Vorbind despre tema obiceiului, aș dori să încep cu o strofă, inspira­ție personală, care prezintă liniile principale a ceea ce urmează a fi tratat.

Obiceiul dulce și nesuferit cuvânt,

Care viața ne călăuzește pe pământ,

Lumii firea noastră îi arată,

De la gând și până la destin ne poartă.

Dacă răsfoim puțin Dicționarul Explicativ al Limbii Române vom sesiza că vocabula obicei face par­te din spațiul lingvistic bulgar.

Cât privește însemnătatea cu­vântului sunt enumerate mai multe semnificații: deprindere (obiceiul, în primul rând, este definit ca de­prindere individuală câștigată prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași acțiuni), purtare; a se purta sau de a face ceva; în sens peiorativ putem considera obiceiul și ca nărav; datină, tradiție. Luat mai ales la plural, poate însemna mod tradițional de comportare ca­racteristic unui popor, unui grup social; lege nescrisă; cutumă.

În afară de semnificațiile aces­tui cuvânt, în DEX se mai găsesc câteva expresii și locuțiuni. „de obicei” (deprindere, purtare): în mod obișnuit, în genere; „a avea obicei (sau obiceiul)”: a obișnui; „obiceiul pământului (cutumă)”: denumire specifică dată cutumei în Țările Române în Evul Mediu.

În cele ce urmează aș dori să tratez câte ceva despre obiceiul luat ca deprindere, obișnuință. Cuvintele lui Cicero, Consuetudo quasi altera natura („Obişnuinţa e aproape o altă natură”), au devenit o maximă cunoscută.

Tot un gânditor al antichităţii, Democrit, se referă la obişnuinţă ca la o consecinţă a exerciţiului: „Osteneala continuă devine mai uşoară prin obişnuinţă”. Acest principiu al exersării şi repetării unei acţiuni stă la baza nu numai a învăţării limbilor străine, dar şi a tuturor tehnicilor de virtuozitate ale sportivilor, artiştilor, tehnicie­nilor. După sute de exerciţii, indi­vidul e familiar cu acţiunea, indife­rent de domeniu, iar performanţele lui devin rutină.

Viaţa în sine, prin repetiţiile şi alternanţele: întuneric-lumină, cald-frig, obligă la „obişnuire”. Doctorii recomandă păstrarea re­gularităţii pentru orele de masă şi de somn. De altfel, însuşi ritmul biologic o cere.

Aristotel observând acest feno­men, afirma că obişnuinţa devine ceva înnăscut pentru că seamănă cu natura; de fapt, susţinea Aristo­tel, înţelesul lui „deseori” e apro­piat de „întotdeauna” şi, spunea el, naturii îi poate corespunde „în­totdeauna”, în timp ce obiceiului, „deseori”.

Referitor la dependenţe, ele sunt tot obişnuinţe, dar obișnuințe scăpate de sub control. Ele inter­vin când a doua natură devine mai puternică decât prima, adică atunci când părţile corpului sau ale minţii supuse obişnuinţelor le iau în po­sesie pe celelalte. Cel mai simplu exemplu: fumatul preluat ca o des­coperire sau ca un tabiet se trans­formă, din păcate, în dependenţă.

Totul e ca o balanţă: dacă pu­nem mai multe grăunţe sau pietre într-unul din talere, balanţa va în­clina în partea în care punem mai mult. Dacă avem un obicei prost şi îl repetăm din nou şi din nou, ba­lanţa va înclina în favoarea acelui obicei prost.

Putem lua drept exemplu un muncitor obișnuit care merge la lucru în fiecare zi, nemaigândin­du-se la alte oportunități de a lucra, de a-și lua un al doilea job pentru o sursă de venit în plus. El își va face meseria ca un robot, va fi setat doar pe asta, până când va ajunge la un moment în care s-ar putea să se întâmple ceva nu tocmai de dorit: fie va fi dat afară, din cauza falimentului firmei, fie abilitățile sale vor ajunge să fie înlocuite de niște mașinării.

Astfel, obișnuința ca povară ne poate învăța, vorba românului, „să punem, uneori, răul înainte”. În viața nu există doar momente de fericire, de veselie, de bună dis­poziție, mai avem și acele clipe în care nu reușim, în care suntem în dubiu cu privire la cineva sau ceva, în care avem moralul la pământ; de aceea, e necesar să fim prevăzători pe cât de mult posibil.

Mergând mai departe, am putea spune că obiceiurile reprezintă una din cheile de interpretare a vieții noastre. O zicală, pe care e posibil să o fi auzit cu toții, sună așa: „Pri­ma oară ne formăm obiceiurile, apoi ele ne formează pe noi. Învin­ge-ți obiceiurile proaste sau altfel te vor învinge ele pe tine”.

Prin urmare, un obicei dezvol­tat, reluat zilnic, va fi ca un grăun­te, ca o pietricică pusă în balanţă, care într-o zi va înclina, poate, în favoarea noastră.

Tony Schwartz, jurnalist și scri­itor american, studiind de mai bine de cincisprezece ani comporta­mentul sportivi­lor de performan­ţă, a remarcat că pentru a ajunge la asemenea rezul­tate, sportivii au anumite obice­iuri, foarte puter­nic înrădăcinate.

„În momentul în care ai un obi­cei, spunea el, se întâmplă un lucru foarte interesant. Când faci lucrul respectiv, nu te mai gândeşti foarte mult la acea acţiune, la acel com­portament, nu îţi consumi energie mentală, nu îţi mai consumi voin­ţă, nu mai ai nevoie de motivaţie. Un exemplu banal: te duci să te speli pe dinţi, este un obicei. Nu te gândeşti prea mult, nu îţi consumi energie. Nu-ți spui: «Ce efort uriaş trebuie să fac!». O faci, într-un fel, automat”.

Ei bine, viaţa noastră este com­pusă adesea din obiceiuri, dar, din păcat, multe din ele poate nu sunt din cele mai bune. Felul în care pierdem vremea în faţa calculato­rului, felul în care pierdem timpul în care ar trebui să facem un lu­cru bun şi productiv pentru viito­rul nostru, felul în care se leagă zi după zi în care nu am făcut ceva semnificativ pentru viaţa noastră. Cu siguranță, toate aceste obiceiuri nu sunt incorigibile, mai ales dacă ne dăm seama și silința să le schimbăm.

În acest sens, aș vrea să prezint mai departe principiul pe baza căru­ia poate funcționa însu­șirea unui obicei. Pen­tru ca mintea şi corpul nostru să se obişnuiască cu un nou obicei, este necesar un timp cam de 30 de zile.

În primele 10 zile va trebui să scapăm de ceea ce se numește forța gravitaţională. Aceste prime 10 zile, când vrem să schimbăm un obicei prost cu unul bun, sunt considerate cele mai gre­le din cele 30. Mintea şi corpul nostru sunt în homeostazie, în zona de confort, în care corpul se mani­festă ca și cum ar spune: „Nu! Nu! Ce se întâmplă? Ceva nu e în re­gulă. Ce e cu schimbările astea?”. Fapt pentru care noi trebuie să ne folosim voinţa în fiecare zi, poate chiar puţina voinţă pe care o avem, ca să facem chiar forţat acele lu­cruri noi care ne vor forma un nou obicei. Va trebui să ne străduim, întrucât totul în mintea noastră va spune: „Opreşte-te! Renunţă! Fă altceva!”.

Așa cum racheta foloseşte 90% din combustibil ca să decoleze și să scape de forţa gravitaţională, noi trebuie să ne folosim cât mai mult din voință, în fiecare zi din acest timp, ca să scăpăm de „forţa gravitaţională” a acelui obicei.

Între ziua 10 şi 20 avem de-a face cu așa-numita rezistenţă. Nu mai este aşa greu ca în primele 10 zile, însă vom simţi cum organis­mul ne spune: „Tot mi-e greu, mă chinui, poate ar fi mai bine azi să nu fac lucrul acesta”. Nu mai e aşa greu ca înainte, pentru că am scă­pat de acea forţă, dar ceva încă ne trage înapoi.

A treia fază, de la ziua a 20-a până la ziua a 30 este cea a aclima­tizării. În această etapă începem să ne obişnuim cu noul obicei, corpul şi mintea parcă spun: „Da. Hai, poate o să-mi prindă bine acest nou obicei!”. Și începem să ne re­laxăm.

Așadar, odată creat un nou obicei, nu mai este necesar, după cum spuneam, să ne folosim atât de mult voința. Obiceiul, într-un fel e pe pilot au­tomat. Deci, dacă nu mai e nevoie prea mult de vo­ință, ce facem cu ea? O luăm de la capăt și ne cre­ăm un nou obicei pozitiv în viața noastră!

Toate aceste interpre­tări ale obişnuinţei: fie ca „exerciţii” sau „repetări”, fie aparţinând corpului sau minţii, nu redau nici pe departe imaginea com­pletă a noţiunii de „obiş­nuinţă”. Mai departe voi reda două din alte moduri de interpretare ale acestui cuvânt.

La un moment dat, sfântul Ioan Gură de Aur se expri­ma astfel despre obișnuință: „Cum­plit lucru este obișnuința. Este cumplit lucru pentru că ea ajunge să conducă și să stăpânească sufle­tul; dar obișnuința este grozav lu­cru mai cu seamă atunci când are ca însoțitoare plăcerea. Obișnuința cealaltă, obișnuința în virtute, spre care noi alergăm și pe care ne silim să o dobândim, o căpătăm cu multă oboseală.

Pe cât de bun lucru este deprin­derea, pe atât de rea este neînde­mânarea. Deprinderea defăimează toate cele înfricoșate, iar nepriceperea pricinuiește temere și în cele sigure și neprimejdioase; unii stând pe locuri înalte ale corabi­ei, numai privind amețesc, iar alții nu se tulbură nici în mijlocul valurilor”.

Un al doilea exemplu este reprezentat de o inter­pretare pe cât de poetică, pe atât de adevărată, dată de Samuel Beckett în celebra lui piesă, „Aşteptându-l pe Godot”: „Obişnuinţa este o mare surdină”. Surdina reduce intensitatea sonoră a unui instrument muzical. Muzica „în surdină” este palidă şi fără contur. Ce spune Becket, de fapt? Că viaţa are suflu, culoare şi contur, iar obişnuinţa ar fi „surdina”, care i-ar diminua intensitatea. Şi nu are dreptate? Oare nu privim pentru prima oară un lucru cu interes şi entuziasm, dar când el e mai mult timp în acelaşi loc, nu trecem pe lângă el fără ca acesta să ne mai capteze atenția? Nu ne „obişnuim” cu cele din jur şi în acest sens? Copilul e primul care ne sem­nalează „plictisul” faţă de ju­cării. Părinţii ar trebui să ştie că cea mai bună strategie pentru a păstra copilul interesat nu este să-i dea multe jucării noi deodată, ci să i le rotească. Același lucru li se întâmplă şi adulţilor, pentru că ele­mentul de „noutate” este o necesi­tate vitală. O schimbare de decor, de exemplu, este aducătoare de noi energii. În acest sens, călătoriile în vacanță/concediu sunt întreruperi­le necesare ale rutinei.

Dar, dacă noutatea e necesară, cum rămâne cu obişnuinţa? Când să încurajăm schimbările şi când păstrarea obiceiurilor? Trăim se­colul informaticii, schimbările se fac cu o asemenea viteză încât nu avem timp să ne obişnuim cu ele. După părerea mea și pe baza ce­lor spuse aici, cred că este necesar să judecăm fiecare obicei în parte. E necesar să-l adaptăm ființei, scopuri­lor imediate sau îndepăr­tate, valorilor pe care le predicăm nouă și altora. Și, procedând astfel, să discernem între obice­iurile bune și cele rele. Însă acum, la final, rămân acestea:

Sădeşte un gând, cu­lege o acţiune. Sădeşte o acţiune, culege un obicei. Sădeşte un obicei, culege un caracter. Sădeşte un caracter, culege un destin.

Ionuţ Demşa