Categorii

VIZITA PASTORALĂ LA NOMADELFIA, ÎN DIECEZA DE GROSSETO, ŞI LA LOPPIANO (FIRENZE), ÎN DIECEZA DE FIESOLE

ÎNTÂLNIRE CU MEMBRII COMUNITĂŢII

PĂRINTELUI ZENO SALTINI

Nomadelfia (Grosseto)

Joi, 10 mai 2018

Iubiţi fraţi şi surori din Nomadelfia!

Am venit aici între voi în amintirea părintelui Zeno Saltini şi pentru a exprima încurajarea mea pentru comunitatea voastră fondată de el. Vă salut pe toţi cu afect: pe preşedintele vostru Francesco Matterazzo, pe părintele paroh Ferdinando Neri, pe numeroşii prieteni şi pe episcopul de Grosseto, în a cărui dieceză sunteţi inseraţi şi care urmăreşte cu grijă drumul operei părintelui Zeno. Nomadelfia este o realitate profetică ce îşi propune să realizeze o nouă civilizaţie, realizând Evanghelia ca formă de viaţă bună şi frumoasă.

Fondatorul vostru s-a dedicat cu ardoare apostolică să pregătească terenul pentru sămânţa Evangheliei, pentru ca să poată aduce roade de viaţă nouă. Crescut în mijlocul ogoarelor din câmpiile fertile din Emilia, el ştia că, atunci când vine anotimpul potrivit, este timpul de a pune mâna pe plug şi a pregăti terenul pentru semănat. I-a rămas imprimată fraza lui Isus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,62). O repeta des, probabil presimţind dificultăţile pe care avea să le întâlnească pentru a întrupa, în concreteţea cotidianului, forţa reînnoitoare a Evangheliei.

Legea fraternităţii, care caracterizează viaţa voastră, a fost visul şi obiectivul întregii existenţe a părintelui Zeno, care dorea o comunitate de viaţă inspirată din modelul schiţat în Faptele Apostolilor: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Vă îndemn să continuaţi acest stil de viaţă, încrezându-vă în forţa Evangheliei şi a Duhului Sfânt, prin mărturia voastră creştină limpede.

În faţa suferinţelor copiilor orfani şi marcaţi de suferinţă, părintele Zeno a înţeles că unicul limbaj pe care ei îl înţelegeau era cel al iubirii. De aceea, a ştiut să găsească o formă specială de societate unde nu există spaţiu pentru izolare sau singurătate, ci este în vigoare principiul colaborării între diferite familii, unde membrii se recunosc fraţi în credinţă. Astfel la Nomadelfia, ca răspuns la o vocaţie specială a Domnului, se stabilesc legături mult mai solide decât cele de rudenie. Este realizată o consangvinitate cu Isus, proprie a celui care este renăscut din apă şi din Duhul Sfânt şi conform cuvintelor Învăţătorului divin: „Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela este pentru mine frate, soră şi mamă” (Mc 3,35). Această legătură specială de consangvinitate şi de familiaritate este manifestată şi de raporturile reciproce dintre persoane: toţi se cheamă pe nume, niciodată cu prenumele, şi în raporturile zilnice se foloseşte confidenţialul „tu”.

Vreau să subliniez şi un alt semn profetic, un semn de mare umanitate din Nomadelfia: este vorba despre atenţia iubitoare faţă de bătrânii care, şi atunci când nu se bucură de sănătate bună, rămân în familie şi sunt susţinuţi de fraţii şi de surorile din toată comunitatea. Continuaţi pe acest drum, întrupând modelul iubirii fraterne, şi prin opere şi semne vizibile, în multiplele contexte în care caritatea evanghelică vă cheamă, dar păstrând mereu spiritul părintelui Zeno care voia o Nomadelfia „uşoară” şi esenţială în structurile sale. În faţa unei lumi care uneori este ostilă faţă de idealurile predicate de Cristos, nu ezitaţi să răspundeţi cu mărturia bucuroasă şi senină a vieţii voastre, inspirată din Evanghelie.

Vă mulţumesc mult pentru căldura şi climatul de familie cu care m-aţi primit. A fost o întâlnire scurtă dar încărcată de semnificaţie şi de emoţie; o voi purta cu mine, în special în rugăciune. Voi purta chipurile voastre: chipurile unei mari familii cu gustul curat al Evangheliei.

Şi acum, gustând bucuria că suntem toţi fraţi pentru că suntem fii ai Tatălui ceresc, să recităm împreună Tatăl nostru.

Recitarea rugăciunii Tatăl nostru

Şi acum vă împart vouă tuturor, familiilor voastre, persoanelor dragi Binecuvântarea apostolică, invocând asupra fiecăruia lumina şi forţa Duhului Sfânt.

Binecuvântarea

Şi rugaţi-vă pentru mine, nu uitaţi.

***

Cuvinte conclusive

Multe mulţumiri pentru primire. Şi pentru daruri, care sunt „daruri de familie”, acest lucru este foarte important: sunt daruri care vin din inimă, din familie, de aici; simple, dar bogate în semnificaţie.

Multe mulţumiri! Mulţumiri pentru primire, pentru bucuria voastră.

Şi mergeţi înainte! Mulţumesc.

Franciscus

_____________________

ÎNTÂLNIRE CU COMUNITATEA MIŞCĂRII FOCOLARELOR

Platoul Sanctuarului „Maria Theotokos” la Loppiano (Firenze)

Joi, 10 mai 2018

Iubiţi fraţi episcopi, autorităţi şi voi toţi,

Mulţumesc pentru primirea voastră! Vă salut pe toţi şi pe fiecare şi îi mulţumesc Mariei Voce pentru introducerea sa… clară, totul foarte clar! Se vede că are ideile clare!

Sunt foarte bucuros să mă aflu astăzi în mijlocul vostru aici la Loppiano, acest mic „oraş”, cunoscut în lume pentru că s-a născut din Evanghelie şi vrea să se hrănească din Evanghelie. Şi pentru aceasta este recunoscut ca oraş propriu de alegere şi de inspiraţie de atâţia care sunt discipoli ai lui Isus, şi de fraţi şi surori de alte religii şi convingeri. La Loppiano toţi se simt acasă!

Am voit să vin să-l vizitez şi pentru că, aşa cum sublinia cea care i-a fost inspiratoare, slujitoarea lui Dumnezeu Chiara Lubich, vrea să fie o ilustrare a misiunii Bisericii astăzi, aşa cum a trasat-o Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Şi mă bucur să dialoghez cu voi pentru a evidenţia tot mai mult, ascultând planul lui Dumnezeu, proiectul de la Loppiano în slujba noii etape de mărturie şi vestire a Evangheliei lui Isus la care Duhul Sfânt ne cheamă astăzi.

Eu cunoşteam întrebările, se înţelege! Şi acum răspund la întrebări. Le-am inserat aici pe toate.

Prima întrebare

Sfinte Părinte, bună ziua, tocmai am auzit-o pe Maria Voce vorbind despre o lege de la Loppiano: iubirea reciprocă, porunca nouă a Evangheliei. Şi în aceşti ani am luat-o în serios mult şi am încercat să facem în aşa fel încât să nu fie numai un angajament privat, ci un angajament colectiv, al tuturor. Ca pe acest angajament de a trăi iubirea reciprocă să se întemeieze Loppiano; e adevărat că, încă în 1980, în urmă cu ceva ani, când eram un pic mai tineri şi atâtea persoane erau atunci – şi sunt aici astăzi –, Chiara ne-a propus să facem un adevărat pact: adică să scriem acest angajament şi să-l semnăm. Şi pe acesta îl reînnoim în fiecare zi şi îl propunem persoanelor care vin, chiar şi numai pentru o zi, pentru că numai aşa se devine cetăţean al Loppiano.

Sfinte Părite, a trăi porunca nouă este punctul de plecare al vieţii noastre creştine şi este şi punctul de sosire: ţinta la care vrem să tindem.

După perioada întemeierii trăită cu Chiara, am ajuns să trăim acum o fază nouă. Poate că a trecut pentru vreunul timpul entuziasmului; desigur este mai dificil a găsi căile de parcurs pentru a da întrupare profeţiei de la începuturi. Cum să trăim, Sfinte Părinte, acest moment?

Papa Francisc:

Prima întrebare mi-o adresaţi voi, „pionieri” din Loppiano, care cei dintâi, în urmă cu peste 50 de ani şi apoi treptat în deceniile care au urmat, v-aţi lansat în această aventură, părăsind ţinuturile voastre, casele voastre şi locurile voastre de muncă pentru a veni aici ca să vă oferiţi viaţa şi să realizaţi acest vis. Înainte de toate mulţumesc, mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut, mulţumesc pentru credinţa voastră în Isus! El e cel care a făcut această minune şi voi [aţi pus] credinţa. Şi credinţa lasă ca Isus să acţioneze. Pentru aceasta credinţa face minuni, pentru că îi lasă lui Isus locul şi El face minuni una după cealaltă. Viaţa este aşa!

Vouă „pionierilor” şi tuturor locuitorilor din Loppiano îmi vine spontan să vă repet cuvintele pe care Scrisoarea către Evrei le adresează unei comunităţi creştine care trăia o etapă a drumului său asemănătoare cu a voastră. Spune Scrisoarea către Evrei: „Dar amintiţi-vă de zilele de la început, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi susţinut o luptă grea, plină de suferinţe […]. Într-adevăr […] aţi primit cu bucurie răpirea bunurilor voastre, ştiind că aveţi o bogăţie mai bună care rămâne. Aşadar, nu vă pierdeţi încrederea! – parresia spune ea –. Ea  are o mare răsplată. Căci aveţi nevoie de răbdare – de hypomoné – pentru ca, împlinind voinţa lui Dumnezeu, să puteţi obţine promisiunea” (10,32-36).

Sunt două cuvinte-cheie, dar în cadrul amintirii. Acea dimensiune „deuteronomică” a vieţii: amintirea. Când, nu spun un creştin, ci un bărbat sau o femeie, închide cheia amintirii, începe să moară. Vă rog, amintire. Aşa cum spune autorul Scrisorii către Evrei: „Amintiţi-vă de zilele de la început…”. Cu acest cadru de amintire se poate trăi, se poate respira, se poate merge înainte şi să se aducă rod. Dar dacă tu nu ai amintire… Roadele pomului sunt posibile pentru că pomul are rădăcini: nu este un dezrădăcinat. Dar dacă tu nu ai amintire, eşti un dezrădăcinat, o dezrădăcinată, nu vor exista roade. Amintire: acesta este cadrul vieţii.

Iată două cuvinte-cheie ale drumului comunităţii creştine în acest text: parresia şi hypomoné. Curaj, francheţe şi a suporta, a persevera, a purta povara de fiecare zi pe umeri.

Parresia, în Noul Testament, exprimă stilul de viaţă al discipolilor lui Isus: curajul şi sinceritatea în a da mărturie despre adevăr şi în acelaşi timp încrederea în Dumnezeu şi în milostivirea sa. Şi rugăciunea trebuie să fie cu parresia. A spune lui Dumnezeu lucrurile „în faţă”, cu curaj. Gândiţi-vă cum se ruga părintele nostru Abraham, când a avut curajul de a-i cere lui Dumnezeu să „negocieze” cu privire la numărul drepţilor din Sodoma: „Şi dacă vor fi treizeci?… Şi dacă vor fi douăzeci şi cinci?… Şi dacă vor fi cincisprezece?…”. Acel curaj de a lupta cu Dumnezeu! Şi curajul lui Moise, marele prieten al lui Dumnezeu, care îi spune în faţă: „Dacă tu distrugi acest popor, distruge-mă şi pe mine!”. Curaj. A lupta cu Dumnezeu în rugăciune. Este nevoie de parresia, parresia în viaţă, în acţiune precum şi în rugăciune.

Parresia exprimă calitatea fundamentală în viaţa creştină: a avea inima îndreptată spre Dumnezeu, a crede în iubirea sa (cf. 1In 4,16), pentru că iubirea sa alungă orice teamă falsă, orice ispită de ascundere în trăire liniştită, în cumsecădenie sau chiar într-o făţărnicie subtilă. Toate sunt molii care ruinează sufletul. Trebuie să cerem Duhului Sfânt francheţea, curajul, parresia – mereu unită cu respectul şi cu duioşia – în mărturisirea lucrărilor mari şi frumoase ale lui Dumnezeu, pe care El le împlineşte în noi şi în mijlocul nostru. Şi în relaţiile din comunitate trebuie să fim sinceri, deschişi, direcţi, nu fricoşi nici leneşi nici făţarnici. Nu, deschişi. A nu sta deoparte, pentru a semăna neghină, a murmura, ci a ne strădui să trăim ca discipoli sinceri şi curajoşi în caritate şi adevăr. Această semănare a neghinei, voi ştiţi, distruge Biserica, distruge comunitatea, distruge propria viaţă, pentru că te otrăveşte şi pe tine. Şi cei care trăiesc din bârfă, care murmură mereu unul despre altul, mie îmi place să spun – o văd aşa – că sunt nişte „terorişti”, pentru că vorbesc rău despre alţii; dar a vorbi rău despre cineva pentru a-l distruge înseamnă a face precum teroristul: merge cu bomba, o aruncă, distruge şi apoi pleacă liniştit. Nu. Deschişi, constructivi, curajoşi în caritate.

Şi apoi celălalt cuvânt: hypomoné, pe care-l putem traduce cu „a sta sub”, a suporta. A rămâne şi a învăţa să locuim în situaţiile angajante pe care viaţa ni le prezintă. Apostolul Paul exprimă cu acest termen statornicia şi fermitatea în a duce înainte alegerea lui Dumnezeu şi a vieţii noi în Cristos. Este vorba de a ţine fermă această alegere şi cu preţul dificultăţilor şi contrarietăţilor, ştiind că această statornicie, această fermitate şi această răbdare produc speranţa. Aşa spune Paul. Şi speranţa nu dezamăgeşte (cf. Rom 5,3-5). Asta să vă intre în cap: speranţa nu dezamăgeşte niciodată! Pentru apostol, fundamentul perseverenţei este iubirea lui Dumnezeu vărsată în inimile noastre cu darul Duhului, o iubire care ne precede şi ne face capabili să trăim cu tenacitate, seninătate, pozitivitate, fantezie… precum şi cu un pic de umorism, chiar şi în momentele mai dificile. Cereţi harul umorismului. Este atitudinea umană care se apropie mai mult de harul lui Dumnezeu. Umorismul. Am cunoscut un preot sfânt, angajat până peste cap în lucruri de făcut – mergea, mergea… – dar nu înceta niciodată să zâmbească. Şi pentru că avea acest simţ al umorismului, cei care-l cunoşteau, spuneau despre el: „Dar acesta este capabil să râdă de alţii, să râdă de el însuşi şi să râdă şi de propria umbră!”. Aşa este umorismul!

În afară de asta, Scrisoarea către Evrei invită să ne „amintim de zilele de la început”, adică să reaprindem în inimă şi în minte focul experienţei din care s-a născut totul.

Chiara Lubich a simţit de la Dumnezeu stimulentul de a face să se nască Loppiano – şi apoi celelalte citadele care au apărut în diferite părţi ale lumii – contemplând, într-o zi, abaţia benedictină de la Einsiedeln, cu biserica sa şi curtea interioară a mănăstirii, dar şi cu biblioteca, tâmplăria, ogoarele… Acolo, în abaţie, Dumnezeu este în centrul vieţii, în rugăciune şi în celebrarea Euharistiei, din care provine şi se alimentează fraternitatea, lucrul, cultura, iradierea luminii şi a energiei sociale a Evangheliei în mijlocul oamenilor. Şi astfel Chiara, contemplând abaţia, a fost determinată să dea viaţă la ceva asemănător, în formă nouă şi modernă, în sintonie cu Conciliul al II-lea din Vatican, pornind de la carisma unităţii: o schiţă de oraş nou în spiritul Evangheliei.

Un oraş în care să se evidenţieze înainte de toate frumuseţea poporului lui Dumnezeu, în bogăţia şi varietatea membrilor săi, a diferitelor vocaţii, a exprimărilor sociale şi culturale, fiecare în dialog şi în slujba tuturor. Un oraş care are inima sa în Euharistie, izvor de unitate şi de viaţă mereu nouă şi care se prezintă în ochii celui care-l vizitează şi în haina sa laică şi zilnică, inclusivă şi deschisă: cu munca pământului, activităţile antreprenoriatului şi industriei, şcolile de formare, casele pentru ospitalitate şi pentru bătrâni, atelierele artistice, ansamblurile muzicale, mijloacele moderne de comunicare…

O familie în care toţi se recunosc fii şi fiice ai unicului Tată, angajaţi să trăiască între ei şi faţă de toţi porunca iubirii reciproce. Nu pentru a sta liniştiţi în afara lumii, ci pentru a ieşi, pentru a întâlni, pentru a se îngriji, pentru a arunca plămada Evangheliei în aluatul societăţii cu mâini pline, mai ales acolo unde este mai mare nevoie, unde bucuria Evangheliei este aşteptată şi invocată: în sărăcie, în suferinţă, în încercare, în căutare, în îndoială.

Carisma unităţii este un stimulent providenţial şi un ajutor puternic de a trăi această mistică evanghelică a lui noi, adică de a merge împreună în istoria bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru ca „o singură inimă şi un singur suflet” (cf. Fap 4,32), descoperindu-se şi iubindu-se în concret ca „membre unii pentru alţii” (cf. Rom 12,5). Pentru aceasta Isus l-a rugat pe Tatăl: „ca toţi să fie una aşa cum eu şi tu suntem una” (In 17,21) şi ne-a arătat în El însuşi calea până la dăruirea completă a toate în golirea abisală a crucii (cf. Mc 15,34; Fil 2,6-8). Este acea spiritualitate a lui „noi”. Voi puteţi face vouă înşivă, precum şi altora, ca să glumesc, un test. Un preot care este aici – mai mult sau mai puţin ascuns – mi-a făcut mie acest test. Mi-a spus: „Spuneţi-mi, părinte, care este contrariul «eu»-lui, opusul «eu»-lui?”. Şi eu am căzut în capcană şi imediat am spus: „Tu”. Şi el mi-a zis: „Nu,, contrariul oricărui individualism, fie al lui eu fie al lui tu, este «noi». Opusul este noi”. Aceasta este spiritualitatea lui noi, aceea pe care voi trebuie s-o duceţi înainte, care ne salvează de orice egoism şi orice interes egoist. Spiritualitatea lui noi.

Nu este un fapt numai spiritual, ci o realitate concretă cu formidabile consecinţe – dacă trăim asta şi dacă îi declinăm cu autenticitate şi curaj diferitele dimensiuni – la nivel social, cultural, politic, economic… Isus a răscumpărat nu numai pe fiecare individ, ci şi relaţia social (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 178). A lua în serios acest fapt înseamnă a plăsmui o faţă nouă a cetăţii oamenilor după planul de iubire al lui Dumnezeu.

Loppiano este chemat să fie asta. Şi poate încerca să realizeze asta tot mai mult, cu încredere şi realism. Acest lucru este esenţial. Şi de aici trebuie pornit mereu din nou.

Acesta este răspunsul la prima întrebare: a porni mereu din nou, dar de la această, care este vie. Nu de la teorii, nu, de la realitate, de la cum se trăieşte. Şi când realitatea se trăieşte autentic, este chiar un inel din acest lanţ care ne ajută să mergem înainte.

Întrebarea nr. 2:

Bună ziua, papa Francisc! Sunt Xavier şi vin din Columbia. Înainte de toate vă mulţumesc pentru iubirea concretă pe care o aveţi faţă de poporul nostru care suferă şi pentru speranţa pe care ne-o daţi. Studiez pentru a obţine o diplomă de master în ştiinţe economice şi politice la Institutul Universitar Sophia care îşi are sediul aici la Loppiano.

Dragă papa Francisc, în salutul trimis la Adunarea Generală a Focolarelor (2014) ne-aţi invitat să „facem şcoală” pentru „a forma bărbaţi şi femei noi după măsura omenităţii lui Isus”. Loppiano vrea să fie un „oraş-şcoală” unde nu rolurile, nici diferenţele de vârstă sau de cultură, ci numai iubirea dintre noi reuşeşte să-l edifice pe fiecare. Vrem ca Isus, Dumnezeu-cu-poporul-său, să fie cel care ne educă şi ne trimite în lume. Ce contribuţie proaspătă şi creativă credeţi că pot dezvolta şcolile de formare prezente aici la Loppiano şi o realitate precum „Sophia” pentru a construi leadership care să reuşească să deschidă noi drumuri?

Papa Francisc:

La Loppiano se trăieşte experienţa de a merge împreună, cu stil sinodal, ca popor al lui Dumnezeu. Şi aceasta este baza solidă şi indispensabilă pentru orice: şcoala poporului lui Dumnezeu unde cel care predă şi conduce este unicul Învăţător (cf. Mt 23,10) şi unde dinamica este aceea a ascultării reciproce şi a schimbului de daruri între toţi.

De aici pot să ia nou impuls, îmbogăţindu-se cu fantezia iubirii şi deschizându-se la solicitările Duhului şi ale istoriei, parcursurile de formare care au înflorit la Loppiano din carisma unităţii: formarea spirituală dată diferitelor vocaţii; formarea la muncă, la acţiunea economică şi politică; formarea la dialog, în diferitele sale exprimări ecumenice şi interreligioase şi cu persoane de diferite convingeri; formarea eclezială şi culturală. Şi asta în slujba tuturor, cu privirea care îmbrăţişează toată omenirea, începând de la cel care în orice mod este izolat în periferiile existenţei. Loppiano oraş deschis, Loppiano oraş în ieşire. La Loppiano nu există periferii.

Este o mare bogăţie a putea dispune la Loppiano de toate aceste centre de formare. Este o mare bogăţie! Vă sugerez să le daţi elan nou, deschizându-le la orizonturi mai vaste şi proiectându-le pe frontiere. Este esenţial, îndeosebi, să se pună la punct proiectul formativ care conectează fiecare parcurs care atinge mai în concret copiii, tinerii, familiile, persoanele din diferitele vocaţii. Baza şi cheia pentru toate să fie „pactul formativ”, care este la baza fiecăruia dintre aceste parcursuri şi care are metoda sa privilegiată în proximitate şi în dialog. Şi aici este un cuvânt care şi pentru mine este cheie: „proximitate”. Nu putem fi creştini fără a fi aproapele, fără a avea o atitudine de proximitate, pentru că proximitatea este ceea ce a făcut Dumnezeu când l-a trimis pe Fiul. Dumnezeu făcuse asta înainte când conducea poporul lui Israel şi întreba poporul: „Spune-mi, tu ai văzut un alt popor care să aibă dumnezei aşa de aproape aşa cum eu sunt aproape de tine?”. Aşa întreabă Dumnezeu. Apropierea, proximitatea. Şi apoi, când îl trimite pe Fiul să devină mai aproape – unul dintre noi – să devină mai apropiat. Acest cuvânt este cheie în creştinism şi în carisma voastră. Proximitate.

Apoi trebuie să ne educăm să exercităm împreună cele trei limbaje: al capului, al inimii şi al mâinilor. Adică trebuie să învăţăm să gândim bine, să simţim bine şi să muncim bine. Da, şi munca, pentru că ea – aşa cum scria părintele Pasquale Foresi, care a desfăşurat un rol central în realizarea planului de la Loppiano – „nu este numai un mijloc pentru a trăi, ci este ceva inerent faptului de a fi persoană umană, deci şi un mijloc pentru a cunoaşte realitatea, pentru a înţelege viaţa: este instrument de formare umană reală şi efectivă”. Este important acest lucru – cele trei limbaje – pentru că noi am moştenit de la iluminism această idee – nesănătoasă – că educaţia înseamnă a umple capul cu concepte. Şi cu cât ştii mai mult, vei fi mai bun. Nu. Educaţia trebuie să atingă capul, inima şi mâinile. A educa să se gândească bine, nu numai să se înveţe concepte, ci să se gândească bine; a educa să se simtă bine; a educa să se facă bine. În aşa fel ca aceste trei limbaje să fie interconectate: că tu gândeşti ceea ce simţi şi faci, tu simţi ceea ce gândeşti şi faci, tu faci ceea ce simţi şi gândeşti, în unitate. Asta înseamnă a educa.

Atestă pe scară vastă incisivitatea şi proiecţia a acestei angajări promiţătoare a celor două realităţi apărute la Loppiano în ultimii ani: polul antreprenorial „Lionello Bonfanti”, centru de formare şi răspândire a economiei civile şi de comuniune; şi experienţa academică de frontieră a Institutului Universitar Sophia, înfiinţat de Sfântul Scaun, iar un sediu local al său – mă bucur mult pentru asta – va fi în curând activat în America Latină.

Este important că la Loppiano există un centru universitar destinat celui care – aşa cum spune numele său – caută Înţelepciunea şi îşi pune ca obiectiv construirea unei culturi a unităţii. Cultura unităţii. N-am spus a uniformităţii. Nu. Uniformitatea este contrariul unităţii! El oglindeşte, pornind de la inspiraţia sa fondatoare, liniile pe care le-am trasat în recenta constituţie apostolică Veritatis gaudium, invitând la o reînnoire înţeleaptă şi curajoasă a studiilor academice. Şi asta pentru a oferi o contribuţie competentă şi profetică la transformarea misionară a Bisericii şi la viziunea planetei noastre ca o unică patrie şi a umanităţii ca un unic popor, făcut din atâtea popoare, locuieşte într-o casă  comună.

Înainte, înainte aşa!

Întrebarea nr. 3

Loppiano nu vrea să rămână închis în el însuşi, vrea să contribuie la construirea unei lumi mai unite. Aşadar, astăzi, Sfinte Părinte, sunt aici cu noi câţiva prieteni migranţi, care au trebuit să lase casele, casele lor, ţările originilor lor dar au găsit la Loppiano casa lor.

Bună ziua, Sfinte Părinte, venim din Coasta de Fildeş, din Mali, din Camerun, din Nigeria, şi după o călătorie lungă din ţările noastre am ajuns în Italia şi apoi ne-am transferat la Loppiano. Timp de peste un an am trăit unii lângă alţii, suntem din ţări, limbi şi tradiţii diferite, religii musulmană şi creştină din diferite Biserici. Se poate imagina că n-a fost uşoară viaţa în casa noastră. Viaţa de la Loppiano ne-a ajutat să depăşim dificultăţile şi să ne vedem fraţi. „A reîncepe” a fost un cuvânt care ne-a ajutat mult. Profit de ocazie pentru a mulţumi tuturor autorităţilor italiene care ne-au primit. Pentru noi a fi aici şi a vă putea citi acest salut şi a vă mulţumi este o mare onoare. Dumneavoastră sunteţi în rugăciunile noastre.

Sfinte Părinte, în cei peste 50 de ani de viaţă a lui Loppiano, Chiara Lubich i-a dat diferite definiţii: Oraş Evanghelie şi Oraş şcoală, Oraş pe munte şi Oraş al bucuriei, Oraş al dialogului şi Mariapoli, Oraş al Mariei: toate sunt expresii care au însoţit şi continuă să însoţească paşii noştri. Aşadar, astăzi am vrea să vă cerem şi dumneavoastră, Sfinte Părinte, un cuvânt. Să ne spuneţi care este „misiunea” noastră în etapa noii evanghelizări dar şi ce răspuns putem da la provocările din timpul nostru ca ocazie de creştere pentru toţi?

Papa Francisc:

Vreau să ridic privirea spre orizont şi să vă invit să vă ridicaţi privirea împreună cu mine, pentru a privi cu fidelitate încrezătoare şi cu creativitate generoasă la viitorul care începe deja astăzi.

Istoria lui Loppiano nu este decât la începuturi. Voi sunteţi la începuturi. Este o sămânţă mică aruncată în brazdele istoriei şi a răsărit deja îmbelşugat, dar care trebuie să aibă rădăcini robuste şi să aducă roade substanţiale, în slujba misiunii de vestire şi întrupare a Evangheliei lui Isus pe care Biserica este chemată astăzi s-o trăiască. Şi asta cere umilinţă, deschidere, sinergie, capacitate de risc. Trebuie să folosim toate acestea: umilinţă şi capacitate de risc, împreună, deschidere şi sinergie.

Urgenţele, adesea dramatice, care ne interpelează di orice parte nu pot să ne lase liniştiţi, ci ne cer maximul, încrezându-ne mereu în harul lui Dumnezeu.

În schimbarea de epocă pe care o trăim – nu este o epocă de schimbare, ci o schimbare de epocă – trebuie să ne angajăm nu numai pentru întâlnirea dintre persoane, culturi şi popoare şi pentru o alianţă între civilizaţii, ci pentru a învinge toţi împreună provocarea epocală de a construi o cultură împărtăşită a întâlnirii şi o civilizaţie globală a alianţei. Ca un curcubeu de culori în care se desfăşoară în evantai lumina albă a iubirii lui Dumnezeu! Şi pentru a face asta este nevoie de bărbaţi şi femei – tineri, familii, persoane de toate vocaţiile şi profesiile – capabili să traseze drumuri noi de parcurs împreună. Evanghelia este mereu nouă, mereu. Şi în acest timp pascal Biserica de atâtea ori ne-a spus că Învierea lui Isus ne aduce tinereţe şi ne face să cerem această tinereţe reînnoită. A merge mereu înainte cu creativitate.

Provocarea este aceea a fidelităţii creative: a fi fideli faţă de inspiraţia originară şi în acelaşi timp a fi deschişi la suflul Duhului Sfânt şi a întreprinde cu curaj noile căi pe care El le sugerează. Pentru mine – şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi asta – exemplul cel mai mare este acela pe care-l putem citi în cartea Faptele Apostolilor: a privi cum ei au fost capabili să rămână fideli faţă de învăţătura lui Isus şi să aibă curajul să facă atâtea „nebunii”, pentru că au făcut multe, mergând peste tot. De ce? Ştiau să conjuge această fidelitate creativă. Citiţi acest text din Scriptură, nu o dată, de două, de trei, de patru, de cinci sau de şase ori, pentru că acolo veţi găsi drumul acestei fidelităţi creative. Duhul Sfânt, nu bunul nostru simţ, nu capacităţile noastre pragmatice, nu modurile noastre de a vedea mereu limitate. Nu, a merge înainte cu suflul Duhului.

Dar cum putem să-l cunoaştem şi să-l urmăm pe Duhul Sfânt? Practicând discernământul comunitar. Adică reunindu-ne în adunare în jurul lui Isus înviat, Domnul şi Învăţătorul, pentru a asculta ceea ce ne spune Duhul astăzi ca şi comunitate creştină (cf. Ap 2,7) şi pentru a descoperi împreună, în această atmosferă, chemarea pe care Dumnezeu ne face s-o auzim în situaţia istorică în care trăim Evanghelia.

Este nevoie de ascultarea lui Dumnezeu până la a auzi împreună cu El strigătul poporului şi este nevoie de ascultarea poporului până la a respira voinţa la care Dumnezeu ne cheamă. Discipolii lui Isus trebuie să fie contemplativi ai Cuvântului şi contemplativi ai poporului lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi toţi să devenim artizani ai discernământului comunitar. Nu este uşor de făcut asta, dar trebuie s-o facem dacă vrem să avem această fidelitate creativă, dacă vrem să fim docili faţă de Duhul. Acesta este drumul pentru ca şi Loppiano să descopere şi să urmeze pas cu pas calea lui Dumnezeu în slujba Bisericii şi a societăţii.

***

Înainte de a încheia, încă un mulţumesc vouă tuturor pentru primire şi sărbătoare!

Şi în acelaşi timp un ultim lucru care îmi este la inimă să vă spun. Suntem adunaţi aici în faţa sanctuarului Mariei Theotokos. Suntem sub privirea Mariei. Şi în asta este o sintonie între Conciliul al II-lea din Vatican şi carisma focolarinilor, al căror nume oficial pentru Biserică este Opera Mariei.

La 21 noiembrie 1964, la încheierea celei de-a treia sesiuni a Conciliului, fericitul Paul al VI-lea a proclamat-o pe Maria „Maica Bisericii”. Eu însumi am voit să institui anul acesta comemorarea liturgică, ce va fi celebrată pentru prima dată la 21 mai, luni după Rusalii.

Maria este Mama lui Isus şi este, în El, Mama noastră a tuturor: Maica unităţii. Sanctuarul dedicat ei aici la Loppiano este o invitaţie de a ne pune la şcoala Mariei pentru a învăţa să-l cunoaştem pe Isus, să trăim cu Isus şi din Isus prezent în fiecare dintre noi şi în mijlocul nostru.

Şi nu uitaţi că Maria era laică, era o laică. Prima discipolă a lui Isus, mama sa, era laică. Este o inspiraţie mare aici. Şi un exerciţiu frumos pe care-l putem face, eu vă provoc să-l faceţi, este de a lua [în Evanghelie] episoadele din viaţa lui Isus mai conflictuale şi de a vedea – ca la Cana, de exemplu – cum reacţionează Maria. Maria ia cuvântul şi intervine. „Dar, părinte, [aceste episoade] nu sunt toate în Evanghelie…”. Şi tu imaginează-ţi, imaginează-ţi că Mama era acolo, că a văzut asta… Cum ar fi reacţionat Maria la asta? Aceasta este o adevărată şcoală pentru a merge înainte. Pentru că ea este femeia fidelităţii, femeia creativităţii, femeia curajului, a parresia, femeia răbdării, femeia suportării lucrurilor. Priviţi mereu asta, pe această laică, primă discipolă a lui Isus, cum a reacţionat în toate episoadele conflictuale din viaţa fiului său. Vă va ajuta mult.

Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine deoarece am nevoie. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.