Pasajul dintre cele două Testamente este caracterizat de un moment de tăcere: cuvântul, luat de la preotul Zaharia, îndepărtat de templu, se inserează în sânul a două mame, Elisabeta și Maria. Dumnezeu scrie istoria sa într-un calendar al vieții, în afara perimetrului sacru.
Zaharia s-a îndoit. Și-a închis urechea inimii în fața Cuvântului lui Dumnezeu, iar din acel moment a pierdut cuvântul de pe buze. Nu a ascultat, iar acum nu mai are nimic să spună. Și totuși, îndoielile bătrânului preot (defectele mele, dubiile mele) nu blochează acțiunea lui Dumnezeu. Pentru Elisabeta s-a împlinit timpul nașterii și a dat la lumină un fiu… iar vecinii se bucurau împreună cu mama.
Copilul, fiul minunii, se naște ca o abatere fericită, vine la lumină ca un cuvânt fericit, culmea tuturor nașterilor din lume: orice naștere este profeție, orice prunc este profet, purtător al unui cuvânt unic al lui Dumnezeu, pronunțat o singură dată.
Voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său. Însă copii nu sunt ai noștri, nu aparțin familiei; ei aparțin mai curând vocației lor, aparțin profeției pe care trebuie să o anunțe, aparțin omenirii; nu aparțin trecutului, dar viitorului.
Preotul tace, însă este mama, persoana laică, cea care ia cuvântul. O revoluționară întorsătură. Elisabeta a știut să asculte și acum are autoritatea să vorbească: „Se va numi Ioan”, care înseamnă darul lui Dumnezeu (în cultura biblică a da „nume” este ca și cum ar da existență persoanei).
Elisabeta știe bine că identitatea copilului ei este de a fi dar; știe că viața pe care o simțea vibrând și săltând în interiorul ei este de la Dumnezeu. Ea știe că fii nu sunt ai noștri, vin de la Dumnezeu: desprinși dintr-o stea cerească și căzuți în brațele mamei, copii poartă cu ei scânteia infinitului. Aceasta este identitatea și noastră cea mai profundă: numele oricărui copil este „dar perfect”.
„Și i-au făcut semne tatălui său cum ar vrea să fie numit…”. Tatăl intervine și îl scrie: darul lui Dumnezeu este numele său, iar cuvântul se întoarce și înflorește pe corzile sale vocale. În bătrâna lor inimă părinții simt că cel mic aparține unei istorii mult mai mari. Că secretul nostru, al tuturor, este ascuns dincolo de noi.
Lui Zaharia i se dezleagă limba și îl binecuvântează pe Dumnezeu: binecuvântarea este o energie de viață, este forță de creștere și de naștere care coboară din înălțime și se răspândește. A binecuvânta înseamnă a trăi viața ca dar: viața pe care mi-ai dat-o / acum ți-o înapoiez / în cânt (D.M. Turoldo).
Ce va fi cu acest copil? Măreață întrebare ce trebuie repetată cu venerație în fața misterului fiecărui leagăn ce adăpostește un prunc. Ce va fi, dincolo de faptul că este viață care vine din altă parte, dincolo de o iubire devenită vizibilă? Ce va aduce lumii acest copil, care este un dar unic pe care Dumnezeu ni l-a încredințat și care nu se va mai repeta niciodată?
după Ermes Ronchi,
„La nascita del Battista ci insegna che i figli non sono nostra proprietà”
(Pr. Pius-Petru Iancu)