Categorii

Vizita Sfântului Părinte Francisc la Bari (sâmbătă, 7 iulie 2018)

Cuvânt introductiv al Sfântului Părinte la rugăciunea ecumenică pentru pace

Iubiţi fraţi,

Am ajuns pelerini la Bari, fereastră deschisă larg spre Orientul apropiat, purtând în inimă Bisericile noastre, popoarele şi multele persoane care trăiesc situaţii de mare suferinţă. Lor le spune: „suntem aproape de voi”. Iubiţi fraţi, mulţumesc din inimă pentru că aţi venit aici cu generozitate şi promptitudine. Şi sunt foarte recunoscător vouă tuturor care ne găzduiţi în acest oraş, oraş al întâlnirii, oraş al primirii.

Pe drumul nostru comun ne susţine Sfânta Mamă a lui Dumnezeu, venerată aici ca Odegitria: cea care arată calea. Aici se odihnesc relicvele sfântului Nicolae, episcop din Orient a cărui veneraţie brăzdează mările şi trece graniţele dintre Biserici. Sfântul taumaturg să mijlocească pentru a vindeca rănile pe care atâţia le poartă înăuntru. Aici contemplăm orizontul şi marea şi ne simţim împinşi să trăim această zi cu mintea şi inima îndreptate spre Orientul Mijlociu, răscruce de civilizaţii şi leagăn al marilor religii monoteiste.

Acolo a venit să ne viziteze Domnul, „soare care răsare din înălţime” (Lc 1,78). De acolo s-a propagat în lumea întreagă lumina credinţei. Acolo au apărut izvoarele proaspete ale spiritualităţii şi monahismului. Acolo se păstrează rituri antice unice şi bogăţii inestimabile ale artei sacre şi teologiei, acolo locuieşte moştenirea marilor Părinţi în credinţă. Această tradiţie este o comoară de păstrat cu toate forţele noastre, pentru că în Orientul Mijlociu sunt rădăcinile sufletele noastre înseşi.

Dar asupra acestei splendide regiuni s-a adunat, în special în ultimii ani, un mare pâlc de întuneric: război, violenţă şi distrugere, ocupări şi forme de fundamentalism, migraţii forţate şi abandonare, totul în tăcerea atâtora şi cu complicitatea atâtora. Orientul Mijlociu a devenit ţinut al oamenilor care-şi părăsesc propria ţară. Şi există riscul ca prezenţa fraţilor şi surorilor noştri în credinţă să fie ştearsă, desfigurând însăşi faţa regiunii, pentru că un Orient Mijlociu fără creştini n-ar fi Orient Mijlociu.

Aceasta zi începe cu rugăciunea, pentru că lumina divină să risipească întunericul lumii. Deja am aprins, în faţa sfântului Nicolae, „candela uni-flacără”, simbol al Bisericii una. Împreună dorim să aprindem astăzi o flacără de speranţă. Candelele pe care le vom pune să fie semn al unei lumini care încă străluceşte în noapte. De fapt, creştinii sunt lumină a lumii (cf. Mt 5,14) nu numai când totul în jur este radios, ci şi atunci când, în momentele întunecate ale istoriei, nu se resemnează cu întunericul care învăluie totul şi alimentează mucul speranţei cu untdelemnul rugăciunii şi al iubirii. Pentru că, atunci când se întind mâinile spre cer în rugăciune şi când se întinde mâna spre fratele fără a căuta propriul interes, arde şi străluceşte focul Duhului, Duh al unităţii, Duh al păcii.

Să ne rugăm uniţi, pentru a invoca de la Domnul cerului acea pace pe care puternicii de pe pământ încă n-au reuşit s-o găsească. De pe cursul Nilului şi până în Valea Iordanului şi mai încolo, trecând prin Orontes până la Tigru şi Eufrat, să răsune strigătul psalmului: „Pace ţie!” (122,8). Pentru fraţii care suferă şi pentru prietenii din orice popor şi crez, repetăm: Pace ţie! Cu psalmistul să-l implorăm în mod deosebit pentru Ierusalim, oraşul sfânt iubit de Dumnezeu şi rănit de oameni, asupra căruia încă Domnul plânge: Pace ţie!

Să fie pace: este strigătul atâtor Abeli de astăzi care să se înalţă la tronul lui Dumnezeu. Pentru ei nu mai putem să ne permitem, în Orientul Mijlociu ca pretutindeni în lume, să spunem: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Indiferenţa ucide şi noi vrem să fim glas care contrastează omuciderea indiferenţei. Vrem să dăm glas celui care nu are glas, celui care poate doar să înghită lacrimi, pentru că Orientul Mijlociu astăzi plângem astăzi suferă şi tace, în timp ce alţii îl calcă în picioare căutând putere şi bogăţii. Pentru cei mici, cei simpli, cei răniţi, pentru ei de partea cărora se află Dumnezeu, noi implorăm: pace ţie! „Dumnezeul oricărei mângâieri” (2Cor 1,3), care vindecă inimile înfrânte şi pansează rănile (cf. Ps 147,3), să asculta astăzi rugăciunea noastră.

Franciscus

___________________

Cuvântele Sfântului Părinte la încheierea dialogului

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt foarte recunoscător pentru împărtăşirea pe care am avut harul de a o trăi. Ne-am ajutat să redescoperim prezenţa noastră de creştini în Orientul Mijlociu, ca fraţi. Ea va fi cu atât mai profetică cu cât îl va mărturisi mai mult pe Isus Principe al păcii (cf. Is 9,5). El nu ameninţă cu sabia, ci cere s-o pună în teacă (cf. In18,11). Şi faptul de a fi Biserică este tentat de logicile lumii, logici de putere şi de câştig, logici rapide şi de convenienţă. Şi este păcatul nostru, incoerenţa între credinţă şi viaţă, care întunecă mărturia. Simţim că trebuie să ne convertim încă o dată la Evanghelie, garanţie de libertate autentică, şi de a face asta urgent acum, în noaptea Orientului Mijlociu în agonie. Ca în noaptea neliniştită din Ghetsemani, nu fuga (cf. Mt 26,56) sau sabia (cf. Mt 26,52) vor anticipa zorii luminoşi ai Paştelui, ci dăruirea de sine după imitarea Domnului.

Vestea bună a lui Isus, răstignit şi înviat din iubire, venit din ţinuturile din Orientul Mijlociu, a cucerit inima omului de-a lungul secolelor pentru că nu este legată de puterile lumii, ci de forţa slabă a crucii. Evanghelia ne angajează la o convertire zilnică la planurile lui Dumnezeu, să găsim în El numai siguranţă şi întărire, să-l vestim tuturor şi în pofida a orice. Credinţa celor simpli, atât de înrădăcinată în Orientul Mijlociu, este izvor din care trebuie luat pentru ca să ne adăpăm şi să ne purificăm, aşa cum se întâmplă când ne întoarcem la origini, mergând pelerini la Ierusalim, în Ţara Sfântă sau în sanctuarele din Egipt, din Iordania, din Liban, din Siria, din Turcia şi din celelalte locuri sacre din acele regiuni.

Încurajaţi unii de alţii, am dialogat fratern. A fost un semn că întâlnirea şi unitatea trebuie căutate împreună, fără frică de diversităţi. Tot aşa şi pacea: trebuie cultivată în terenurile aride ale contrapoziţiilor, pentru că astăzi, în pofida a toate, nu există alternativă posibilă pentru pace. Nu încetările ostilităţilor garantate de ziduri şi dovezi de forţă vor aduce pacea, ci voinţa reală de ascultare şi de dialog. Noi ne angajăm să mergem, să ne rugăm şi să lucrăm, şi implorăm ca arta întâlnirii să prevaleze asupra strategiilor ciocnirii, ca în locul arătării de ameninţătoare semne de putere să vină puterea semnelor de speranţă: oameni de bunăvoinţă şi de crez diferit cărora nu le este frică să-şi vorbească, să primească motivaţiile celuilalt şi să se ocupe unii de alţii. Numai aşa, având grijă ca nimănui să nu-i lipsească pâinea şi locul de muncă, demnitatea şi speranţa, urletele de război se vor schimba în cântări de pace.

Pentru a face asta este esenţial ca acela care deţine puterea să se pună în sfârşit şi cu hotărâre în adevărata slujbă a păcii şi nu a propriilor interese. Să se termine câştigurile câtorva puţini pe pielea multora! Să se termine cu ocuparea de terenuri care sfâşie popoarele! Să se termine cu prevalarea adevărurilor de parte asupra speranţelor oamenilor! Să se termine folosirea Orientului Mijlociu pentru profituri străine Orientului Mijlociu!

Războiul este plaga care asaltează în mod tragic această regiune iubită. Sunt victime mai ales oamenii săraci. Să ne gândim la martirizata Sirie, îndeosebi la provincia Deraa. Acolo s-au reluat lupte aspre care au provocat nu număr uriaş de evacuaţi, expuşi la suferinţe teribile. Războiul este fiu al puterii şi al sărăciei. Se înfrânge renunţând la logicile de supremaţie şi dezrădăcinând mizeria. Atâtea conflicte au fost alimentate şi de forme de fundamentalism şi de fanatism care, travestite în pretexte religioase, în realitate au blestemat numele lui Dumnezeu, care este pace, şi au persecutat fratele care din totdeauna trăieşte alături. Însă violenţa este alimentată mereu de arme. Nu se poate ridica glasul pentru a vorbi despre pace în timp ce pe ascuns se urmăresc curse neînfrânate la rearmare. Este o responsabilitate foarte gravă, care apasă asupra conştiinţei naţiunilor, îndeosebi ale celor mai puternice. Să nu se uite secolul trecut, să nu se ignore lecţiile de la Hiroshima şi Nagasaki, să nu se transforme ţinuturile din Orient, unde a apărut Cuvântul păcii, în întinderi întunecate de tăcere. Să se termine contrapoziţiile încăpăţânate, să se termine setea de câştig, care nu priveşte în faţă pe  nimeni numai să acapareze zăcăminte de gaz şi combustibili, fără grijă faţă de casa comună şi fără scrupule cu privire la faptul că piaţa energiei dictează legea convieţuirii dintre popoare!

Pentru a deschide cărări de pace, să se îndrepte privirea în schimb spre cel care imploră să convieţuiască frăţeşte cu alţii. Să se ocrotească toate prezenţele, nu numai cele majoritare. Să se deschidă larg şi în Orientul Mijlociu drumul spre dreptul la cetăţenie comună, drum pentru un viitor reînnoit. Şi creştinii sunt şi să fie cetăţeni cu titlu deplin, cu drepturi egale.

Puternic neliniştiţi, dar niciodată lipsiţi de speranţă, ne îndreptăm privirea spre Ierusalim, oraş pentru toate popoarele, oraş unic şi sacru pentru creştini, evrei şi musulmani din toată lumea, a cărui identitate şi vocaţie trebuie ocrotită dincolo de diferitele dispute şi tensiuni, şi a cărui status quo cere să fie respectat după cum s-a deliberat de comunitatea internaţională şi s-a cerut în mod repetat de comunităţile creştine din Ţara Sfântă. Numai o soluţie negociată între israelieni şi palestinieni, puternic voită şi favorizată de comunitatea naţiunilor, va putea să conducă la o pace stabilă şi durabilă şi să garanteze coexistenţa a două state pentru două popoare.

Speranţa are chipul copiilor. În Orientul Mijlociu, de mulţi ani, un număr înspăimântător de copii plânge morţi violente în familie şi vede ameninţată pământul natal, adesea cu unica perspectivă de a trebui să fugă. Aceasta este moartea speranţei. Ochii prea multor copii au petrecut cea mai mare parte a vieţii văzând dărâmături în loc de şcoli, auzind bubuitura surdă a bombelor în locul gălăgiei sărbătoreşti a jocurilor. Omenirea să asculte – vă  rog – strigătul copiilor, a căror gură proclamă gloria lui Dumnezeu (cf. Ps 8,3). Ştergând lacrimile lor lumea va regăsi demnitatea.

Gândindu-mă la copii – să nu-i uităm pe copii! – peste puţin timp vom da drumul în aer, împreună cu câţiva porumbei, dorinţa noastră de pace. Dorinţa de pace să se ridice mai sus de orice nor întunecat. Inimile noastre să se menţină unite şi îndreptate spre cer, aşteptând ca să revină, ca în timpurile potopului, rămurica verde a speranţei (cf. Gen 8,11). Şi Orientul Mijlociu să nu mai fie un arc de război întins între continente, ci o arcă de pace primitoare pentru popoare şi credinţe. Orient Mijlociu iubit, să se risipească de la tine întunericul războiului, al puterii, al violenţei, al fanatismelor, al câştigurilor nedrepte, al exploatării, al sărăciei, al inegalităţii şi al nerecunoaşterii drepturilor. „Pace ţie” (Ps 122,8) – împreună: „Pace ţie” [repetă] – în tine dreptate, asupra ta să se aşeze binecuvântarea lui Dumnezeu. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.