Ați auzit că s-a spus: „Ești cât dăruiești!” (Ernest Bernea). Con­cluzia logică a acestei afirmații este simplă, dar ca să nu vă obo­sesc punându-vă pe gânduri am să încerc o explicitare: ești atât timp cât dăruiești, iar dacă nu dăruiești, nu ești deloc. Am putea extrage din această afirmație, din substratul ei figurat, o imagine concretă care ar creiona un cerc vicios, dar un cerc vicios într-un sens pozitiv. Să îi spunem atunci: „cerc virtuos”. Acest „univers” al darului are la bază conștiința dependenței reci­proce între participanții la o acțiu­ne comună sau între membrii unei comunități ce tinde spre dezvolta­re. Fiecare membru este conștient de importanța pe care o are aportul său și, de aceea, știe că pentru a-și păstra „a fi-ul” trebuie să-l pună în practică pe „a dărui”. Acest fapt pare de necontestat și e recoman­dat tuturor, însă fiecare este liber să urmeze sau nu acest principiu.

Dar ce înțelegem noi prin dar? Tu ce înțelegi? Unii consideră că un obiect material cu valoare utili­tară sau simbolică (aceste două ca­tegorii de apreciere depinzând de fiecare caz în parte) ar putea defini îndeajuns de bine „darul”. Alții văd darul ca pe o capacitate înnăscută de a putea excela într-un anumit domeniu fără prea multe bătăi de cap; cu alte cuvinte: a avea talent. Aceste două definiții se înscriu în sfera socio-antroplogică. Dar mai există un sens pe care îl găsim, de această dată, în sfera religiosului. În acest caz aflăm că viața, lumea înconjurătoare, ființa în totalitatea ei este un dar, un semn al bunăvo­inței Celui Atotputernic (oricare ar fi numele acestuia în feluritele religii). Iar pentru noi, creștinii, culmea manifestării acestei bună­voințe, a fost și este Întruparea lui Dumnezeu în persoana lui Isus.

Acum, având în vedere con­textul în care trăim, ne mișcăm și suntem, vă propun să mă însoțiți într-o scurtă călătorie în lumea Evangheliilor, o lume presărată cu pilde și îndemnuri care mai de care mai sugestive în legătură cu această temă a darului și a dăruirii. Nu vă sunt necunoscute toate acele pasaje în care Isus, predicând, pe munte sau pe mare, prin cetăți și sate, spune: „Faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi ni­mic!” sau „Cereţi şi vi se va da!”. Având speranța că toate acestea vă sunt destul de clare, eu aș dori să aduc în imaginația voastră un alt pasaj din primele pagini ale Evan­gheliei după Matei: vizita magilor. O stea, un staul și un prunc. Apar în scenă trei magi veniți dinspre Răsărit. Aceștia își motivează pre­zența argumentând că o stea le-a anunțat nașterea unui mare conducător și apoi „deschizând tezau­rele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt 2,11). În afară de cadrul descris și de personaje­le mai mult sau mai pu­țin regale, ceea ce se pe­trece acolo nu este ceva nou, nici pentru vremea respectivă și nici pentru noi. Deoarece, oamenii, considerați zoon politikon (animale sociale), trăiesc într-o dependență recipro­că, iar pentru menținerea, crearea sau recrearea unor legături, și-au dat seama că se pot folosi de anumite lucruri pentru a câștiga bunăvoința semenilor lor. Nu am pretenția și nici dreptul de a mă considera un autentic inter­pret al textului sacru, însă, dacă ar fi să citim acest fragment dintr-un punct de vedere social, am putea considera că acești magi urmăreau tocmai acest lucru: stabilirea unor relații diplomatice cu noua familie regală, cu noul mare conducător în speranța unei alianțe bilaterale.

Părăsind acest tărâm biblic, însă rămânând în aceeași sferă a legăturii dintre daruri și diferitele ocazii speciale, și ajungând pe me­leagurile mioritice ale țării noastre să vorbim puțin despre dar sau în­țelesurile sale în conștiința româ­nească. Nu am luat contact cu toate acestea în mod direct, ci prin inter­mediul unei cărți intitulate „Eseu despre dar”, care a fost scrisă de către un antropolog, etnolog și so­ciolog francez din secolul trecut, Marcel Mauss. Printre multe alte­le, din această carte puteți afla că, în timpurile moderne, se remarcă o prevalență a darului contractual, adică întemeiat pe schimbul reci­proc și interesat. Se pare că aspec­tul simbolic și gratuit al darului și-a cam pierdut din consistență și a fost trecut în categoria aspectelor neglijabile. Însă, pentru că, totuși, „speranța moare ultima”, se pare că tot mai există o șansă. Se pare că niște cercetători au făcut niște muncă pe teren și în călătoriile lor au ajuns și prin România. Aici au descoperit, spre marea lor uimire și a noastră mândrie națională că, în comunitățile rurale, se mai poate întâlni ideea, pusă în practică, de dar gratuit oferit celor din jur sau lui Dumnezeu ca semn al comu­niunii. Astfel, putem vorbi despre câteva ipostaze ale darului sau, așa cum este el mai comun întâlnit, ale pomenii în tradiția românească.

Cu siguranță ați auzit de așa nu­mitul „dar al primului rod”. Este foarte prezent în contextul vetero­testamentar. Poate nu știați, dar ță­ranul român, care a auzit mai mul­te sau mai puține despre peripețiile evreilor, are această conștiință că primele roade ale câmpu­lui trebuie oferite în dar sau ca ofrandă celor mai puțin avuți sau la o masă comună.

Un alt tip de dar este cel adus cu ocazia nașterii unui nou membru într-o comunitate. De aceas­tă dată sensul acestui dar este acela de a îmbuna vo­cile destinului, așa numi­tele „Ursitoare”, pentru a-i prezice copilului un viitor bun.

Un dar foarte comun și cu un înțeles simbolic foarte profund este re­prezentat de pâine și vin. Acestea două reprezintă sârguința țăranului care și-a vărsat sudoa­rea muncind pământul. El priveș­te aceste roade (grâu și struguri) ale pământului binecuvântat de Dumnezeu și ca un rod al faptului că a pus suflet în munca sa. Deci, într-un fel, în acestea se află și o parte din el. De aceea, atunci când oferă un colț de pâine sau un pahar cu vin, el își spune în sinea lui că: „Dăruind, te dăruiești pe tine!”

Un ultim exemplu este legat de darul pentru cei răposați, numit și „praznic” sau „comândare”. S-ar putea spune multe povești lega­te de această datorie, considerată sfântă, de a oferi un dar, o jertfă pentru odihna unui suflet. Omul (poate nu chiar toți oamenii) tră­iește cu credința că dacă nu dai ceva în numele răposatului, acesta se întoarce și își cere dreptul. Nu aș putea să vă asigur de credibilitatea unora care afirmă că ar fi avut astfel de experiențe, dar știți că o poma­nă nu e niciodată în plus. Pe lângă toate aceste motivații mai mult sau mai puțin realiste și convingătoare, psihologii ne spun că pomana nu face bine doar răposaților, ci este și o bună strategie de liniștire, utilă regăsirii confortului psihic al celor rămași în viață.

Depășind puțin acest aspect ma­terial al darului, să aruncăm o pri­vire și în tabăra sensurilor mai spi­rituale. M-am gândit ca în această a doua parte să dezvolt puțin tema încercând să ofer un răspuns, poate puțin subiectiv, acestei întrebări: „Cum se transformă omul în dar?” Destul de simplu: „Dăruindu-se!” Răspunsul e mai simplu decât mi-aș fi dorit eu, așa că ar merita să explicităm ca să se înrădăcineze cât mai bine ideea în mintea fiecă­ruia. Deci, fiecare om are ceva de dăruit lumii în care trăiește. Tu ai ceva de dăruit! Da, chiar și tu! Toți suntem înzestrați cu un dar pe care trebuie să îl fructificăm, să oferim celuilalt din rodul obținut. Însă de multe ori nu reușim să facem acest lucru. Din ce cauză? Fiecare își poate răspunde în particular, însă aș dori să ofer și eu un răspuns po­sibil.

I-ați auzit pe mulți afirmând, în contexte dintre cele mai felurite, următoarea expresie: „Dăruind, vei dobândi!”. Mulți i-o atribuie lui Nicolae Steinhardt, care a și scris o carte cu acest titlu în care puteți găsi și sursa lui de inspi­rație. Adevăratul sens, spre care ne trimite și Steinhardt, îl putem găsi într-un text al poetului Henri Michaux. Am să redau în câteva idei acea povesti­re. E vorba despre un tânăr care bate la porțile unei mă­năstiri unde ar dori să se călugărească. În discuția cu aba­tele, îi mărturisește acestuia: „Să știți, Părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esen­ță, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie de ajutor, iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am”. Iată omul în starea de inutilitate, am spune noi! Firesc ar fi fost să fie respins, nu? Se pare că nu! Abatele îi răs­punde: „Ce are a face! Nu ai cre­dință, nu ai lumină? Dându-le al­tora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pen­tru tine. Pe fratele acesta, pe aproa­pele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce crezi că nu ai, dar este în tine”.

În continuare, pentru a înțelege mai bine, permi­teți-mi să mai fac încă o dată uz de imaginația voastră. Aveți o floare în mână: noi toți nu suntem diferiți de aceasta. Așa cum floarea este uni­că și noi suntem unici. Toți avem ceva special pen­tru care merităm să fim calificați drept buni, frumoși și au­tentici. Însă viața, punându-ne adesea la încercare limitele aferente uma­nității noastre, se folosește de căi uneori prea dureroase pentru a ne învăța o nouă lecție. Ne lovește în față cu fel de fel de dezamăgiri, ne rupe câte o petală a încrederii, ni le rupe încetul cu încetul pe toate, iar atunci când întrevedem puțină lumină, puțină speranță, tocmai atunci ne frânge și ne aruncă la gunoi. Iar atunci când ești frânt și înconjurat de visurile tale transfor­mate în gunoi, e greu să mai crezi în darul tău, să te mai simți special. Însă, tocmai în astfel de momente, ai parte de o întâlnire cu un necu­noscut care îți spune: „Văd ceva în tine! Nu știu ce este, dar putem afla împreună, dacă vrei!”.

S-ar putea ca și ție să ți se fi întâmplat să te privești în oglindă și, în loc să vezi în tine acel „om-dar”, să vezi un alt exemplar din categoria „vieți ratate”. Însă, dacă ai ajuns până la capătul acestui dis­curs, am speranță că în tine tocmai s-a reaprins dorința de a-ți visa via­ța, de a începe să-ți îndeplinești vi­surile și de a oferi un dar neprețuit celorlalți: pe tine.

Emil Tamaş