A. Trifaş fusese inclus într-un lot de nouă persoane anchetate în legătură cu evadarea prizonierului german Wili Seife. După lungi şi chinuitoare interogatorii, pr. A. Trifaş a fost deferit Tribunalului Militar Iaşi, la 29 octombrie 1949, sub învinuirea de “delict de găzduire a unui prizonier de război”. La 15 decembrie acelaşi an, Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe pr. A. Trifaş la un an de închisoare corecţională, iar în numele celui condamnat, avocatul C. Dimitriu a solicitat contopirea celor două pedepse, propunere acceptată de Tribunal. De altfel, pe durata desfăşurării procesului, avocatul C. Dimitriu demonstrase că probele de culpabilitate în cazul preoţilor Trifaş, Nestmann, Gabor şi Matei erau “îndoielnice”.

În ziua de 24 decembrie 1949, părintele Anton Trifaş a fost transferat de la Penitenciarul Galata la celebra închisoare comunistă de la Aiud pentru executarea restului pedepsei.

După eliberarea din închisoare, părintele Anton Trifaș a fost chemat din nou la Oituz de parohul Petru Pleșca, încredințându-i-se într-un mod special grija față de filiale. Într-una din ele, Pârgărești, a avut un rol decisiv în demararea lucrărilor la noua biserică ce trebuia construită. Acest sat din judeţul Bacău este aşezat pe dealul din dreapta Trotuşului, pe valea pârâului Creţu, la cinci km depărtare sud-est de oraşul Târgu Ocna. Satul a purtat şi denumirea de “Tiseşti” de la cartierul cu acelaşi nume al oraşului Târgu Ocna. Un timp a avut şi denumirea de “Szólóhegy” (Dealul viilor) din ungureşte. Părintele Anton Trifaş a obţinut autorizaţia de construcție, în anul 1956, şi a început fundaţia noii biserici într-un loc mai central decât biserica actuală. Dintr-o adresă către Ministrul Agriculturii din 9 aprilie 1956 aflăm că „subsemnaţii locuitori de religie romano-catolică din comuna Pârgăreşti, raion Tg. Ocna, regiunea Bacău, cu tot respectul vă aducem la cunoştinţă următoarele: În satul nostru, compus din 220 familii catolice, nu avem o biserică corespunzătoare, deoarece actuala e veche din timp imemorabil, construită din lemn care a putrezit, e mică şi neîncăpătoare, insalubră, aşezată la o margine de sat într-un loc cât se poate de nepotrivit. Biserica aceasta a fost clădită pe timpul când străbunii noştri robeau pe moşiile boiereşti şi nu au putut clădi una din cărămidă. Prin prezenta vă rugăm să binevoiţi a dispune să ni se restituiască un teren cedat de către parohie statului în anul 1953, conform H.C.M. 308 în întindere de 40 de prăjini situate în locul numit La pripor. Acest teren ne-ar da posibilitatea să începem clădirea unei noi biserici corespunzătoare satului şi timpurilor…”. În acelaşi an părintele Anton Trifaş începe demersurile pentru obţinerea autorizaţiilor necesare începerii construcţiei acestei noi biserici, amplasate într-un loc central al satului. Astfel din adresa nr. 2214 din 3 august 1956 trimisă de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti către Ministerul Cultelor aflăm: „Domnule Ministru, Parohia romano-catolică Oituz raion Tg. Ocna, ne solicită aprobarea pentru construirea unei biserici în filiala Pârgăreşti, actuala fiind prea mică, deteriorată şi nu suportă reparaţiuni. Avizăm favorabil această cerere şi rugăm să binevoiţi a dispune să se acorde aprobarea legală”. Într-un interval scurt de timp Ministerul Cultelor analizează solicitarea şi, după cum reiese din adresa cu nr. 21.498 din 10.IX.1956 către Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti „ca urmare la adresa Dvs. Nr. 2214/1956 vă facem cunoscut că Ministerul Cultelor avizează favorabil pentru construirea unei noi biserici la filiala romano-catolică din Pârgăreşti, raionul Tg. Ocna”. O copie a acestui document este transmisă de către Arhiepiscopia catolică de Bucureşti, prin adresa nr. 2514 din 11 septembrie 1956, către Parohia Romano-Catolică Oituz. Pe această bază părintele Trifaş „împreună cu comitetul Bisericii catolice din comuna Pîrgăreşti” solicită Inspectorului Biroului P.C.I., Raionul Tg. Ocna aprobarea autorizaţiei „pentru construirea unei noi biserici în satul Pîrgăreşti, comuna Pîrgăreşti. O construcţie din cărămidă şi acoperită cu tablă. Distanţa de construcţiile vecine de 60 metri. Distanţa de drum 70 metri… Lungimea construcţiei de 32 metri. Lăţimea construcţiei de 14 metri. Înălţimea construcţiei de 7 metri. Suprafaţa clădită de 448 metri pătraţi”. Având şi avizul Comitetului Executiv al Sfatului Popular Pîrgăreşti, cererea este aprobată pe data de 09.05.1957. Lucrările de construcţie încep în toamna aceluiaşi an, însă ele sunt sistate în condiţiile sănătăţii precare şi mutării preotului Trifaş ca rector al Seminarului din Iaşi.

Spre sfârşitul anului 1948 s-a înfiinţat la Alba-Iulia un Institut Teologic Interdiecezan pentru studenţii de la toate episcopiile catolice din ţară. Acesta s-a deschis abia spre sfârşitul anului 1951, deoarece Ministerul Cultelor a întârziat elaborarea unui statut pentru învăţământul catolic din România. În acest sens s-a elaborat un regulament pentru Şcoala de Cantori a cultului catolic din R.P.R., cu sediul la Alba-Iulia. În 1952 s-a ivit posibilitatea şi pentru seminariştii din Moldova de a urma cursurile seminariale în acest seminar. Cei care au dorit să-şi continue formarea teologică au putut studia acolo până în 1956, când, ca urmare a numărului mare al elevilor de la Şcoala de Cantori din Alba-Iulia şi al studenţilor de la Institutul Teologic, imobilul Seminarului din Alba Iulia a devenit neîncăpător. Pentru soluţionarea acestei probleme, Ordinariul de Iaşi a intervenit la Ministerul Cultelor în vederea deschiderii unei filiale la Iaşi. La 3 octombrie 1956, în baza adresei Ministerului Cultelor nr. 15.519, ca răspuns la adresa Arhiepiscopiei de Bucureşti nr. 1668/28 iunie 1956, s-a deschis la Iaşi Secţia Română a Institutului Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Alba-Iulia. Totodată a fost retrocedată şi clădirea Seminarului din Iaşi, naţionalizată în august 1948. Cursurile seminariale s-au reluat la 26 noiembrie 1956, şi chiar dacă Seminarul era „plin până la refuz”, „în inimile tuturor stăpânea bucuria că suntem din nou la noi acasă şi că putem pregăti preoţi după specificul şi trebuinţele Bisericii noastre locale”. Din toamna acelui an, Seminarul diecezan a funcţionat fără nici o întrerupere până în ziua de astăzi.

Prin adresa arhicunoscută unora, nr. 15519 din 3 octombrie 1956, a Direcţiunii Secretariatului din Ministerul Cultelor către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, se spunea: „La adresa dumneavoastră, nr. 1668/1956, vă facem cunoscut că în urma intervenţiei noastre, s-a obţinut retrocedarea imobilului fostului Seminar Romano-Catolic din Iaşi, str. Văscăuţeanu, nr. 6, pe data de 1 octombrie 1956, urmând ca în acest imobil să funcţioneze secţiile cu limba de predare română ale Institutului Teologic Romano-Catolic şi Şcolii Romano-Catolice de Cantori”. Pentru a rămâne în litera Legii Cultelor din 1948, care prevedea un singur institut de învăţământ pentru formarea deservenţilor cultului catolic, Guvernul a găsit soluţia ca unicul Institut Teologic Romano-Catolic şi unica Şcoală Romano-Catolică de Cantori aprobate să aibă câte două secţii: cele de la Alba-Iulia, cu limba de predare cu precădere maghiară, şi cele de la Iaşi, cu limba de predare română. Ca organ de conducere, Institutul de la Alba-Iulia avea rectorul, iar secţia română de la Iaşi, prorectorul; Şcoala de Cantori Alba Iulia avea directorul, iar secţia de la Iaşi, un vice-director (subdirector). Posturile didactice şi administrative bugetare erau repartizate astfel: Institutului de la Alba-Iulia – 6 posturi de profesori, un post de conferenţiar şi 3 posturi de lectori; secţiei de la Iaşi – 3 posturi de profesor, un post de conferenţiar şi un post de lector. Pentru Şcoala de Cantori din Alba-Iulia – 4 posturi de profesor, iar secţiei de la Iaşi – 2 profesori. Cele două posturi de secretar şi un post de îngrijitor, din schema generală de funcţiuni, se dau secţiei din Iaşi.

Se cerea de urgenţă încadrarea de personal didactic şi administrativ în posturile acordate şi înaintarea tabelului la Minister pentru recunoaşterea celor propuşi de către autoritatea bisericească. Statele de plată trebuiau să fie întocmite şi trimise spre ordonanţare de către Minister până la 1 ianuarie 1957. Scriptic, Seminarul diecezan din Iaşi era deschis.

După primirea adresei de retrocedare, prin adresa nr. 2273 din 11 octombrie 1956 a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, canonicul Stanislau Traian Iovanelli, în calitate de vicar general, şi pr. Petru Pleşca, în calitate de provicar general, aduc „cele mai simţite mulţumiri” ministrului Cultelor, acad. prof. Petru Constantinescu – Iaşi, rugându-l să fie interpretul „recunoştinţei noastre profunde faţă de înaltul guvern al scumpei noastre patrii”, asigurându-l că profesorii vor fi la înălţimea încrederii acordate şi că îşi vor da silinţa ca elevii şi studenţii noştri să fie educaţi în spiritul dragostei creştineşti pentru a deveni buni preoţi şi cetăţeni loiali ai patriei noastre şi luptători pentru marea cauză a păcii în lumea întreagă. Pentru traducerea în fapt a aprobării, Ordinariatul de Iaşi a luat măsurile de urgenţă pentru pregătirea deschiderii anului şcolar.

Clădirea de pe Copou era evacuată, dar nu în întregime, pentru că rămăseseră nişte spaţii ocupate de şase angajaţi ai Institutului de Medicină şi Farmacie, care folosise timp de doi ani clădirea drept cămin studenţesc. Evacuarea acestor locatari a necesitat intervenţii anevoioase şi timp. Trebuia să fie făcute reparaţii de rigoare, reamenajări şi mobilare. Nefiind banii necesari, ordinariatul de Bucureşti a făcut un împrumut de 250.000 lei la Banca Naţională, pe termen de un an. În realitate, achitarea a fost făcută în foarte scurt timp, prin colectele la care enoriaşii din parohii au răspuns cu multă generozitate. Până la terminarea acestor lucrări, s-a procedat la organizarea logistică privind anul şcolar. Teama Mons. Pleşca de a nu putea susţine şi cursuri teologice a fost învinsă. După cum se cerea în adresa Ministerului Cultelor nr. 15519, pe posturile didactice şi administrative au fost nominalizaţi următorii: La Institutul Teologic: pr. Anton Trifaş, prorector şi profesor de teologie morală; pr. Gaspar Bachmeier, profesor de Sfânta Scriptură şi de limbă greacă biblică; pr. Leopold Nestmann, profesor de filozofie, istoria filozofiei, pastorală, omiletică şi liturgică; pr. Rafael Friedrich, conferenţiar pentru teologia fundamentală şi dogmatică; pr. Anton Despinescu, lector pentru istoria Bisericii, patrologie, arheologie, ritualul bisericesc şi constituţie; pr. Carmil Gherghel, secretar; Diac Ştefan, îngrijitor. La Şcoala de Cantori: pr. Anton Bişoc, profesor de religie; pr. Carmil Tocănel, profesor de muzică bisericească.

Sub conducerea părintelui Anton Trifaș, cursurile anului şcolar 1956-1957 au început în ziua de 26 noiembrie 1956, după invocarea cu smerenie şi încredere a Duhului Sfânt, dătătorul de lumină, tărie, mângâiere şi pace. Studenţii şi elevii erau repartizaţi pe ani şi clase astfel: clasa a VIII-a – 34 de elevi începători (prima clasă a Seminarului mic, la vremea când învăţământul general era de 11 clase); clasa a IX-a – 16 elevi; clasa a X-a – 23 de elevi; clasa a XI-a – 8 elevi. La Institutul Teologic: anul I – 2 studenţi; anul II – 6 studenţi; anul III – 4 studenţi; anul IV – nimeni; anul V – 5 studenţi; anul VI – 3 studenţi. Seminarul „era plin până la refuz, dar în inimile tuturor stăpânea bucuria că suntem din nou la noi acasă şi că putem pregăti preoţi după specificul şi trebuinţele Bisericii noastre locale”.

Una dintre preocupările rectorului Trifaș era aplicarea „normelor Partidului”. Ca exemplificare, amintesc inspecţia drastică făcută pe la mijlocul lunii aprilie 1959 de către tov. inspector Ştefan Stănescu. După efectuarea acesteia, care s-a soldat cu sancţionarea prorectorului Anton Trifaş (reţinerea salariului pe trei luni din cauza lacunelor constatate, adică lipsa stemei RPR din sălile de curs, a tablourilor fruntaşilor PCR-işti ş.a.), s-au trasat mai multe sarcini, dintre care am spicuit: învăţământul să se facă după programele analitice aprobate de Departamentul Cultelor şi numai după manualele de şcoală actuale; lectura particulară a elevilor va fi asigurată prin punerea la dispoziţie a materialului didactic corespunzător: biblioteci, abonamente la ziare şi reviste, sală de lectură; recrutarea corpului didactic sub aspectul calificării profesionale şi al loialităţii faţă de Guvern; nelipsitul ARLUS (Alianţa României la Uniunea Sovietică sau, mai exact, Alipirea României la Uniunea Sovietică); Gazetă de perete la zi; activitatea educativ-patriotică; ţinerea la curent cu mersul politic în ţară şi în lumea întreagă; antrenarea educativ-politică prin teatru, cinema, şedinţe ş.a.; muncă voluntară pentru construcţia socialismului. Ca să nu mai vorbim de mulţimea tabelelor, situaţiilor statistice multilaterale, dărilor de seamă, angajamentelor clar stabilite şi urmărite etc.

Despre starea clădirilor Seminarului în anul 1956 fac câteva precizări. Vechea clădire a Seminarului, construită la începutul secolului al XX-lea de episcopul Dominic Jacquet, fusese transformată în 1948 într-o şcoală de meserii, cu cămin, cantină şi tot dichisul muncitoresc al României socialiste a acelor ani. Înaintea revenirii seminariştilor din exilul de la Alba-Iulia era absolut necesară o reamenajare şi o curăţenie generală. Nimeni nu era mai potrivit pentru o asemenea sarcină herculeană decât părintele rector Anton Trifaş, care condusese, de altfel, pentru scurt timp Seminarul şi mai înainte. Locul de pe Copou purta însă pecetea folosirii lui de către mâini străine şi un vag aer profan şi hibrid. În ciuda zugrăvelilor proaspete, a vopsirii în ulei, ţin minte mult albastru crud, în toate spaţiile utilitare, plutea încă un aer de pripită, grabnică improvizaţie. Capela de la etaj, care servise, probabil, drept sală de şedinţe, era podită cu duşumea de scândură, sacristia era – dacă îmi amintesc bine – undeva în spatele încăperii. Nici vorbă de vitralii, ci doar de ferestre, proaspăt chituite, de tip cazon. Biblioteca era într-o stare de mare răvăşeală, cu cărţile – aduse de la Episcopie – claie peste grămadă. Sălile de studiu şi de cursuri erau curate, proaspăt zugrăvite, dar de aparenţă foarte modestă. Dar noul spirit al locului se instala treptat, şi el avea să domine în scurt timp întregul aşezământ resfinţit, însufleţit acum de rugăciunile, credinţa şi recunoştinţa noilor şi legitimilor săi ocupanţi. Domnea însă – acestea erau vremurile – un aer spartan, auster, marcat de abnegaţie şi cumpăt specific în toate. În acel context rămân de neuitat prezenţele, spiritual puternice şi fizic întreprinzătoare, ale primei echipe de profesori, puţini la număr (puţini erau şi studenţii), dascăli eroici, copleşiţi de sarcini cumulate, plini de ardoare şi entuziasm o dată cu revenirea instituţiei la matcă.

Părintele rector Anton Trifaş era înzestrat, prin har şi de la natură, cu un spirit practic extraordinar: prodigios gospodar, inepuizabil izvor de înţelepciune şi vorbe de duh. El era peste tot, ţinea socoteală de toate, priveghea şi supraveghea totul. Pe lângă povara administraţiei şi organizării practice a vieţii de zi cu zi a micii comunităţi revenite acasă, părintele Anton Trifaş preda teologia morală, cursurile De principiis, De praeceptis şi, în plus, teologia pastorală şi liturgica. Mâna lui dreaptă era părintele prefect Anton Bişoc. Directorul spiritual al Seminarului era neuitatul părinte Rafael Friedrich, care preda cursurile de dogmatică specială, cristologie şi mariologie, precum şi un curs despre har, De gratia. Părintele Gaspar Bachmeier, ulterior prorector, poate cea mai fină prezenţă intelectuală a Institutului, ţinea cursul de drept canonic şi două cursuri memorabile de exegeză: a Psalmilor şi a Noului Testament. Părintele Anton Despinescu, aici de faţă, preda omiletica şi se dedica din inimă, cu căldură şi devotament admirabil multor alte sarcini administrative şi pedagogice. Nu pot omite să menţionez competenţa extraordinară a tânărului părinte Despinescu de atunci în îndrumarea cenaclului literar şi artistic al Institutului, o activitate începută, de altfel, la Alba-Iulia şi reîmpământenită la Iaşi, într-o continuitate ce spune foarte mult în legătură cu realitatea pe care o evocam mai devreme: anume că această Alma Mater şi-a menţinut forma identitară fără întrerupere, inclusiv atunci când vremelnic pulsul ei formator şi-a mutat energiile de la Iaşi în pepiniera de la Alba-Iulia, temă a acestei modeste rememorări. Revenită la Iaşi după acel episod, Alma Mater şi-a cultivat cu sârg, la ea acasă, şi talentele muzicale. De acestea răspundea cu însufleţire părintele franciscan Carmil Tocănel, îmbrăcat atunci din motive de prudenţă în reverendă de cleric secular, şi al cărui umor şi optimism la orele de cantus sacer erau pentru noi toţi un prilej de nespusă delectare. Cu puţine excepţii, siluete ce s-au dus dintre noi, chemate între timp la Domnul, dar care, prin devotamentul şi dăruirea lor, au jucat rolul unor adevăraţi ctitori ai momentului istoric când această Alma Mater se relansa smerit în acţiune aici, la locul ei originar, cu privirile aţintite, pline de speranţă, către viitor.

Anul școlar 1957-1958 a fost frecventat de 70 de elevi și 25 studenți, dintre care: 32 – clasa a IX-a; 18 – clasa a X-a; 20 în clasa a XI-a; 8 – anul I; 1 – anul II; 2 – anul III; 5 – anul IV; 4 – anul V și 5 – anul VI. Aceștia din urmă au fost hirotoniți tot la Alba Iulia în ziua de 1 iunie 1958. Pentru examenul de admitere din vara anului 1958 s-au prezentat 70 de candidați dintre care au fost admiși foarte puțini. S-a încercat ca unii dintre cei respinși să fie primiți pentru Arhidieceza de București, însă Departamentul Cultelor a impus un „numerus clausus” de admiși în Seminar. În ceea ce privește structura ciclurilor: liceul era de patru ani, după care urma ciclul filosofic de trei ani, iar apoi ciclul teologic tot de trei ani. Acest sistem va rămâne în vigoare până în anul 1977, când ciclul filosofic va deveni de doi ani, iar cel teologic de patru ani.

În anul universitar 1958-59 principalele discipline la care se susțineau examene și colocvii erau: Filosofia (6 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Dogmatica fundamentală (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Teologia Morală (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Istoria Bisericii (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Patrologie (o oră pe săptămână pentru anii I, II și III), Limba latină (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Introducere în Sfânta Scriptură (2 ore pe săptămână, pentru anii I, II și III), Limba greacă (2 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Teologia Dogmatică Specială (5 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Teologia Morală Speciala (5 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Exegeza Biblică (3 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Dreptul Canonic (3 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Teologia Pastorală (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Liturgica (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Omiletica (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Constituția R.P.R. (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI). Pentru Școala de Cantori (cl. VIII-XI) programa analitică cuprinde: Religia, Limba și literatura română, Limba latină, Limba franceză, Limba germană, Limba greacă, Limba rusă, Fizica, Chimia, Istoria, Geografia, Științele naturale, Desen și Caligrafie.

Profesorii care au activat în acest an în Seminar au fost: pr. Trifaș Anton – pro rector, pr. Bachmeier Gaspar, pr. Friederich Rafael, care va fi profesor de Filosofie, Dogmatică, Germană și Franceză, iar datorită spiritului său ordonat și inimii sale binevoitoare a fost numit de studenți „doctor angelicus”, iar după o congestie cerebrală survenită în baia Seminarului și în urma a două intervențiii chirurgicale la creier, a murit în ziua de 11 mai 1969, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea; pr. Despinescu Anton, ca profesor de Latină, Istoria Bisericii și Omiletică; pr. Bișoc Anton, profesor de Latină și prefect al Seminarului; pr. Tocănel Carmil, venit la 1 august 1959; pr. Jicmon Ioan, angajat la 24 octombrie ca profesor de Liturgică; pr. Gabor Anton, de la 1 noiembrie 1959, ca profesor de Greacă și administrator. Alături de aceștia lucrau și 11 profesori laici.

În anul școlar 1958-1959 erau în Seminar 69 de elevi: în anul I – 21; în anul II – 29; în anul IV – 19, dintre care au fost noi înscriși 25. Erau și 38 studenți: în anul I – 16; în anul II – 8; în anul III – 1; în anul IV – 4; în anul V – 5 și în anul VI – 4. În total erau deci 107 seminariști. Dintre aceștia au primit burse de la stat doar 6 studenți, iar din fondurile Seminarului 9 cantori și 22 de studenți. La 23 aprilie 1959, se trimitea domnului Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștrii din București un raport privind funcționarea Seminarului, în urma unei inspecții privind desfășurarea activității cultural-educative și disciplinar-administrative. Din acest raport putem afla multe informații privind desfășurarea formării moral-intelectuale și cetățenești a seminariștilor.

La începutul anului școlar 1959-1960 au fost înscriși 47 studenți (I: 19; II: 12; III: 6; IV: -; V: 2; VI: și 48 de cantori (I: -; II: 25; III: -; IV: 23). La 26 iunie 1960 au fost sfințiți încă 4 absolvenți ai Seminarului, iar alți doi au fost amânați din cauza vârstei pentru anul următor.

În anul școlar 1960-1961 au fost înscriși: în anul I: 24, în anul II: 19, în anul III: 11, în anul IV: 6, în anul VI: 1 ; iar în cel următor: în anul I nu a fost primit nimeni, în anul II: 23, în anul III: 19, în anul IV: 11, în anul V: 5, iar în anul VI nu era nimeni. Școala de Cantori era frecventată de 44 de elevi: în clasa a VIII-a: 24, în clasa a IX-a și a X-a nu era nimeni, iar în clasa a XI-a: 20. Acum găsim următorii părinți profesori: Trifaș Anton, Bachmeier Gaspar, Gherguț Andrei, Friedrich Rafail, Bișoc Anton, Gherghel Iosif, Gabor Anton, Jicmon Ioan și Ferenț Eduard, care a fost angajat la 1 ianuarie 1962.

În anul școlar 1962-1963 erau: în anul I: 19; în anul II nu era nimeni; în anul III: 22; în anul IV: 18; în anul V: 10; în anul VI: 6. În total au început 75 de studenți și au frecventat 68. În Școala de Cantori erau doar 24 de elevi în clasa a X-a. La 21 aprilie 1963 au fost hirotoniți primii patru seminariști care au început studiile în Seminarul Interconfesional de la Alba Iulia.

Anul școlar 1963-1964 începea cu 62 studenți, dintre care 10 în anul VI, și 23 elevi. În acest an este numit administrator părintele Alfons Donea, funcție pe care o va deține până în 1972, și tot acum părintele Eduard Ferenț a fost numit profesor de Filosofie și Dogmatică și totodată vice-prefect. La 29 iunie 1964 au fost sfințiți la Alba Iulia, de episcopul Marton Aron „9 absolvenți ai Institutului nostru”.

Următorul an școlar, 1964-1965, începe la 29 septembrie cu 47 de studenți, dintre care 17 erau în anul VI, și 22 de elevi. Dintre studenții anului VI au fost hirotoniți, la 29 iunie 1965, un număr de 14 studenți, tot la Alba Iulia.

La începutul anului 1965 este propus noul Regulament al Institutului Teologic Romano-Catolic de grad Universitar din Republica Socialistă România, aprobat atât de Ordinariatele de Alba Iulia și Iași, cât și de Departamentul Cultelor cu adresa nr. 11.141 din 30 iulie 1965. Din ordinul Departamentului Cultelor pe parcursul acestui an s-a făcut un inventar foarte minuțios a tuturor lucrurilor din Seminar, fapt ce nu se facuse de foarte mult timp.

Un eveniment demn de consemnat este următorul: cu ocazia morții tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej în grădina publică Copou s-au tras, în ziua de 24 martie 1965, 24 de salve de tun, fapt de a dus la numeroase trepidații produse clădirii Seminarului. În urma acestui incident s-a recurs la unele reparații și recondiționări interioare și exterioare ale clădirii.

La sfârșitul anului 1965 s-a obținut din partea Sacrei Congregatio de Seminariis et Studiorum Universitatibus afilierea quadriennium et ad experimentum Institutului Teologic Romano-Catolic Alba Iulia secția română Iași la Pontificiae Universitatis Lateranensis. Convenția a fost semnată la 21.12.1965 de către Petru Pleșca, Episcopus Titularis Volitanus Ordinarius Iassiensis, și Antonio Piolanti, Rectos Pontificiae Universitatis Lateranensis.

Anul școlar 1965-1966 începea cu 45 de studenți, dintre care 13 erau în anul VI, și 25 elevi, dintre care unul era pentru Dieceza de Timișoara. La 26 iunie 1966, episcopul Petru Pleșca a hirotonit în capela Seminarului un număr de 14 preoți. La începutul anului 1966 s-a obținut aprobarea pentru confecționarea gardului de fier forjat din fața Seminarului.

Anul școlar următor începe cu aceeași elevi, însă cu 15 studenți mai puțini. Tot acum este impus și un nou program al seminariștilor. Pentru a putea face o comparație cu cele anterioare, dar și cele posterioare, îl voi prezenta pe scurt: 5.00 – deșteptarea; 5.25 – rugăciunea de dimineață; 5.30 – conferința morală; 6.00 – Sfânta Liturghie; 6.45 – studiu; 7.30 – micul dejun; 7.45 – rânduiala; 8.00-12.00 – cursuri; 12.00 – prânzul; 12.30-13.30 – recreație; 13.30-14.00 – studiu; 14.00-16.00 – cursuri sau studiu; 16.00-16.40 – recreație; 16.45-18.50 – studiu; 18.50-19.05 – lectură spirituală; 19.05 – Rozariu; 19.30 – cina + recreație; 20.45 – rugăciunea de seară; 21.00 – culcarea.

Întrucât părintele Anton Trifaș a cerut pensionarea, la 1 martie 1967 a fost numit rector părintele Gaspar Bachmeier, iar prefect părintele Iosif Pal.

Și astăzi trăiesc câțiva din preoții care s-au format sub călăuzirea părintelui rector Anton Trifaș. Anul școlar 1956-1957 a început cu 103 elevi şi studenţi, dar nu toţi au ajuns preoţi, pentru că descinderile şi controalele Securităţii statului au provocat victime şi în rândurile acestora. În ciuda terorii exercitate de Securitate, a limitei fixate de aşa-numitul „numerus clausus” cu privire la admiterea în Seminar şi a dificultăţilor de ordin material, până la sfârşitul mandatului său, părintele Trifaş a văzut hirotoniţi preoţi 67 dintre studenţii săi.

După cum ne-a relatat părintele Anton Despinescu, care era profesor în Seminar, „părintele Anton Trifaș s-a pensionat pe caz de boală și, bolnav de ciroză hepatică în urma detenţiei şi a stresului psihic ulterior, moare la Iaşi, la 29 februarie 1968”.

Înmormântarea a avut loc în Parohia Horleşti. În „Registrul morților 1967-1996” din această parohie s-a notat că „la 29 februarie 1968, ora 3, la Iaşi, a trecut la cele veşnice, pregătit, Anton Trifaş din Horleşti, 61 de ani; cauza morţii: casexie neoplazică, ciroză hepatică; a fost înmormântat la Horleşti la 3 martie 1968 de către preoţii: Petru Andrei, Petru Martinescu, Iacob Ferenţ şi 10 preoţi asistenţi”.

Mormântul părintelui Anton Trifaş este în marginea cimitirului. Împrejmuit cu un gard din fier aşezat pe un postament de ciment, mormântul are într-un capăt crucea de marmură aşezată pe un postament de mozaic. Pe placa de marmură sub fotografie este notat cu majuscule: “Aici aşteaptă învierea / pr. Anton Trifaş / Director al Seminarului Iaşi / Născut la 21 octombrie 1906 / Strămutat la cele veşnice / în ziua de / 29 februarie 1968 / R.I.P.” Lângă crucea părintelui se află crucea tatălui său, Petru.

Evocând personalitatea părintelui Anton Trifaș, episcopul Petru Gherghel afirma: „Titularul catedrei de teologie morală, părintele Anton Trifaş, doctor practicus, cum fusese supranumit, care a predat seminariştilor această disciplină timp de zece ani (1956-1966), trecuse la Domnul în ziua de 29 februarie 1968. În locul lui fusese numit pr. Andrei Gherguţ, dar, la insistenţele Departamentului Cultelor, care nu-l agrea, în anul 1970 a trebuit să părăsească Seminarul. Pentru istoria Seminarului diecezan, aceştia sunt anii când are loc schimbul de generaţii la conducerea instituţiei. Profesorii care, după redeschiderea Seminarului în anul 1956, se impuseseră în conştiinţa studenţilor ca adevăraţi titani, cedează acum locul la catedră unor tineri preoţi, la a căror formare lucraseră cu mult zel. Astfel, după pr. Anton Trifaş, despre care am amintit, a venit rândul pr. Rafael Friedrich (+ 11.05.1969), profesor de teologie dogmatică şi filozofie, care i-a lăsat locul pr. Eduard Ferenţ; urmează apoi pr. Gaspar Bachmeier (+ 18.07.1971), profesor de exegeză şi drept canonic, înlocuit de pr. Eduard Sechel şi, în sfârşit, pr. Ioan Jicmon (+ 28.06.1980), profesor de liturgică şi spiritual, care i-a cedat locul pr. Ioan Ciuraru. Stingerea acestor aştri, unul după altul, îţi trezea sentimentul că asişti la un sfârşit de epocă. În condiţiile în care peste Europa de Est se trăsese cortina de fier, iar în ţară atmosfera era îmbibată din ce în ce mai mult de roşeaţa regimului ateo-comunist, care reuşise să-şi impună controlul asupra tuturor instituţiilor din ţară, destinele Bisericii locale intrau pe mâna unor preoţi care nu cunoscuseră viaţa bisericească de dinainte de instaurarea democraţiei populare”.

În urmă cu șase ani, mai exact la 28 februarie 2018, la comemorarea a 50 de ani de la trecerea la cele veșnice, părintele Anton Trifaș a fost comemorat în satul natal, Horleşti, printr-o celebrare liturgică prezidată de Preasfințitul Petru Gherghel, cu participarea Mons. Benone Farcaş – rectorul Seminarului major diecezan -, a corpului profesoral, precum şi a comunităţii seminariale. După sfânta Liturghie a fost vizitat şi binecuvântat mormântul din cimitirul satului. Evenimentul a fost deschis prin oferirea rugăciunii Calea Crucii, pentru odihna veşnică a preotului răposat Anton Trifaş, condusă de pr. Daniel Iacobuţ, continuând cu celebrarea sfintei Liturghii şi a cântării recviem oficiate de episcopul Petru Gherghel. Celebrarea s-a încheiat cu vizitarea mormântului şi binecuvântarea acestuia. În cadrul predicii de la sfânta Liturghie, pr. Ieronim Budulai, unul dintre foştii studenţi ai părintelui Trifaş, a evocat din amintirile studenţiei sale: „După cum am învăţat din istorie, figurile ilustre care au marcat timpurile existenţei lor nu vor fi uitate niciodată. Or, o astfel de personalitate s-a dovedit a fi preotul Anton Trifaş. Sub conducerea părintelui Trifaş «seminarul era plin până la refuz». Era numit de către seminarişti „doctor practicus”, deoarece s-a remarcat prin spiritul său de muncă şi organizare, restaurând aproape întreg edificiul institutului…”.

Ca o sinteză a anilor cât a activat ca rector în Seminarul din Iași, putem scrie: în timpul cât a fost rector, a fost propus şi aprobat un nou Regulament al institutului, s-a dedicat trup şi suflet activităţii de formare a viitorilor preoţi, demonstrând un spirit foarte pragmatic în domeniul organizatoric. Aceasta s-a verificat mai ales în restaurarea clădirii institutului, pe care l-a dotat cu cele necesare pentru studiu, cazare şi masă. La 29 februarie 1968, după o viaţă întreţesută cu muncă şi suferinţe, şi-a încheiat drumul pe acest pământ, cu speranța răsplății din partea celui pe care l-a slujit, Marele Preot, Isus Cristos.

Dumnezeu să-l facă părtaș la Liturghia din ceruri!

Pr. Alois Moraru