Categorii

Ziua Mondială a Săracilor este o provocare etică pentru societăţile noastre

Iniţiativa papei Francisc de a stabili o Zi Mondială a Săracilor are în sine un caracter de noutate în cadrul eclezial şi social, dar reafirmă şi istoria unui raport aşa de puternic, pe care l-am putea numi „sacramental” între Biserică şi săraci început încă de la începuturile vestirii evanghelice.

Mt 25,31-46: un Dumnezeu care s-a făcut sărac cere să-i iubim pe săraci

Există numeroase texte din Evanghelii unde Isus se întreţine cu săracii de orice origine şi specie, arătând faţă de ei o preferinţă de iubire şi de compasiune: „Sărăcia este chiar în centrul Evangheliei, aşa încât, dacă noi am scoate sărăcia din Evanghelie, nu s-ar înţelege nimic din mesajul lui Isus” (Papa Francisc, Meditaţia de dimineaţă în capela din Domus Sanctae Marthae, 16 iunie 2015).

În Biserica de la începuturi textul care a fost cel mai mult meditat şi primit în practica vieţii creştine a fost învăţătura lui Isus conţinută în Mt 25. În acest text, Isus cu multă claritate afirmă că pentru a avea acces la viaţa veşnică nu contează raportul nostru privat cu Dumnezeu, ci cu fratele nostru, cu săracul: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.

Astăzi există o anumită interpretare a acestui verset, foarte răspândită în Biserică, interpretare care îl consideră pe cel sărac ca „intermediar” pentru a ajunge la Isus, ca vehicul, şi asta a generat o spiritualitate mioapă şi deformată, pentru că în acest mod se priveşte la cel sărac mereu de sus în jos, este ajutat pentru că în el se încearcă să se vadă faţa lui Isus, dar după aceea eventual se speră de a nu-l mai întâlni.

Isus nu spune „ceea ce aţi făcut săracilor este ca şi cum mi-aţi făcut mie”, ci „mie mi-aţi făcut”; Isus proclamă pe cel sărac ca prezenţă reală a însăşi Persoanei sale. Aşadar, săracul nu trebuie ajutat pentru că în el caut faţa lui Isus, ci pentru că în cel sărac îl întâlnesc pe Isus, care-mi vorbeşte, mă întreabă cu privire la experienţa mea concretă de viaţă prin suferinţele sale, necesităţile sale, dar şi certitudinile sale esenţiale şi speranţele sale.

Recitirea „apologetică” a Părinţilor Bisericii

Pornind de la acest text, dar şi de la altele precum întâlnirea cu bogatul (Mt 19,16-30), convertirea lui Zaheu (Lc 19,1-10) sau bogatul nemilos (Lc 16,19-31), Părinţii Bisericii s-au întrebat mai ales cu privire la raportul dintre bogăţie şi sărăcie. Clement din Alexandria a fost primul într-o omilie a sa – Ce bogat se va mântui? – care a tratat despre acest raport nu în termeni ideologici, ci de credinţă. Pentru părintele apologet sărăcia şi bogăţia nu sunt entităţi evaluabile din punct de vedere moral, ci bogaţii şi săracii au valenţă morală. Şi foloseşte cuvinte foarte puternice împotriva bogaţilor care, deveniţi creştini, îşi ascund bunurile pentru a nu le da săracilor. Îi defineşte „ucigaş: sămânţă a lui Cain, discipol al diavolului. Nu are inima lui Dumnezeu, nu are speranţa lucrurilor mai mari; este steril, este uscat; nu este o mlădiţă a viei cereşti care trăieşte în veci”.

Clement are această convingerea evanghelică: nu săracul „a primit porunca de a primi, ci tu [bogatul] ai avut porunca de a da”. În omilia sa, Clement de Alexandria schiţează raportul dintre bogăţie şi sărăcie cu echilibru, trasând trei puncte care vor deveni punct de referinţă pentru reflecţia eclezială viitoare: bogăţia în sine este un bine, fiind un dar al lui Dumnezeu; toţi oamenii sunt egali şi toţi au dreptul de a se folosi în acelaşi mod de darurile lui Dumnezeu; bogatul, dacă vrea să aibă acces la viaţa veşnică, are obligaţia inevitabilă de a împărtăşi bogăţia sa până la ridicarea condiţiei săracului. Părinţii Bisericii care au urmat vor prelua şi vor dezvolta aceste linii. De exemplu Vasile cel Mare critică o anumită evlavie deformată făcută din posturi şi sacrificii ca scop în sine şi nu îndreptate spre cel sărac. O gândire care pare şi astăzi foarte actuală: „Ştiu despre mulţi care postesc, care recită rugăciuni, care gem şi suspină, care practică orice formă de evlavie care nu presupune cheltuială, dar care nu dau un ban pentru cei nevoiaşi. La ce le va folosi deci toată această evlavie? Nu pentru asta vor fi admişi în împărăţia cerurilor!” (Vasile cel Mare, Homilia VII in divites, [H. VII i.d.] 3).

După aceea, ca în sfântul Ambroziu, Părinţii Bisericii au văzut în ajutorul dat săracului o adevărată faptă de milostenie şi de dreptate: „Milostivirea este parte a dreptăţii. Asta înseamnă că dacă tu, însufleţit de milostivire, intenţionezi să dai săracilor, ei bine, acţionând astfel, nu faci mai mult decât cere dreptatea, după cum spune Scriptura: «A împărţit, a dat celor săraci; dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna» (cf. Ps 11,9)” (Ambroziu, Expunere despre Psalmul 118, în: PL 15,1372.1410-1411).

Nu avem spaţiu pentru a trata tema atât de discutată a raportului Biserica-sărăcie în Evul Mediu. Prezint numai explicaţia vieţii sărace, pe care Cristos a ales-o pentru El şi pentru discipolii săi, dată de sfântul Toma de Aquino: „Cristos a ales pentru El părinţi săraci şi totuşi desăvârşiţi în virtute, pentru ca nimeni să nu se laude numai de nobleţea sângelui şi de bogăţiile părinţilor. A trăit viaţă săracă pentru a învăţa să se dispreţuiască bogăţiile. A trăit în simplitate, fără ostentaţie, cu scopul de a-i ţine departe pe oameni de dorinţa dezordonată de onoruri. A îndurat oboseala, foamea, setea şi chinurile trupului, pentru ca oamenii înclinaţi spre voluptăţi şi desfătări, din cauza asprimilor acestei vieţi, să nu se sustragă de la exercitarea virtuţii” (Toma de Aquino, Opuscoli teologici, De rationibus fidei, în ediţia leonină a Opera omnia, XL, Roma 1969, pag. 56 şu).

Conciliul al II-lea din Vatican: „O Biserică a săracilor”

Părinţii conciliari s-au întrebat imediat cu privire la identitatea Bisericii şi răspunsul a fost unanim, stimulat şi de convingerile sfântului Ioan al XXIII-lea: „Misterul lui Cristos în Biserică este mereu, dar mai ales astăzi, misterul lui Cristos în cei săraci, pentru că Biserica este, într-adevăr, Biserică a tuturor, dar mai ales Biserică a săracilor”.

Nu s-a ajuns la un document specific despre Biserica săracilor, dar atenţia faţă de această temă se găseşte în diferite texte în constituţiile conciliare mai mari, începând de la Lumen gentium, 8: „După cum Cristos a realizat opera răscumpărării în sărăcie și prigoană, tot astfel și Biserica este chemată să urmeze aceeași cale, pentru a împărtăși oamenilor roadele mântuirii (…). După cum Cristos (…) la fel și Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toți cei apăsați de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaște în săraci și suferinzi chipul Întemeietorului său sărac și suferind, își dă toată silința să înlăture mizeria lor și vrea să-l slujească pe Cristos în ei”. Întreaga constituţie pastorală Gaudium et spes are scopul de a stabili un dialog cu realităţile sociale pentru a depăşi nedreptăţile şi discriminările, inclusiv lupta împotriva sărăciei cu o distribuire egală a resurselor: „Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire” (GS 69).

Există şi denunţarea bogăţiei din lumea occidentală împotriva lipsurilor tot mai întinse ale celei mai mari părţi a lumii: „Să se curme aşadar scandalul ca unele ţări, în care prea adesea majoritatea locuitorilor se împodobesc cu numele de creştini, să se bucure de un mare belşug de bunuri, în timp ce altele să fie lipsite de cele necesare traiului şi chinuite de foame, de boli şi de tot felul de lipsuri” (GS 88). În multe alte documente ale Conciliului găsim această atenţie a unei Biserici sărace faţă de cei săraci; de exemplu în Presbyterorum ordinis 6, unde sărăcia este propusă ca stil de viaţă preoţilor, sau în Apostolicam actuositatem 8, unde este propusă laicilor ca motiv de identificare cu Cristos prin solidaritate şi dreptate.

De la Paul al VI-lea la papa Francisc un apel coral pentru o „Biserică săracă, a săracilor”

Este memorabil discursul de încheiere a Conciliului al II-lea din Vatican al fericitului Paul al VI-lea adresat săracilor, bolnavilor şi tuturor celor care suferă: „O, voi toţi care simţiţi mai grea povara crucii, voi care sunteţi săraci şi abandonaţi, voi care plângeţi, voi care sunteţi persecutaţi pentru dreptate, voi despre care nu se vorbeşte, voi necunoscuţi ai durerii, încurajaţi-vă din nou: voi sunteţi preferaţii din împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia speranţei, a fericirii şi a vieţii; sunteţi fraţii lui Cristos suferind; şi cu el, dacă vreţi asta, voi mântuiţi lumea! Iată ştiinţa creştină a suferinţei, singura care dăruieşte pacea. Să ştiţi că nu sunteţi singuri, nici separaţi, nici abandonaţi, nici inutili: sunteţi cei chemaţi de Cristos, imaginea sa vie şi transparentă. În numele său, Conciliul vă salută cu iubire, vă mulţumeşte, vă asigură de prietenia şi de asistenţa Bisericii şi vă binecuvântează”. Paul al VI-lea exprimă toată grija faţă de viitorul omenirii şi iubirea sa faţă de cei din urmă în Populorum progressio 40: „Există situaţii în care nedreptatea strigă spre cer. Când populaţii întregi, lipsite de cele necesare, trăiesc într-o aşa stare de dependenţă încât este împiedicată orice iniţiativă şi responsabilitate a lor şi chiar orice posibilitate de promovare culturală şi de participare la viaţa socială şi politică, este mare tentaţia de a respinge cu violenţa asemenea injurii aduse demnităţii umane”. Sfântul Ioan Paul al II-lea a preluat şi a dezvoltat pentru prima dată într-o enciclică tema opţiunii preferenţiale faţă de cei săraci: „Doresc să amintesc aici una dintre ele: opțiunea sau iubirea de predilecție pentru cei săraci. Aceasta este o opțiune sau formă specială de întâietate în exercitarea carității creștine, pentru care dă mărturie întreaga tradiție a Bisericii. Ea influențează viața fiecărui creștin în măsura în care acesta caută să imite viața lui Cristos, dar se aplică în egală măsură responsabilităților noastre sociale și, de aici, stilului nostru de viață, deciziilor pe care le avem de luat în mod corespunzător cu privire la proprietate și la folosirea bunurilor” (Sollicitudo rei socialis, 42). Sunt numeroase intervenţiile în favoarea săracilor şi a drepturilor lor în enciclicele sociale ale sfântului Ioan Paul al II-lea.

Benedict al XVI-lea în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, „A combate sărăcia, a construi pacea”, la 1 ianuarie 2009, reia tema despre o Biserică pentru cei săraci: „Din totdeauna doctrina socială a Bisericii s-a interesat de cei săraci. (…) Cât priveşte Biserica, ea nu va lăsa să lipsească opera sa niciodată şi în niciun mod. Această conştiinţă însoţeşte şi astăzi acţiunea Bisericii faţă de cei săraci, în care îl vede pe Cristos”.

Şi tot cu putere le aminteşte creştinilor de datoria lor de a denunţa nedreptăţile sociale: „Creştinii au datoria de a denunţa relele, de a mărturisi şi de a ţine vii valorile pe care se întemeiază demnitatea persoanei şi de a promova acele forme de solidaritate care favorizează binele comun, pentru ca omenirea să devină tot mai mult familie a lui Dumnezeu” (Discurs adresat Fundaţiei Centesimus Annus, 15 octombrie 2011).

Cu papa Francisc, această istorie de care nu se poate face abstracţie, sacramentală, a raportului dintre Biserică şi săraci, pe care am încercat s-o amintim în linii mari, îşi are o primire şi maturizare fertilă încă de la prima sa exortaţie apostolică Evangelii gaudium: „În inima lui Dumnezeu există un loc preferenţial pentru cei săraci, atât de mult încât El însuşi «s-a făcut sărac» (2Cor 8,9). Tot drumul răscumpărării noastre este însemnat de cei săraci” (EG, 197).

De asemenea, în mod explicit papa Francisc încă din primele zile ale pontificatului său a exprimat în diferite ocazii dorinţa sa, care este şi proiectul său pentru Biserica din viitor: „Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, cu propriile suferinţe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de ei” (EG 198).

Şi recent, în vizita la locurile părintelui Primo Mazzolari, a reafirmat: „El a fost definit pe bună dreptate «parohul celor depărtaţi», pentru că el este anticipatorul unei Biserici în ieşire, de stradă. Nu era nostalgic al unei Biserici din trecut, ci era proiectat spre viitor. Părintele Primo Mazzolari ne îndeamnă să fim o Biserică a săracilor în căutare celor de departe”.

Săraci concreţi – nu sărăcie „ideologică”

Stabilirea Zilei Mondiale a Săracilor, care se adaugă la celelalte zile mondiale stabilite de pontifi despre diferite tematici sociale, cum ar fi pacea, imigraţiile, etc., are de data aceasta particularitatea de a nu trata o tematică. Nu este Ziua Mondială a Sărăciei, ci Ziua Săracilor, adică a unor persoane concrete; este ziua invitaţiei de a-l întâlni pe cel sărac, de a împărtăşi cu el înainte de toate timpul primirii şi al ascultării, masa şi necesităţile sale. Papa Francisc cel dintâi ne-a orientat s-o trăim în acest sens luând prânzul în acea zi cu 1.500 de săraci în „Aula Paul al VI-lea”.

s-a declarat în aceste zile că se poate schiţa cu papa Francisc o „teologie a sărăciei”. Cred că este mai oportun să se vorbească despre o „teologie a săracului” ca „al optulea sacrament” concentrându-ne îndeosebi pe consecinţele morale ale acestei expresii folosite pentru prima dată de fericitul Giacomo Cusmano (Palermo, 1834-1888), numit „doctorul săracilor” (C. Bianco. Il povero, ottavo sacramento? Epistolario di Giacomo Cusmano tra morale, spiritualità e pastorale, EDB 2014). În afară de asta, în mesajul papei Francisc se citeşte că această Zi nu este adresat numai credincioşilor, ci tuturor persoanelor de bunăvoinţă pentru ca toţi să redescopere valorile fundamentale ale convieţuirii civile, cum sunt solidaritatea, primirea, împărtăşirea, ascultarea, ajutorul reciproc.

Deci însemnătatea Zilei Mondiale a Săracilor merge dincolo de aspectul numai religios şi devine o adevărată provocare etică pentru societăţile noastre, pentru familiile noastre, pentru politicienii noştri şi pentru conştiinţele noastre, obişnuite prea des cu „somnul” produs de siguranţele false ale consumismului şi de fricile narcisiste.

De Carlo Maccari

(După agenţia SIR, 17 noiembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.