Chiar dacă a murit în ziua de 29 februarie, nu trebuie să așteptăm doar anii bisecți pentru a face comemorarea celui care a fost aproape 13 ani (1946-1948 și 1956-1967) rector al Seminarului Catolic din Iași și un erudit profesor, dar și un dârz administrator al bunurilor Episcopiei Romano-Catolice de Iași în anii declanșării prigoanei comuniste. În ziua de 1 august 2018, arhiepiscopul Ioan Robu spunea: „L-am apreciat și am căutat să-l imit pe rectorul nostru, părintele Anton Trifaș, profesor de teologie morală și, cum îl numea un coleg de-al nostru mai mare, «doctor practicus»”.
Am avut ocazia de a citi multe aspecte din activitatea Sfinției sale încă din anii studenției, când am făcut cercetări în Arhiva Institutului Romano-Catolic din Iași, unde Anton Trifaș a fost elev, student, preot, profesor, rector… Apoi, în primii ani cât am activat la Arhiva Episcopiei din Iași am găsit foarte multe documente care transmiteau informații despre ampla misiune formativă și educativă a părintelui Trifaș. În anul 2002, când am amenajat Muzeul Diecezan „Episcop Mihai Robu” din Săbăoani am selectat câteva documente despre represiunea comunistă împotriva Bisericii Catolice din Moldova, selectând unele foi din dosarele „Anton Trifaș” (fișa personală și fotografii), „Leopold Nestmann” (fișa personală și fotografii), „Vasile Gabor” (fotografia și textul din Almanahul „Presa Bună” 1994), „Rafael Friedrich” (fișa personală și două fotografii), „Anton Durcovici” (fișa personală, fotografii, scrisori, articole personale, cărți etc.), „Dumitru Romila” (fișa personală și fotografii), „Dumitru Matei” (fișa personală, procesul verbal de execuție, fotografii) etc. Cu acea ocazie am putut studia mai multe file din dosarul „Anton Trifaș” de la Securitatea Română.
Originar din satul Horlești, județul Iași, Anton Trifaș s-a născut la 21 octombrie 1906 și, după ce a frecventat clasele primare în satul natal, a fost admis în Seminarul Catolic „Sfântul Iosif” din Iași. Domnul Toma Cucuteanu, din Horlești, a scris câteva rânduri despre familia părintelui Trifaș: „Soții Petru și Ana Trifaș au avut 14 copii, dar numai vreo 8 au ajuns la maturitate. Ana Trifaș a fost fiica lui Petrea și a Măriței Diac și era mătușa de frate a bunicului meu matern – Gheorghe Diac, al doilea (primul era Gheorghe Diac – tatăl bunicului meu și frate cu Ana, iar cel de-al treilea era fratele mamei mele). Cu alte cuvinte, bunicul meu a fost văr primar cu copiii Trifășenilor. Părintele Anton a avut un frate pe nume Andrei, care a fost dascăl la biserica noastră din Horlești, și un altul Petrea (îl chema ca pe tătîne-său), care până la naționalizare a fost administrator al proprietăților Episcopiei Catolice de Iași care se aflau la Horlești: vie, păduri, ceva terenuri agricole. Terenurile agricole au fost împărțite în loturi de 40 de prăjini și vândute ieftin localnicilor. Era o anticipare a faptului că noul regim comunist urma să naționalizeze proprietățile Bisericii? Eu sunt convins că așa a fost”.
În urma restructurărilor care au avut loc în Seminar după Primul Război Mondial, tânărul seminarist a frecventat câțiva ani în Seminarul „Sfântul Duh” din București, după care și-a finalizat studiile teologice în Colegiul „Brignole-Sale” din Genova, Italia. Acolo a fost sfințit preot, în ziua de 21 mai 1932.
Întors în țară, primul loc de apostolat a fost catedrala din Iași, unde a fost apreciat de episcopul Mihai Robu, susținând și activitatea Institutului „Presa Bună”, condus de părintele Anton Gabor.
Întrucât necesitățile Parohiei Grozești (Oituz) erau mari, parohul Petru Pleșca solicită să fie ajutat de părintele Anton Trifaș, ei fiind colegi mai mulți ani în Colegiul din Genova. Aceștia nu au lucrat mult timp în această perioadă, întrucât episcopul Mihai Robu l-a numit pe părintele Trifaș paroh la Dărmănești.
Activitatea pastorală din Parohia Dărmănești a fost intensă, părintele Anton Trifaș având în grijă mulți credincioși răspândiți în peste zece filiale. Prezența catolicilor la Dărmănești este menționată în statisticile catolice ale Schematismului Misiunii din 1850, sub forma Dormonesti, având biserica închinată sfântului Ioan Botezătorul și un total de 280 de credincioși, dar prezența lor reală poate fi situată mai înainte de anul 1800, pentru că în 1813 aveau deja construită o biserică. Mulți dintre catolicii veniți aici au fost atrași de marii proprietari agricoli. În jurul anului 1852 proprietarul Nicolae Ghica-Comănești, vărul domnului Ghica, cerea episcopului Anton de Stefano să înființeze un centru parohial la Comănești, pentru a-i atrage pe catolici în zonă, asigurându-și astfel lucrători pentru moșia sa. Cererea a fost onorată în anul 1853, prin înființarea Parohiei Dărmănești, ușurând munca enormă a Parohiei Pustiana, care avea spre păstorire și această zonă. După înființarea centrului parohial la Dărmănești s-a putut asigura îngrijirea catolicilor de la Palanca și până la Bogata. În unele dintre ele, prin grija acestui paroh s-au reparat bisericile sau au fost ridicate din temelie, cum a fost cu cea din satul Bogata, unde a fost construită, în anul 1935, din lemn, lăcaș de cult care a rezistat până în zilele noastre.
La Dărmănești, prima biserică a fost construită în anul 1813 și a fost închinată sfântului Ioan Botezătorul. Ulterior, acest lăcaș de cult a fost îmbunătățit și mărit în timpul pr. Anton Callus (1880-1881). În urma vizitei canonice pe care arhiepiscopul de Iași, Nicolae Iosif Camilli, a desfășurat-o în Dărmănești, în iulie 1912, acesta „a poruncit clădirea unei noi biserici”, precum și a unei „noi case parohiale”. Această biserică a ars complet în ziua de 29 septembrie 1918, ceea ce a dus la proiectarea și construirea unei biserici mai durabile. Ea a început în primăvara anului 1921 și s-a finalizat în anul 1928, când a fost sfințită și închinată aceluiași sfânt. Părintelui Anton Trifaș i-a revenit misiunea de a construi casa parohială din Dărmănești, în anul 1936, care se păstrează și astăzi în aceeași formă exterioară cu puține modificări interioare.
În anul 1942, părintele Anton Trifaș revine la Iași, unde primește îndatoriri pastorale și administrative, însoțindu-l uneori pe episcopul Mihai Robu în diferite deplasări. Astfel, participă la sfințirea bisericii cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Paul” din Vaslui, care a avut loc în ziua de 26 aprilie 1943, de către ep. Mihai Robu, asistat de pr. Petru Pleșca, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Dumitru Matei și pr. Anton Trifaș.
Cel de-al Doilea Război Mondial a provocat numeroase victime directe sau indirecte, printre care și episcopul de Iași, Mihai Robu. Acesta, în ziua de 19 martie 1944, a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminarul din Iași, după care, din cauza operațiunilor militare din Moldova, s-a refugiat împreună cu seminariștii la Beiuș. Acolo, din cauza represiunilor armatelor germane și ungare, la mijlocul lunii septembrie 1944, a fost nevoit să se retragă în munți, unde a contractat o dublă pneumonie, în urma căreia a murit, la 27 septembrie 1944. Chiar înainte de a pleca din Dieceza de Iași, episcopul Robu i-a delegat pe preoții Anton Trifaș și Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iași.
În urma unei decizii a episcopului Mihai Robu, părintele Anton Trifaș a fost numit și în comitetul de conducere a Institutului „Presa Bună” din Iași, format din: pr. Dumitru Romila (director), pr. Dumitru Herghelegiu (vicedirector cu probleme administrative), pr. Anton Trifaș, pr. Petru Pleșca, pr. Ioan Mărtinaș, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Gheorghe Peț (membrii consultori).
Misiunea de administrator al Episcopiei de Iași nu a durat mult timp, întrucât la 18 octombrie 1944, Sfântul Scaun l-a desemnat pe Mons. Marcu Glaser ca administrator apostolic al Diecezei de Iași, acesta fiind episcop titular de Caesaropolis, consacrat la 25 iulie 1943. Din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iași „până la reglementarea situației”.
După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, Mons. Marcu Glaser îl numește pe părintele Anton Trifaș paroh de Rădăuți, unde a întâlnit o situație mult diferită față de restul Diecezei de Iași. La 22 octombrie 1940 a fost semnată o convenție româno-germană privitoare la repatrierea populației de origine ger¬mană din Bucovina de Sud și Dobrogea. Verificarea se făcea după registrele de nașteri, botez, căsătorie și decese ridicate de la parohia catolică și cea evanghelică. Aceste registre au fost depozitate apoi de către comisie, undeva pe teritoriul Poloniei ocupate de germani în timpul respectiv. După ter¬minarea războiului, o parte din aceste arhive au ajuns la Leipzig. Până la 12 decembrie 1940, când a fost organizat ultimul transport de repatriați, au plecat din Rădăuți aproximativ 6.200 de germani. În anul 1944 la Rădăuți mai erau 230 de etnici germani. La data de 5 decembrie 1940 și părintele Karl Schüttler a părăsit parohia pentru totdeauna. În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, Parohia Rădăuți a fost deservită de mai mulți preoți pe perioade scurte: administratorul Petru Demșa (1940-1941), parohul Ioan Malec (1941-1944) și parohul Anton Trifaș (1945-1946). În perioada mai 1944 – ianuarie 1945, parohia nu a avut nici paroh și nici administrator, pentru celebrarea Liturghiilor deplasându-se preoți din parohiile vecine.
După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, s-au putut relua la Iași cursurile Seminarului Catolic. Încă din luna septembrie 1944, seminariștii care au perseverat în chemare s-au reîntors la Iași, dar cursurile filosofilor au fost reluate la Timișul de Jos, lângă Brașov, unde s-au deplasat și trei părinți profeori: Gaspar Bachmeier, Andrei Asaftei și Leopold Nestmann. Aceștia au revenit la Iași în toamna anului 1945. Astfel, anul școlar 1945/46 s-a putut redeschide în clădirile de lângă palatul episcopal, deoarece clădirea de pe Copou, distrusă în noaptea 5/6 iunie 1944 de un bombardament al aviației americane nu a fost încă reparată. Lucările de refacere a clădirii se vor termina abia în anul 1948, când s-a reacoperit partea centrală.
În vederea redeschiderii și organizării Seminarului Catolic din Iași, întrucât până la începutul anului școlar 1945-1946 cursurile s-au ținut cursuri la Timișu de Jos, lângă Brașov, Mons. Marcu Glaser, la sugestia părintelui rector Petru Pleșca, îl cheamă la Iași pe părintele Anton Trifaș și îi încredințează misiunea de a fi rector al Seminarului Diecezan.
Așadar, începând cu 20 august 1946, conducerea Seminarului din Iași i-a fost încredințată părintelui Anton Trifaș, misiune pe care o va exercita timp de aproape 13 ani, în două reprize. Prima repriză a durat până în august 1948, când a fost oprită de autoritățile comuniste care se instalaseră în România. Această perioadă a fost foarte grea, atât pentru Seminar cât și pentru întreaga dieceză, întrucât flagelul războiului lăsase urme adânci. Cu mari sacrificii, se începe refacerea Seminarului de pe Copou, incendiat și avariat de bombardamentele aviației americane din noaptea 5/6 iunie 1944. În vara anului 1948, se reușește să se acopere clădirea. Se lucra totodată și la amenajarea vechiului Seminar de lângă catedrală. În această stare se aflau atât Seminarul din Copou, cât și cel de lângă episcopie.
Sub coordonarea părintelui rector Anton Trifaș, în anul școlar 1946-1947 se aflau 42 de seminariști. În ciuda secetei și a foametei care au bântuit Moldova în anii 1946 și 1947, în toamna anului 1947 au fost primiți încă 30 de elevi, astfel încât anul școlar 1947-48 a început cu un total de 70 de seminariști, tot în clădirea de lângă episcopie, deoarece la clădirea din Copou nu erau terminate reparațiile: 30 în clasa I, 17 în clasa a VI-a și 16 studenți în anul I. Profesori erau: pr. Anton Trifaș – care era și rector, pr. Ioan Mărtinaș, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Leopold Nestmann, pr. Dumitru Herghelegiu, pr. Vasile Gabor, dl. Hasgan, dl. Opaiț, dl. Luca și dl. Popovici. Anul academic 1947-1948 a început tot în clădirea de lângă Episcopie,.
Având un spirit practic, părintele Anton Trifaș a propus și a reușit să se cumpere un teren la Bârnova pentru a se construi o casă pentru preoții bolnavi și bătrâni. Terenul a fost cumpărat, dar nu a putut fi concretizată ridicarea unei clădiri din cauză că regimul comunist a confiscat totul în anul 1948. Pământul a fost recuperat după anul 2000 și a fost posibilă construirea unui complex ce poate găzdui exerciții spirituale, zile de reculegere și alte întâlniri, dar care dispune de o capelă, 17 camere pentru locuit, săli de conferințe, săli de mese etc.
Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România a început imediat după 23 august 1944, pentru această acțiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unități paramilitare ale Partidului. Bolșevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîșinski – trimisul lui Stalin – a Guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. După această dată, regele Mihai, sub controlul căruia se aflau până atunci structurile informative, nu s-a mai putut bizui pe niciuna dintre ele. Partidul Comunist a preluat controlul lor prin Emil Bodnăraș, secretar general la președinția Consiliului de Miniștri, însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, și de către Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcție. Securitatea, numită oficial Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), a fost înființată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948. Ea a continuat să pună în practică opera de sovietizare a țării începută din 1945 de Partidul Comunist sub protecția trupelor sovietice de ocupație. Conform principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acționat pentru identificarea și lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Direcțiunea Generală a Securității Poporului avea ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române, contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior.
La 4 august 1948, în urma legii pentru reforma generală a învățământului, Seminarul Catolic din Iași a trebuit să-și înceteze activitatea. Toți seminariștii au fost nevoiți să plece acasă, clădirea de pe Copou a fost naționalizată și dată în folosința Școlii Profesionale Metalurgice și apoi Facultății de Medicină, pentru deschiderea unui cămin pentru studenți. În urma legii de reorganizare a învățământului teologic, spre sfârșitul anului 1948 se înființează la Alba Iulia un Institut Teologic Interdiecezan pentru studenții de la toate episcopiile catolice din țară. Acesta s-a deschis abia spre sfârșitul anului 1951, deoarece Ministerul Cultelor a întârziat elaborarea unui statut pentru învățământul catolic din România. În acest sens s-a elaborat un regulament pentru Școala de Cantori a cultului catolic din R.P.R., cu sediul la Alba Iulia. În 1952 s-a ivit posibilitatea și pentru seminariștii ieșeni de a urma cursurile seminariale în acest seminar. Cei care au dorit să-și continue formarea teologică au putut studia acolo până în anul 1956, când s-a redeschis Seminarul din Iași.
În urma închiderii Seminarului din Iași, la 3 august 1948, părintele Anton Trifaș a rămas în Iași, unde după trei săptămâni, în ziua de 24 august, a fost arestat în urma unui denunț oficial adresat Postului de Jandarmi Bucium de profesorul I. State, reprezentantul guvernului comunist în Comisia pentru Preluarea Bunurilor Seminarului „Sfântul Iosif”. În respectivul denunț, rectorul A. Trifaș era acuzat de a fi sustras și ascuns de la inventariere – în urma aplicării prevederilor decretelor 175 și 176 din 3-4 august 1948 privind reforma comunistă a învățământului superior, confiscarea și naționalizarea bunurilor școlilor confesionale, „una mașină de stropit via, două găleți roșii, una găleată de zinc albă și două bucăți de lanț în lungime de 6-7 metri”. Astfel, părintele a încălcat prevederile care vizau confiscarea și naționalizarea bunurilor școlilor confesionale, precum și a învinuirii de „delict de găzduire a unui prizonier de război”. În urma anchetei, pr. Anton Trifaș a fost condamnat, la 15 decembrie 1949, la un an de închisoare corecțională, pe care l-a executat în penitenciarul de la Galata și în renumita închisoare de la Aiud.
Imediat după arestarea lui, ziarul Scânteia, din 26 august 1948, publica un articol denigrator la adresa preoților Anton Trifaș și Dumitru Romila, arestați la acea dată pentru „sabotaj” și „sustragere de la inventariere”. În plus, preotul Dumitru Romila era etichetat drept „dușman deopotrivă al științei și cinstei”, „propagator al întunericului și obscurantismului” în cadrul activității desfășurate ca profesor la Seminarul catolic! Confuzia era premeditată, deoarece cel care preda la Seminar era preotul Anton Romila, nu parohul de Iași. Sesizat de articolul din Scânteia, Ministerul Cultelor a solicitat, la 31 august 1948, Episcopiei de Iași explicații cu privire la „iregularitățile” săvârșite de preoții Trifaș și Romila. Răspunzând acestui demers, la 9 septembrie 1948, episcopul Anton Durcovici l-a disculpat pe parohul de Iași, arătând că, în calitatea sa de administrator al bunurilor Episcopiei de Iași și de producător, nu era obligat să declare „la stoc” existența vinului imputat. Fără a ține cont de acest fapt, Ministerul Cultelor a suspendat, la 5 noiembrie 1948, salariul preoților Trifaș și Romila „până la clarificarea situației”.
Pe durata arestului preventiv la Penitenciarul Galata, pr. A. Trifaș a fost anchetat de procurori și trimis în judecata Curții de Apel Iași pentru „crima de sustragere de obiecte de la inventarierea din patrimoniul statului”. Prin decizia nr. 32A din 14 decembrie 1948, Secția Penală a Curții de Apel Iași l-a condamnat pe pr. A. Trifaș la trei ani de închisoare corecțională și confiscarea averii. Textul deciziei de condamnare este o mostră de proces-farsă, deoarece declarațiile tuturor celor 11 martori audiați la proces au fost favorabile inculpatului! La 22 ianuarie 1949, Curtea Supremă de Casație și Justiție a respins recursul acestuia, iar pr. A. Trifaș a fost internat la Penitenciarul Galata. După câteva luni a fost preluat de ofițeri de la Securitatea din Iași și depus în arestul central din Bd. Copou, nr. 3 („Casa Conachi”). Motivul era acela că pr. A. Trifaș fusese inclus într-un lot de nouă persoane anchetate în legătură cu evadarea prizonierului german Wili Seife. După lungi și chinuitoare interogatorii, pr. A. Trifaș a fost deferit Tribunalului Militar Iași, la 29 octombrie 1949, sub învinuirea de „delict de găzduire a unui prizonier de război”. La 15 decembrie același an, Tribunalul Militar Iași l-a condamnat pe pr. A. Trifaș la un an de închisoare corecțională, iar în numele celui condamnat, avocatul C. Dimitriu a solicitat contopirea celor două pedepse, propunere acceptată de Tribunal. De altfel, pe durata desfășurării procesului, avocatul C. Dimitriu demonstrase că probele de culpabilitate în cazul preoților Trifaș, Nestmann, Gabor și Matei erau „îndoielnice”.
În ziua de 24 decembrie 1949, părintele Anton Trifaș a fost transferat de la Penitenciarul Galata la celebra închisoare comunistă de la Aiud pentru executarea restului pedepsei.
După eliberarea din închisoare, părintele Anton Trifaș a fost chemat din nou la Oituz de parohul Petru Pleșca, încredințându-i-se într-un mod special grija față de filiale. Într-una din ele, Pârgărești, a avut un rol decisiv în demararea lucrărilor la noua biserică ce trebuia construită. Acest sat din județul Bacău este așezat pe dealul din dreapta Trotușului, pe valea pârâului Crețu, la cinci km depărtare sud-est de orașul Târgu Ocna. Satul a purtat și denumirea de „Tisești” de la cartierul cu același nume al orașului Târgu Ocna. Un timp a avut și denumirea de „Szólóhegy” (Dealul viilor) din ungurește. Părintele Anton Trifaș a obținut autorizația de construcție, în anul 1956, și a început fundația noii biserici într-un loc mai central decât biserica actuală. Dintr-o adresă către Ministrul Agriculturii din 9 aprilie 1956 aflăm că „subsemnații locuitori de religie romano-catolică din comuna Pârgărești, raion Tg. Ocna, regiunea Bacău, cu tot respectul vă aducem la cunoștință următoarele: În satul nostru, compus din 220 familii catolice, nu avem o biserică corespunzătoare, deoarece actuala e veche din timp imemorabil, construită din lemn care a putrezit, e mică și neîncăpătoare, insalubră, așezată la o margine de sat într-un loc cât se poate de nepotrivit. Biserica aceasta a fost clădită pe timpul când străbunii noștri robeau pe moșiile boierești și nu au putut clădi una din cărămidă. Prin prezenta vă rugăm să binevoiți a dispune să ni se restituiască un teren cedat de către parohie statului în anul 1953, conform H.C.M. 308 în întindere de 40 de prăjini situate în locul numit La pripor. Acest teren ne-ar da posibilitatea să începem clădirea unei noi biserici corespunzătoare satului și timpurilor…”. În același an părintele Anton Trifaș începe demersurile pentru obținerea autorizațiilor necesare începerii construcției acestei noi biserici, amplasate într-un loc central al satului. Astfel din adresa nr. 2214 din 3 august 1956 trimisă de Arhiepiscopia Romano-Catolică de București către Ministerul Cultelor aflăm: „Domnule Ministru, Parohia romano-catolică Oituz raion Tg. Ocna, ne solicită aprobarea pentru construirea unei biserici în filiala Pârgărești, actuala fiind prea mică, deteriorată și nu suportă reparațiuni. Avizăm favorabil această cerere și rugăm să binevoiți a dispune să se acorde aprobarea legală”. Într-un interval scurt de timp Ministerul Cultelor analizează solicitarea și, după cum reiese din adresa cu nr. 21.498 din 10.IX.1956 către Arhiepiscopia Romano-Catolică București „ca urmare la adresa Dvs. Nr. 2214/1956 vă facem cunoscut că Ministerul Cultelor avizează favorabil pentru construirea unei noi biserici la filiala romano-catolică din Pârgărești, raionul Tg. Ocna”. O copie a acestui document este transmisă de către Arhiepiscopia catolică de București, prin adresa nr. 2514 din 11 septembrie 1956, către Parohia Romano-Catolică Oituz. Pe această bază părintele Trifaș „împreună cu comitetul Bisericii catolice din comuna Pîrgărești” solicită Inspectorului Biroului P.C.I., Raionul Tg. Ocna aprobarea autorizației „pentru construirea unei noi biserici în satul Pîrgărești, comuna Pîrgărești. O construcție din cărămidă și acoperită cu tablă. Distanța de construcțiile vecine de 60 metri. Distanța de drum 70 metri… Lungimea construcției de 32 metri. Lățimea construcției de 14 metri. Înălțimea construcției de 7 metri. Suprafața clădită de 448 metri pătrați”. Având și avizul Comitetului Executiv al Sfatului Popular Pîrgărești, cererea este aprobată pe data de 09.05.1957. Lucrările de construcție încep în toamna aceluiași an, însă ele sunt sistate în condițiile sănătății precare și mutării preotului Trifaș ca rector al Seminarului din Iași.
Spre sfârșitul anului 1948 s-a înființat la Alba-Iulia un Institut Teologic Interdiecezan pentru studenții de la toate episcopiile catolice din țară. Acesta s-a deschis abia spre sfârșitul anului 1951, deoarece Ministerul Cultelor a întârziat elaborarea unui statut pentru învățământul catolic din România. În acest sens s-a elaborat un regulament pentru Școala de Cantori a cultului catolic din R.P.R., cu sediul la Alba-Iulia. În 1952 s-a ivit posibilitatea și pentru seminariștii din Moldova de a urma cursurile seminariale în acest seminar. Cei care au dorit să-și continue formarea teologică au putut studia acolo până în 1956, când, ca urmare a numărului mare al elevilor de la Școala de Cantori din Alba-Iulia și al studenților de la Institutul Teologic, imobilul Seminarului din Alba Iulia a devenit neîncăpător. Pentru soluționarea acestei probleme, Ordinariul de Iași a intervenit la Ministerul Cultelor în vederea deschiderii unei filiale la Iași. La 3 octombrie 1956, în baza adresei Ministerului Cultelor nr. 15.519, ca răspuns la adresa Arhiepiscopiei de București nr. 1668/28 iunie 1956, s-a deschis la Iași Secția Română a Institutului Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Alba-Iulia. Totodată a fost retrocedată și clădirea Seminarului din Iași, naționalizată în august 1948. Cursurile seminariale s-au reluat la 26 noiembrie 1956, și chiar dacă Seminarul era „plin până la refuz”, „în inimile tuturor stăpânea bucuria că suntem din nou la noi acasă și că putem pregăti preoți după specificul și trebuințele Bisericii noastre locale”. Din toamna acelui an, Seminarul diecezan a funcționat fără nici o întrerupere până în ziua de astăzi.
Prin adresa arhicunoscută unora, nr. 15519 din 3 octombrie 1956, a Direcțiunii Secretariatului din Ministerul Cultelor către Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, se spunea: „La adresa dumneavoastră, nr. 1668/1956, vă facem cunoscut că în urma intervenției noastre, s-a obținut retrocedarea imobilului fostului Seminar Romano-Catolic din Iași, str. Văscăuțeanu, nr. 6, pe data de 1 octombrie 1956, urmând ca în acest imobil să funcționeze secțiile cu limba de predare română ale Institutului Teologic Romano-Catolic și Școlii Romano-Catolice de Cantori”. Pentru a rămâne în litera Legii Cultelor din 1948, care prevedea un singur institut de învățământ pentru formarea deservenților cultului catolic, Guvernul a găsit soluția ca unicul Institut Teologic Romano-Catolic și unica Școală Romano-Catolică de Cantori aprobate să aibă câte două secții: cele de la Alba-Iulia, cu limba de predare cu precădere maghiară, și cele de la Iași, cu limba de predare română. Ca organ de conducere, Institutul de la Alba-Iulia avea rectorul, iar secția română de la Iași, prorectorul; Școala de Cantori Alba Iulia avea directorul, iar secția de la Iași, un vice-director (subdirector). Posturile didactice și administrative bugetare erau repartizate astfel: Institutului de la Alba-Iulia – 6 posturi de profesori, un post de conferențiar și 3 posturi de lectori; secției de la Iași – 3 posturi de profesor, un post de conferențiar și un post de lector. Pentru Școala de Cantori din Alba-Iulia – 4 posturi de profesor, iar secției de la Iași – 2 profesori. Cele două posturi de secretar și un post de îngrijitor, din schema generală de funcțiuni, se dau secției din Iași.
Se cerea de urgență încadrarea de personal didactic și administrativ în posturile acordate și înaintarea tabelului la Minister pentru recunoașterea celor propuși de către autoritatea bisericească. Statele de plată trebuiau să fie întocmite și trimise spre ordonanțare de către Minister până la 1 ianuarie 1957. Scriptic, Seminarul diecezan din Iași era deschis.
După primirea adresei de retrocedare, prin adresa nr. 2273 din 11 octombrie 1956 a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, canonicul Stanislau Traian Iovanelli, în calitate de vicar general, și pr. Petru Pleșca, în calitate de provicar general, aduc „cele mai simțite mulțumiri” ministrului Cultelor, acad. prof. Petru Constantinescu – Iași, rugându-l să fie interpretul „recunoștinței noastre profunde față de înaltul guvern al scumpei noastre patrii”, asigurându-l că profesorii vor fi la înălțimea încrederii acordate și că își vor da silința ca elevii și studenții noștri să fie educați în spiritul dragostei creștinești pentru a deveni buni preoți și cetățeni loiali ai patriei noastre și luptători pentru marea cauză a păcii în lumea întreagă. Pentru traducerea în fapt a aprobării, Ordinariatul de Iași a luat măsurile de urgență pentru pregătirea deschiderii anului școlar.
Clădirea de pe Copou era evacuată, dar nu în întregime, pentru că rămăseseră niște spații ocupate de șase angajați ai Institutului de Medicină și Farmacie, care folosise timp de doi ani clădirea drept cămin studențesc. Evacuarea acestor locatari a necesitat intervenții anevoioase și timp. Trebuia să fie făcute reparații de rigoare, reamenajări și mobilare. Nefiind banii necesari, ordinariatul de București a făcut un împrumut de 250.000 lei la Banca Națională, pe termen de un an. În realitate, achitarea a fost făcută în foarte scurt timp, prin colectele la care enoriașii din parohii au răspuns cu multă generozitate. Până la terminarea acestor lucrări, s-a procedat la organizarea logistică privind anul școlar. Teama Mons. Pleșca de a nu putea susține și cursuri teologice a fost învinsă. După cum se cerea în adresa Ministerului Cultelor nr. 15519, pe posturile didactice și administrative au fost nominalizați următorii: La Institutul Teologic: pr. Anton Trifaș, prorector și profesor de teologie morală; pr. Gaspar Bachmeier, profesor de Sfânta Scriptură și de limbă greacă biblică; pr. Leopold Nestmann, profesor de filozofie, istoria filozofiei, pastorală, omiletică și liturgică; pr. Rafael Friedrich, conferențiar pentru teologia fundamentală și dogmatică; pr. Anton Despinescu, lector pentru istoria Bisericii, patrologie, arheologie, ritualul bisericesc și constituție; pr. Carmil Gherghel, secretar; Diac Ștefan, îngrijitor. La Școala de Cantori: pr. Anton Bișoc, profesor de religie; pr. Carmil Tocănel, profesor de muzică bisericească.
Sub conducerea părintelui Anton Trifaș, cursurile anului școlar 1956-1957 au început în ziua de 26 noiembrie 1956, după invocarea cu smerenie și încredere a Duhului Sfânt, dătătorul de lumină, tărie, mângâiere și pace. Studenții și elevii erau repartizați pe ani și clase astfel: clasa a VIII-a – 34 de elevi începători (prima clasă a Seminarului mic, la vremea când învățământul general era de 11 clase); clasa a IX-a – 16 elevi; clasa a X-a – 23 de elevi; clasa a XI-a – 8 elevi. La Institutul Teologic: anul I – 2 studenți; anul II – 6 studenți; anul III – 4 studenți; anul IV – nimeni; anul V – 5 studenți; anul VI – 3 studenți. Seminarul „era plin până la refuz, dar în inimile tuturor stăpânea bucuria că suntem din nou la noi acasă și că putem pregăti preoți după specificul și trebuințele Bisericii noastre locale”.
Una dintre preocupările rectorului Trifaș era aplicarea „normelor Partidului”. Ca exemplificare, amintesc inspecția drastică făcută pe la mijlocul lunii aprilie 1959 de către tov. inspector Ștefan Stănescu. După efectuarea acesteia, care s-a soldat cu sancționarea prorectorului Anton Trifaș (reținerea salariului pe trei luni din cauza lacunelor constatate, adică lipsa stemei RPR din sălile de curs, a tablourilor fruntașilor PCR-iști ș.a.), s-au trasat mai multe sarcini, dintre care am spicuit: învățământul să se facă după programele analitice aprobate de Departamentul Cultelor și numai după manualele de școală actuale; lectura particulară a elevilor va fi asigurată prin punerea la dispoziție a materialului didactic corespunzător: biblioteci, abonamente la ziare și reviste, sală de lectură; recrutarea corpului didactic sub aspectul calificării profesionale și al loialității față de Guvern; nelipsitul ARLUS (Alianța României la Uniunea Sovietică sau, mai exact, Alipirea României la Uniunea Sovietică); Gazetă de perete la zi; activitatea educativ-patriotică; ținerea la curent cu mersul politic în țară și în lumea întreagă; antrenarea educativ-politică prin teatru, cinema, ședințe ș.a.; muncă voluntară pentru construcția socialismului. Ca să nu mai vorbim de mulțimea tabelelor, situațiilor statistice multilaterale, dărilor de seamă, angajamentelor clar stabilite și urmărite etc.
Despre starea clădirilor Seminarului în anul 1956 fac câteva precizări. Vechea clădire a Seminarului, construită la începutul secolului al XX-lea de episcopul Dominic Jacquet, fusese transformată în 1948 într-o școală de meserii, cu cămin, cantină și tot dichisul muncitoresc al României socialiste a acelor ani. Înaintea revenirii seminariștilor din exilul de la Alba-Iulia era absolut necesară o reamenajare și o curățenie generală. Nimeni nu era mai potrivit pentru o asemenea sarcină herculeană decât părintele rector Anton Trifaș, care condusese, de altfel, pentru scurt timp Seminarul și mai înainte. Locul de pe Copou purta însă pecetea folosirii lui de către mâini străine și un vag aer profan și hibrid. În ciuda zugrăvelilor proaspete, a vopsirii în ulei, țin minte mult albastru crud, în toate spațiile utilitare, plutea încă un aer de pripită, grabnică improvizație. Capela de la etaj, care servise, probabil, drept sală de ședințe, era podită cu dușumea de scândură, sacristia era – dacă îmi amintesc bine – undeva în spatele încăperii. Nici vorbă de vitralii, ci doar de ferestre, proaspăt chituite, de tip cazon. Biblioteca era într-o stare de mare răvășeală, cu cărțile – aduse de la Episcopie – claie peste grămadă. Sălile de studiu și de cursuri erau curate, proaspăt zugrăvite, dar de aparență foarte modestă. Dar noul spirit al locului se instala treptat, și el avea să domine în scurt timp întregul așezământ resfințit, însuflețit acum de rugăciunile, credința și recunoștința noilor și legitimilor săi ocupanți. Domnea însă – acestea erau vremurile – un aer spartan, auster, marcat de abnegație și cumpăt specific în toate. În acel context rămân de neuitat prezențele, spiritual puternice și fizic întreprinzătoare, ale primei echipe de profesori, puțini la număr (puțini erau și studenții), dascăli eroici, copleșiți de sarcini cumulate, plini de ardoare și entuziasm o dată cu revenirea instituției la matcă.
Părintele rector Anton Trifaș era înzestrat, prin har și de la natură, cu un spirit practic extraordinar: prodigios gospodar, inepuizabil izvor de înțelepciune și vorbe de duh. El era peste tot, ținea socoteală de toate, priveghea și supraveghea totul. Pe lângă povara administrației și organizării practice a vieții de zi cu zi a micii comunități revenite acasă, părintele Anton Trifaș preda teologia morală, cursurile De principiis, De praeceptis și, în plus, teologia pastorală și liturgica. Mâna lui dreaptă era părintele prefect Anton Bișoc. Directorul spiritual al Seminarului era neuitatul părinte Rafael Friedrich, care preda cursurile de dogmatică specială, cristologie și mariologie, precum și un curs despre har, De gratia. Părintele Gaspar Bachmeier, ulterior prorector, poate cea mai fină prezență intelectuală a Institutului, ținea cursul de drept canonic și două cursuri memorabile de exegeză: a Psalmilor și a Noului Testament. Părintele Anton Despinescu, aici de față, preda omiletica și se dedica din inimă, cu căldură și devotament admirabil multor alte sarcini administrative și pedagogice. Nu pot omite să menționez competența extraordinară a tânărului părinte Despinescu de atunci în îndrumarea cenaclului literar și artistic al Institutului, o activitate începută, de altfel, la Alba-Iulia și reîmpământenită la Iași, într-o continuitate ce spune foarte mult în legătură cu realitatea pe care o evocam mai devreme: anume că această Alma Mater și-a menținut forma identitară fără întrerupere, inclusiv atunci când vremelnic pulsul ei formator și-a mutat energiile de la Iași în pepiniera de la Alba-Iulia, temă a acestei modeste rememorări. Revenită la Iași după acel episod, Alma Mater și-a cultivat cu sârg, la ea acasă, și talentele muzicale. De acestea răspundea cu însuflețire părintele franciscan Carmil Tocănel, îmbrăcat atunci din motive de prudență în reverendă de cleric secular, și al cărui umor și optimism la orele de cantus sacer erau pentru noi toți un prilej de nespusă delectare. Cu puține excepții, siluete ce s-au dus dintre noi, chemate între timp la Domnul, dar care, prin devotamentul și dăruirea lor, au jucat rolul unor adevărați ctitori ai momentului istoric când această Alma Mater se relansa smerit în acțiune aici, la locul ei originar, cu privirile ațintite, pline de speranță, către viitor.
Anul școlar 1957-1958 a fost frecventat de 70 de elevi și 25 studenți, dintre care: 32 – clasa a IX-a; 18 – clasa a X-a; 20 în clasa a XI-a; 8 – anul I; 1 – anul II; 2 – anul III; 5 – anul IV; 4 – anul V și 5 – anul VI. Aceștia din urmă au fost hirotoniți tot la Alba Iulia în ziua de 1 iunie 1958. Pentru examenul de admitere din vara anului 1958 s-au prezentat 70 de candidați dintre care au fost admiși foarte puțini. S-a încercat ca unii dintre cei respinși să fie primiți pentru Arhidieceza de București, însă Departamentul Cultelor a impus un „numerus clausus” de admiși în Seminar. În ceea ce privește structura ciclurilor: liceul era de patru ani, după care urma ciclul filosofic de trei ani, iar apoi ciclul teologic tot de trei ani. Acest sistem va rămâne în vigoare până în anul 1977, când ciclul filosofic va deveni de doi ani, iar cel teologic de patru ani.
În anul universitar 1958-59 principalele discipline la care se susțineau examene și colocvii erau: Filosofia (6 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Dogmatica fundamentală (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Teologia Morală (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Istoria Bisericii (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Patrologie (o oră pe săptămână pentru anii I, II și III), Limba latină (3 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Introducere în Sfânta Scriptură (2 ore pe săptămână, pentru anii I, II și III), Limba greacă (2 ore pe săptămână pentru anii I, II și III), Teologia Dogmatică Specială (5 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Teologia Morală Speciala (5 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Exegeza Biblică (3 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Dreptul Canonic (3 ore pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Teologia Pastorală (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Liturgica (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Omiletica (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI), Constituția R.P.R. (o oră pe săptămână pentru anii IV, V și VI). Pentru Școala de Cantori (cl. VIII-XI) programa analitică cuprinde: Religia, Limba și literatura română, Limba latină, Limba franceză, Limba germană, Limba greacă, Limba rusă, Fizica, Chimia, Istoria, Geografia, Științele naturale, Desen și Caligrafie.
Profesorii care au activat în acest an în Seminar au fost: pr. Trifaș Anton – pro rector, pr. Bachmeier Gaspar, pr. Friederich Rafael, care va fi profesor de Filosofie, Dogmatică, Germană și Franceză, iar datorită spiritului său ordonat și inimii sale binevoitoare a fost numit de studenți „doctor angelicus”, iar după o congestie cerebrală survenită în baia Seminarului și în urma a două intervențiii chirurgicale la creier, a murit în ziua de 11 mai 1969, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea; pr. Despinescu Anton, ca profesor de Latină, Istoria Bisericii și Omiletică; pr. Bișoc Anton, profesor de Latină și prefect al Seminarului; pr. Tocănel Carmil, venit la 1 august 1959; pr. Jicmon Ioan, angajat la 24 octombrie ca profesor de Liturgică; pr. Gabor Anton, de la 1 noiembrie 1959, ca profesor de Greacă și administrator. Alături de aceștia lucrau și 11 profesori laici.
În anul școlar 1958-1959 erau în Seminar 69 de elevi: în anul I – 21; în anul II – 29; în anul IV – 19, dintre care au fost noi înscriși 25. Erau și 38 studenți: în anul I – 16; în anul II – 8; în anul III – 1; în anul IV – 4; în anul V – 5 și în anul VI – 4. În total erau deci 107 seminariști. Dintre aceștia au primit burse de la stat doar 6 studenți, iar din fondurile Seminarului 9 cantori și 22 de studenți. La 23 aprilie 1959, se trimitea domnului Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștrii din București un raport privind funcționarea Seminarului, în urma unei inspecții privind desfășurarea activității cultural-educative și disciplinar-administrative. Din acest raport putem afla multe informații privind desfășurarea formării moral-intelectuale și cetățenești a seminariștilor.
La începutul anului școlar 1959-1960 au fost înscriși 47 studenți (I: 19; II: 12; III: 6; IV: -; V: 2; VI: și 48 de cantori (I: -; II: 25; III: -; IV: 23). La 26 iunie 1960 au fost sfințiți încă 4 absolvenți ai Seminarului, iar alți doi au fost amânați din cauza vârstei pentru anul următor.
În anul școlar 1960-1961 au fost înscriși: în anul I: 24, în anul II: 19, în anul III: 11, în anul IV: 6, în anul VI: 1 ; iar în cel următor: în anul I nu a fost primit nimeni, în anul II: 23, în anul III: 19, în anul IV: 11, în anul V: 5, iar în anul VI nu era nimeni. Școala de Cantori era frecventată de 44 de elevi: în clasa a VIII-a: 24, în clasa a IX-a și a X-a nu era nimeni, iar în clasa a XI-a: 20. Acum găsim următorii părinți profesori: Trifaș Anton, Bachmeier Gaspar, Gherguț Andrei, Friedrich Rafail, Bișoc Anton, Gherghel Iosif, Gabor Anton, Jicmon Ioan și Ferenț Eduard, care a fost angajat la 1 ianuarie 1962.
În anul școlar 1962-1963 erau: în anul I: 19; în anul II nu era nimeni; în anul III: 22; în anul IV: 18; în anul V: 10; în anul VI: 6. În total au început 75 de studenți și au frecventat 68. În Școala de Cantori erau doar 24 de elevi în clasa a X-a. La 21 aprilie 1963 au fost hirotoniți primii patru seminariști care au început studiile în Seminarul Interconfesional de la Alba Iulia.
Anul școlar 1963-1964 începea cu 62 studenți, dintre care 10 în anul VI, și 23 elevi. În acest an este numit administrator părintele Alfons Donea, funcție pe care o va deține până în 1972, și tot acum părintele Eduard Ferenț a fost numit profesor de Filosofie și Dogmatică și totodată vice-prefect. La 29 iunie 1964 au fost sfințiți la Alba Iulia, de episcopul Marton Aron „9 absolvenți ai Institutului nostru”.
Următorul an școlar, 1964-1965, începe la 29 septembrie cu 47 de studenți, dintre care 17 erau în anul VI, și 22 de elevi. Dintre studenții anului VI au fost hirotoniți, la 29 iunie 1965, un număr de 14 studenți, tot la Alba Iulia.
La începutul anului 1965 este propus noul Regulament al Institutului Teologic Romano-Catolic de grad Universitar din Republica Socialistă România, aprobat atât de Ordinariatele de Alba Iulia și Iași, cât și de Departamentul Cultelor cu adresa nr. 11.141 din 30 iulie 1965. Din ordinul Departamentului Cultelor pe parcursul acestui an s-a făcut un inventar foarte minuțios a tuturor lucrurilor din Seminar, fapt ce nu se facuse de foarte mult timp.
Un eveniment demn de consemnat este următorul: cu ocazia morții tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej în grădina publică Copou s-au tras, în ziua de 24 martie 1965, 24 de salve de tun, fapt de a dus la numeroase trepidații produse clădirii Seminarului. În urma acestui incident s-a recurs la unele reparații și recondiționări interioare și exterioare ale clădirii.
La sfârșitul anului 1965 s-a obținut din partea Sacrei Congregatio de Seminariis et Studiorum Universitatibus afilierea quadriennium et ad experimentum Institutului Teologic Romano-Catolic Alba Iulia secția română Iași la Pontificiae Universitatis Lateranensis. Convenția a fost semnată la 21.12.1965 de către Petru Pleșca, Episcopus Titularis Volitanus Ordinarius Iassiensis, și Antonio Piolanti, Rectos Pontificiae Universitatis Lateranensis.
Anul școlar 1965-1966 începea cu 45 de studenți, dintre care 13 erau în anul VI, și 25 elevi, dintre care unul era pentru Dieceza de Timișoara. La 26 iunie 1966, episcopul Petru Pleșca a hirotonit în capela Seminarului un număr de 14 preoți. La începutul anului 1966 s-a obținut aprobarea pentru confecționarea gardului de fier forjat din fața Seminarului.
Anul școlar următor începe cu aceeași elevi, însă cu 15 studenți mai puțini. Tot acum este impus și un nou program al seminariștilor. Pentru a putea face o comparație cu cele anterioare, dar și cele posterioare, îl voi prezenta pe scurt: 5.00 – deșteptarea; 5.25 – rugăciunea de dimineață; 5.30 – conferința morală; 6.00 – Sfânta Liturghie; 6.45 – studiu; 7.30 – micul dejun; 7.45 – rânduiala; 8.00-12.00 – cursuri; 12.00 – prânzul; 12.30-13.30 – recreație; 13.30-14.00 – studiu; 14.00-16.00 – cursuri sau studiu; 16.00-16.40 – recreație; 16.45-18.50 – studiu; 18.50-19.05 – lectură spirituală; 19.05 – Rozariu; 19.30 – cina + recreație; 20.45 – rugăciunea de seară; 21.00 – culcarea.
Întrucât părintele Anton Trifaș a cerut pensionarea, la 1 martie 1967 a fost numit rector părintele Gaspar Bachmeier, iar prefect părintele Iosif Pal.
Și astăzi trăiesc câțiva din preoții care s-au format sub călăuzirea părintelui rector Anton Trifaș. Anul școlar 1956-1957 a început cu 103 elevi și studenți, dar nu toți au ajuns preoți, pentru că descinderile și controalele Securității statului au provocat victime și în rândurile acestora. În ciuda terorii exercitate de Securitate, a limitei fixate de așa-numitul „numerus clausus” cu privire la admiterea în Seminar și a dificultăților de ordin material, până la sfârșitul mandatului său, părintele Trifaș a văzut hirotoniți preoți 67 dintre studenții săi.
După cum ne-a relatat părintele Anton Despinescu, care era profesor în Seminar, „părintele Anton Trifaș s-a pensionat pe caz de boală și, bolnav de ciroză hepatică în urma detenției și a stresului psihic ulterior, moare la Iași, la 29 februarie 1968”.
Înmormântarea a avut loc în Parohia Horlești. În „Registrul morților 1967-1996” din această parohie s-a notat că „la 29 februarie 1968, ora 3, la Iași, a trecut la cele veșnice, pregătit, Anton Trifaș din Horlești, 61 de ani; cauza morții: casexie neoplazică, ciroză hepatică; a fost înmormântat la Horlești la 3 martie 1968 de către preoții: Petru Andrei, Petru Martinescu, Iacob Ferenț și 10 preoți asistenți”.
Mormântul părintelui Anton Trifaș este în marginea cimitirului. Împrejmuit cu un gard din fier așezat pe un postament de ciment, mormântul are într-un capăt crucea de marmură așezată pe un postament de mozaic. Pe placa de marmură sub fotografie este notat cu majuscule: „Aici așteaptă învierea / pr. Anton Trifaș / Director al Seminarului Iași / Născut la 21 octombrie 1906 / Strămutat la cele veșnice / în ziua de / 29 februarie 1968 / R.I.P.” Lângă crucea părintelui se află crucea tatălui său, Petru.
Evocând personalitatea părintelui Anton Trifaș, episcopul Petru Gherghel afirma: „Titularul catedrei de teologie morală, părintele Anton Trifaș, doctor practicus, cum fusese supranumit, care a predat seminariștilor această disciplină timp de zece ani (1956-1966), trecuse la Domnul în ziua de 29 februarie 1968. În locul lui fusese numit pr. Andrei Gherguț, dar, la insistențele Departamentului Cultelor, care nu-l agrea, în anul 1970 a trebuit să părăsească Seminarul. Pentru istoria Seminarului diecezan, aceștia sunt anii când are loc schimbul de generații la conducerea instituției. Profesorii care, după redeschiderea Seminarului în anul 1956, se impuseseră în conștiința studenților ca adevărați titani, cedează acum locul la catedră unor tineri preoți, la a căror formare lucraseră cu mult zel. Astfel, după pr. Anton Trifaș, despre care am amintit, a venit rândul pr. Rafael Friedrich (+ 11.05.1969), profesor de teologie dogmatică și filozofie, care i-a lăsat locul pr. Eduard Ferenț; urmează apoi pr. Gaspar Bachmeier (+ 18.07.1971), profesor de exegeză și drept canonic, înlocuit de pr. Eduard Sechel și, în sfârșit, pr. Ioan Jicmon (+ 28.06.1980), profesor de liturgică și spiritual, care i-a cedat locul pr. Ioan Ciuraru. Stingerea acestor aștri, unul după altul, îți trezea sentimentul că asiști la un sfârșit de epocă. În condițiile în care peste Europa de Est se trăsese cortina de fier, iar în țară atmosfera era îmbibată din ce în ce mai mult de roșeața regimului ateo-comunist, care reușise să-și impună controlul asupra tuturor instituțiilor din țară, destinele Bisericii locale intrau pe mâna unor preoți care nu cunoscuseră viața bisericească de dinainte de instaurarea democrației populare”.
În urmă cu șase ani, mai exact la 28 februarie 2018, la comemorarea a 50 de ani de la trecerea la cele veșnice, părintele Anton Trifaș a fost comemorat în satul natal, Horlești, printr-o celebrare liturgică prezidată de Preasfințitul Petru Gherghel, cu participarea Mons. Benone Farcaș – rectorul Seminarului major diecezan -, a corpului profesoral, precum și a comunității seminariale. După sfânta Liturghie a fost vizitat și binecuvântat mormântul din cimitirul satului. Evenimentul a fost deschis prin oferirea rugăciunii Calea Crucii, pentru odihna veșnică a preotului răposat Anton Trifaș, condusă de pr. Daniel Iacobuț, continuând cu celebrarea sfintei Liturghii și a cântării recviem oficiate de episcopul Petru Gherghel. Celebrarea s-a încheiat cu vizitarea mormântului și binecuvântarea acestuia. În cadrul predicii de la sfânta Liturghie, pr. Ieronim Budulai, unul dintre foștii studenți ai părintelui Trifaș, a evocat din amintirile studenției sale: „După cum am învățat din istorie, figurile ilustre care au marcat timpurile existenței lor nu vor fi uitate niciodată. Or, o astfel de personalitate s-a dovedit a fi preotul Anton Trifaș. Sub conducerea părintelui Trifaș «seminarul era plin până la refuz». Era numit de către seminariști „doctor practicus”, deoarece s-a remarcat prin spiritul său de muncă și organizare, restaurând aproape întreg edificiul institutului…”.
Ca o sinteză a anilor cât a activat ca rector în Seminarul din Iași, putem scrie: în timpul cât a fost rector, a fost propus și aprobat un nou Regulament al institutului, s-a dedicat trup și suflet activității de formare a viitorilor preoți, demonstrând un spirit foarte pragmatic în domeniul organizatoric. Aceasta s-a verificat mai ales în restaurarea clădirii institutului, pe care l-a dotat cu cele necesare pentru studiu, cazare și masă. La 29 februarie 1968, după o viață întrețesută cu muncă și suferințe, și-a încheiat drumul pe acest pământ, cu speranța răsplății din partea celui pe care l-a slujit, Marele Preot, Isus Cristos.
Dumnezeu să-l facă părtaș la Liturghia din ceruri!
Pr. Alois Moraru
