Categorii

Vizita Sfântului Părinte Francisc la sediul FAO din Roma cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentaţiei (16 octombrie 2017)

Domnule director general,

Stimate autorităţi,

Doamnelor şi domnilor,

Mulţumesc pentru invitaţie şi pentru cuvintele de bun-venit ale directorului general, prof. José Graziano da Silva, şi adresez un salut călduros reprezentanţilor statelor membre şi celor care au posibilitatea de a se conecta din sediile FAO din lume.

Un salut deosebit se îndreaptă spre miniştri agriculturii din G7 prezenţi aici, care au încheiat întâlnirea lor, în care au fost discutate probleme care cer o responsabilitate nu numai faţă de dezvoltare şi de producţie, ci şi faţă de comunitatea internaţională în ansamblul său.

  1. Celebrarea acestei Zile Mondiale a Alimentaţiei ne găseşte adunaţi aici pentru a aminti acea zi de 16 octombrie 1945 când guvernele, hotărâte să elimine foamea prin dezvoltarea sectorului agricol, au instituit FAO. Perioada aceea era una de gravă nesiguranţă alimentară şi de mari mişcări de populaţie, cu milioane de persoane aflate în căutarea de locuri în care să poată supravieţui mizeriilor şi adversităţilor provocate de război.

Aşadar, a reflecta despre modul în care siguranţa alimentară poate avea incidenţă asupra mobilităţii umane înseamnă a porni din nou de la angajarea pentru care FAO s-a născut, pentru a o reînnoi. Realitatea de astăzi cere o responsabilitate mai mare la toate nivelurile nu numai pentru a garanta producţia necesară sau distribuirea egală a roadelor pământului – asta ar trebui să fie clar – ci mai ales pentru a tutela dreptul fiecărei fiinţe umane de a se hrăni pe măsura propriilor nevoi, participând de asemenea la deciziile care o privesc şi la realizarea propriilor aspiraţii, fără a trebui să se despartă de cei dragi ai săi.

În faţa unui obiectiv de însemnătate aşa de mare este în joc credibilitatea întregului sistem internaţional. Ştim că cooperarea este tot mai condiţionată de angajamente parţiale, care chiar limitează de acum şi ajutoarele în cazurile urgente. Şi totuşi moartea de foame sau abandonarea propriei ţări este ştire cotidiană, care riscă să provoace indiferenţă. Aşadar este urgent să se găsească noi drumuri, pentru a transforma posibilităţile de care dispunem într-o garanţie care să permită fiecărei persoane să privească la viitor cu încredere întemeiată şi nu numai cu vreo dorinţă oarecare.

Scenariul relaţiilor internaţionale arată o capacitate crescândă de a da răspunsuri la aşteptările familiei umane, şi cu aportul ştiinţei şi tehnicii, care, studiind problemele, propun soluţii adecvate. Şi totuşi aceste noi ţinte nu reuşesc să elimine excluderea unei mari părţi din populaţia mondială: câte sunt victimele malnutriţiei, războaielor, schimbărilor climatice? Câţi nu au loc de muncă şi bunurile esenţiale şi sunt constrânşi să-şi părăsească ţara, expunându-se la multe şi teribile forme de exploatare? A valoriza tehnologia în slujba dezvoltării este desigur un drum de parcurs, cu condiţia să se ajungă la acţiuni concrete pentru a diminua numărul înfometaţilor sau pentru a guverna fenomenul migraţiilor forţate.

  1. Relaţia dintre foame şi migraţii poate să fie înfruntată numai dacă mergem la rădăcina problemei. În această privinţă, studiile întreprinse de Naţiunile Unite, precum şi de atâtea Organizaţii ale societăţii civile concordă în a spune că sunt două obstacole principale de depăşit: conflictele şi schimbările climatice.

Cum se pot depăşi conflictele? Dreptul internaţional ne indică mijloacele pentru a le preveni sau a le rezolva rapid, evitând ca să se prelungească şi să producă foamete şi distrugerea ţesutului social. Să ne gândim la populaţiile chinuite de războaie care durează de acum de decenii şi care puteau să fie evitate sau cel puţin oprite, şi în schimb propagă efectele lor dezastruoase între care nesiguranţa alimentară şi mutarea forţată a persoanelor. Este nevoie de bunăvoinţă şi dialog pentru a frâna conflictele şi trebuie să ne angajăm până la capăt pentru o dezarmare treptată şi sistematică, prevăzută de Carta Naţiunilor Unite, precum şi pentru a remedia plaga funestă a traficului de arme. La ce foloseşte a denunţa că din cauza conflictelor milioane de persoane sunt victime ale foamei şi malnutriţiei, dacă nu ne străduim eficient pentru pace şi dezarmare?

Cât priveşte schimbările climatice, vedem în fiecare zi consecinţele lor. Graţie cunoştinţelor ştiinţifice, ştim cum trebuie înfruntate problemele; şi comunitatea internaţională a elaborat şi instrumente juridice necesare, ca de exemplu Acordul de la Paris, de care, însă, unii se îndepărtează. Reapare lipsa de grijă faţă de echilibrele delicate ale ecosistemelor, prezumţia de a manipula şi controla resursele limitate ale planetei, aviditatea de profit. De aceea este necesar efortul pentru un consens concret şi real dacă se vrea să se evite efecte mai tragice, care vor continua să apese asupra persoanelor mai sărace şi lipsite de apărare. Suntem chemaţi să propunem o schimbare în stilurile de viaţă, în folosirea resurselor, în criteriile de producţie, până la consumurile care, cât priveşte alimentele, au pierderi şi risipe crescânde. Nu putem să ne resemnăm spunând „se va gândi altcineva la asta”.

Cred că acestea sunt bazele oricărui discurs serios despre siguranţa alimentară legată cu fenomenul migraţiilor. Desigur, războaiele şi schimbările climatice determină foamea, aşadar să evităm s-o prezentăm ca o boală incurabilă. Estimările recente furnizate de experţii voştri prevăd o creştere a producţiei globale de cereale, la niveluri care permit să se dea consistenţă mai mare rezervelor mondiale. Asta lasă să se spere şi să se înţeleagă că, dacă se acţionează fiind atenţi la nevoi şi contrastând speculele, rezultatele nu lipsesc. De fapt, resursele alimentare sunt lăsate adesea în voia speculei, care le măsoară numai în vederea prosperităţii economice a marilor producători sau în relaţie cu potenţialitatea de consum şi nu cu exigenţele reale ale persoanelor. Şi astfel se favorizează conflictele şi risipele şi cresc cozile celor din urmă de pe pământ care caută un viitor în afara teritoriilor lor de origine.

  1. În faţa la toate acestea putem şi trebuie să schimbăm direcţia (cf. Enciclica Laudato si’, 53; 61; 163; 202). În faţa creşterii cererii de alimente este indispensabil ca roadele pământului să fie disponibile pentru toţi. Pentru unii ar fi suficient să se diminueze numărul de guri de săturat şi să se rezolve astfel problema; dar este o falsă soluţie dacă ne gândim la nivelurile de risipă de alimente şi la modele de consum care risipesc atâtea resurse. A reduce este uşor, în schimb a împărtăşi impune o convertire, şi acest lucru este angajant.

De aceea îmi pun – şi vă pun – această întrebare: este prea mult a gândi să se introducă în limbajul cooperării internaţionale categoria iubirii, declinată ca gratuitate, egalitate în a trata, solidaritate, cultură a darului, fraternitate, milostivire? De fapt, aceste cuvinte exprimă conţinutul practic al termenului „umanitar”, atât de mult folosit în activitatea internaţională. A-i iubi pe fraţi şi a face asta primii, fără a aştepta să fim răsplătiţi: acesta este un principiu evanghelic care se găseşte în atâtea culturi şi religii şi devine principiu de umanitate în limbajul relaţiilor internaţionale. Este de dorit ca diplomaţia şi instituţiile multilaterale să alimenteze şi să organizeze această capacitate de a iubi, pentru că este calea maestră care garantează nu numai siguranţa alimentară, ci siguranţa umană în globalitatea sa. Nu putem acţiona numai dacă o fac alţii, nici să ne limităm să ne fie milă, pentru că mila se opreşte la ajutoarele de urgenţă, în timp ce iubirea inspiră dreptatea şi este esenţială pentru a realiza o ordine socială dreaptă între realităţi diferite care vor să rişte întâlnirea reciprocă. A iubi înseamnă a contribui pentru ca fiecare ţară să mărească producţie şi să ajungă la autosuficienţa alimentară. A iubi se traduce în a gândi noi modele de dezvoltare şi de consum şi în a adopta politici care să nu agraveze situaţia populaţiilor mai puţin avansate sau dependenţa lor externă. A iubi înseamnă a nu continua să se despartă familia umană între cei care are de prisos şi cel căruia îi lipseşte necesarul pentru a trăi.

Angajarea diplomaţiei ne-a demonstrat, şi în evenimente recente, că a opri recurgerea la armele de distrugere în masă este posibilă. Toţi suntem conştienţi de capacitatea de distrugere a acestor instrumente. Dar suntem la fel de conştienţi de efectele sărăciei şi excluderii? Cum să oprim persoanele dispuse să rişte tot, întregi generaţii care pot să dispară pentru că le lipseşte pâinea cea de toate zilele, sau sunt victime ale violenţei sau ale schimbărilor climatice? Se îndreaptă acolo unde văd o lumină sau percep o speranţă de viaţă. Nu vor putea fi oprite de bariere fizice, economice, legislative, ideologice: numai o aplicare coerentă a principiului de umanitate va putea face asta. Şi în schimb scade ajutorul public dat dezvoltării şi instituţiile multilaterale sunt limitate în activitatea lor, în timp ce se recurge la acorduri bilaterale care subordonează cooperarea respectării agendelor sau a alianţelor particulare sau, mai simplu, unei linişti momentane. Dimpotrivă, gestionarea mobilităţii umane cere o acţiune interguvernamentală coordonată şi sistematică, făcută după normele internaţionale existente şi impregnată de iubire şi inteligenţă. Obiectivul său este o întâlnire de popoare care să-i îmbogăţească pe toţi şi să genereze unire şi dialog, şi nu excludere şi vulnerabilitate.

Aici permiteţi-mi să mă leg cu dezbaterea despre vulnerabilitate care la nivel internaţional desparte atunci când se vorbeşte despre migranţi. Vulnerabil este cel care este în condiţie de inferioritate şi nu se poate apăra, nu are mijloace, adică trăieşte o excludere. Şi asta pentru că este constrâns de violenţă, de situaţii naturale sau mai rău încă de indiferenţă, de intoleranţă şi chiar de ură. În faţa acestei condiţii este corect să se identifice motivele pentru a acţiona cu necesara competenţă. Dar nu este acceptabil ca, pentru a evita să se angajeze, să se refugieze în spatele sofismelor lingvistice care nu fac onoare diplomaţiei ci o reduc, de la „artă a posibilului”, la un exerciţiu steril pentru a justifica egoisme şi inactivităţi.

Este de dorit ca să se ţină cont de toate acestea în elaborarea lui Pacto mundial para una migración segura, regular y ordenada, în desfăşurare în acest moment în sânul Naţiunilor Unite.

  1. Să prestăm ascultare la strigătul atâtor fraţi ai noştri marginalizaţi şi excluşi: „Mi-e foame, sunt străin, gol, bolnav, închis într-un lagăr de refugiaţi”. Este o cerere de dreptate, nu o implorare sau un apel de urgenţă. Este necesar un dialog amplu şi sincer la toate nivelurile pentru ca să reiasă soluţiile cele mai bune şi să se formeze o nouă relaţie între diferiţii actori ai scenariului internaţional, formată din responsabilitate reciprocă, din solidaritate şi din comuniune.

Jugul mizeriei generat de mişcările adesea tragice ale migranţilor poate să fie înlăturat printr-o prevenţie făcută din proiecte de dezvoltare care să creeze locuri de muncă şi capacitate de răspuns la crizele climatice şi ambientale. Prevenţia costă mult mai puţin decât efectele provocate de degradarea terenurilor sau de poluarea apelor, efecte care lovesc zonele nevralgice ale planetei unde sărăcia este singura lege, bolile sunt în creştere şi speranţa de viaţă diminuează.

Sunt multe şi lăudabile iniţiativele puse în practică. Totuşi, nu sunt suficiente; este necesar şi urgent a continua să se activeze eforturi şi să se finanţeze programe pentru a face faţă în manieră şi mai eficace şi promiţătoare foamei şi mizeriei structurale. Dar dacă obiectivul este de a favoriza o agricultură care să producă în funcţie de exigenţele efective ale unei ţări, atunci nu este permis să se ia pământurile cultivabile de la populaţie, lăsând că land grabbing (acaparamiento de tierras) să-şi facă profiturile sale, eventual cu complicitatea celui care este chemat să facă interesul poporului. Trebuie îndepărtate tentaţiile de a acţiona în folosul grupurilor restrânse din populaţie, precum şi de a utiliza aporturile externe în mod neadecvat, favorizând corupţia, sau în lipsă de legalitate.

Biserica catolică, prin instituţiile sale, având cunoaştere directă şi concretă a situaţiilor care trebuie înfruntate şi a necesităţilor de umplut, vrea să colaboreze direct în acest efort în virtutea misiunii sale care o face să-i iubească pe toţi şi o obligă şi să amintească celor care au responsabilităţi naţionale şi internaţionale obligaţia mai amplă de a împărtăşi necesităţile celor mai mulţi.

Urarea este ca fiecare să descopere, în tăcerea propriei credinţe sau a propriilor convingeri, motivaţiile, principiile şi aporturile pentru a da lui FAO şi celorlalte instituţii interguvernamentale curajul de a se îmbunătăţi şi de a persevera pentru binele familiei umane.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.