Cine nu a avut în viață momente de durere extremă? Cine nu a simțit uneori dorința de a renunța? Cine nu s-a simțit uneori singur, extrem de singur, având senzația pierderii oricărei speranțe? Nici cei mai faimoși, bogați și importanți oameni din lume nu sunt scutiți de momente de solitudine și extremă amărăciune. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu unul din cei mai remarcabili compozitori ai tuturor timpurilor – Ludwig van Beethoven, născut la Bonn, Germania, în anul 1770 și decedat la Vienna, Austria, în 1827.
Beethoven trecea prin una din acele perioade de tristețe deplină, sumbre și întunecate. Era foarte trist și deprimat după moartea prințului Germaniei, care a fost binefăcătorul său și un al doilea tată. Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afecțiune. Tatăl său, un bețivan care obișnuia sa îl agreseze fizic, a murit pe străzi din cauza alcoolismului. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său biologic nu l-a ajutat. În plus, simțea că boala de la urechi i se înrăutățea. Simptomele surdității începuseră să îl deranjeze, făcându-l nervos și iritabil.
Beethoven putea auzi doar printr-un fel de trompetă introdusă în ureche. Totdeauna purta cu sine un caiet de notițe, unde oamenii puteau să scrie și să comunice cu el. Observând ca nimeni nu îl înțelegea și nu voia să-l ajute, Beethoven se retrăgea în sine și evita oamenii. De aceea și-a câștigat faima de mizantrop. Din toate aceste motive, compozitorul a căzut într-o adâncă depresie. Se și pregătise sufletește, spunându-și că poate era mai bine pentru el să se sinucidă.
Mâna atât de necesară de ajutor a venit printr-o tânără femeie oarbă care locuia în aceeași casă unde el se mutase și care, într-o noapte, i-a spus, țipându-i la ureche:
Ascultând-o, Beethoven a fost mișcat până la lacrimi. La urma urmei, el putea sa vadă! El putea compune muzică și putea s-o transcrie pe hârtie!
O puternică dorință de a trăi a revenit la Beethoven și l-a călăuzit să compună una din cele mai frumoase piese de muzică din toate timpurile: Sonata lunii! În tema ei principală, melodia imită și seamănă cu pașii înceți ai oamenilor, posibil ai lui Beethoven și ai altora, ducând sicriul prințului Germaniei, prietenul, patronul și binefăcătorul său. Uitându-se la cerul luminat de luna argintie și amintindu-și de tânăra femeie oarbă și întrebându-se în același timp de motivele morții dragului său prieten, el s-a cufundat într-o adâncă meditație. Unii învățăcei în muzică spun că notele care se repetă insistent în tema principală a primei părți a Sonatei ar putea reprezenta silabele întrebării Warum? („De ce?”) sau ale unui cuvânt asemănător în limba germană.
Anii de după învingerea tristeții, suferinței și durerii au venit cu incomparabila operă Oda bucuriei din a sa „Simfonia a IX-a”, capodopera sa, care a încoronat munca de o viață a acestui compozitor. Și-a intrepretat opera prima oară în anul 1824 dar, fiind total surd, nu a putut auzi aplauzele. Unul dintre soliștii săi l-a întors blând, ca să vadă mulțimea aplaudând, ovaționând și vibrând. Se spune că Oda bucuriei exprimă gratitudinea și recunoștința lui Beethoven față de viață și față de Dumnezeu pentru că nu s-a sinucis. Și toate acestea muțumită acelei femei tinere oarbe care l-a inspirat în dorința de a traduce în note muzicale o noapte luminată de lună: razele lunii împletindu-se în dulcile acorduri ale frumoasei melodii.
Folosindu-și sensibilitatea, Beethoven, compozitorul care nu putea auzi, a conturat prin această minunată melodie frumusețea unei nopți scăldată de razele lunii, pentru o fată care nu o putea vedea cu ochii săi fizici.
Ovidiu Căliman