Cine nu a avut în viaţă momen­te de durere extremă? Cine nu a simţit uneori dorinţa de a renunţa? Cine nu s-a simţit uneori singur, extrem de singur, având senzaţia pierderii oricărei speranţe? Nici cei mai faimoşi, bogaţi și impor­tanţi oameni din lume nu sunt scutiţi de momente de solitudine şi extremă amărăciune. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu unul din cei mai remarcabili compozitori ai tuturor timpurilor – Ludwig van Beethoven, născut la Bonn, Ger­mania, în anul 1770 şi decedat la Vienna, Austria, în 1827.

Beethoven trecea prin una din acele perioade de tristeţe deplină, sumbre şi întunecate. Era foar­te trist şi deprimat după moartea prinţului Germaniei, care a fost bi­nefăcătorul său şi un al doilea tată. Tânărul compozitor suferea de o mare lipsă de afecţiune. Tatăl său, un beţivan care obişnuia sa îl agre­seze fizic, a murit pe străzi din cau­za alcoolismului. Mama sa a murit foarte tânără. Fratele său biologic nu l-a ajutat. În plus, simţea că boala de la urechi i se înrăutăţea. Simptomele surdităţii începuseră să îl deranjeze, făcându-l nervos şi iritabil.

Beethoven putea auzi doar prin­tr-un fel de trompetă introdusă în ureche. Totdeauna purta cu sine un caiet de notiţe, unde oame­nii puteau să scrie şi să co­munice cu el. Observând ca nimeni nu îl înţelegea şi nu voia să-l ajute, Beethoven se retrăgea în sine şi evita oamenii. De aceea şi-a câş­tigat faima de mizantrop. Din toate aceste motive, compozitorul a căzut într-o adâncă depresie. Se şi pregătise sufleteşte, spunându-şi că poate era mai bine pentru el să se sinucidă.

Mâna atât de necesară de ajutor a venit printr-o tânără femeie oarbă care locuia în aceeaşi casă unde el se mutase şi care, într-o noapte, i-a spus, ţipându-i la ureche:

Ascultând-o, Beethoven a fost mişcat până la lacrimi. La urma urmei, el putea sa vadă! El putea compune muzică şi putea s-o tran­scrie pe hârtie!

O puternică dorinţă de a trăi a revenit la Beethoven şi l-a călăuzit să compună una din cele mai fru­moase piese de muzică din toate timpurile: Sonata lunii! În tema ei principală, melodia imită şi sea­mănă cu paşii înceţi ai oamenilor, posibil ai lui Beethoven şi ai alto­ra, ducând sicriul prinţului Germa­niei, prietenul, patronul şi bi­nefăcătorul său. Uitându-se la cerul luminat de luna argintie şi amintindu-şi de tânăra fe­meie oarbă şi întrebându-se în acelaşi timp de motivele mor­ţii dragului său prieten, el s-a cufundat într-o adâncă medi­taţie. Unii învăţăcei în muzică spun că notele care se repetă insistent în tema principală a pri­mei părţi a Sonatei ar putea repre­zenta silabele întrebării Warum? („De ce?”) sau ale unui cuvânt ase­mănător în limba germană.

Anii de după învingerea triste­ţii, suferinţei şi durerii au venit cu incomparabila operă Oda bucuriei din a sa „Simfonia a IX-a”, capo­dopera sa, care a încoronat munca de o viaţă a acestui compozitor. Şi-a intrepretat opera prima oară în anul 1824 dar, fiind total surd, nu a putut auzi aplauzele. Unul dintre soliştii săi l-a întors blând, ca să vadă mulţimea aplaudând, ovaţio­nând şi vibrând. Se spune că Oda bucuriei exprimă gratitudinea și recunoștința lui Beethoven faţă de viaţă şi față de Dumnezeu pentru că nu s-a sinucis. Şi toate acestea muţumită acelei femei tinere oar­be care l-a inspirat în dorinţa de a traduce în note muzicale o noapte luminată de lună: razele lunii îm­pletindu-se în dulcile acorduri ale frumoasei melodii.

Folosindu-şi sensibilitatea, Beethoven, compozitorul care nu putea auzi, a conturat prin această minunată melodie frumuseţea unei nopţi scăldată de razele lunii, pen­tru o fată care nu o putea vedea cu ochii săi fizici.

Ovidiu Căliman