Categorii

Vizita pastorală la Cesena și la Bologna VIII

VIZITA PASTORALĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC

LA CESENA ÎN AL TREILEA CENTENAR AL NAŞTERII PAPEI PIUS AL VI-LEA ŞI LA BOLOGNA PENTRU ÎNCHEIEREA CONGRESULUI EUHARISTIC DIECEZAN

(1 octombrie 2017)

Celebrarea Sfintei Liturghii

Stadionul Dall’Ara (Bologna)

Duminică, 1 octombrie 2017

Celebrez cu voi prima Duminică a Cuvântului: Cuvântul lui Dumnezeu face ca inima să ardă (cf. Lc 24,32), pentru că ne face să ne simţim iubiţi şi mângâiaţi de Domnul. Şi Sfânta Fecioară Maria a sfântului Luca, evanghelistul, ne poate ajuta să înţelegem duioşia maternă a Cuvântului „viu”, care totuşi este în acelaşi timp „ascuţit”, ca în Evanghelia de astăzi: de fapt pătrunde în suflet (cf. Evr 4,12) şi aduce la lumină secretele şi contradicţiile inimii.

Astăzi ne provoacă prin parabola celor doi fii, care la cererea tatălui de a merge în via sa răspund: primul nu, dar apoi merge; al doilea da, dar apoi nu merge. Însă există o mare diferenţă între primul fiu, care este leneş, şi al doilea, care este ipocrit. Să încercăm să ne imaginăm ce s-a întâmplat înlăuntrul lor. În inima celui dintâi, după acel nu, răsuna încă invitaţia tatălui; în schimb, în al doilea, în pofida da-ului, glasul tatălui era îngropat. Amintirea tatălui l-a trezit pe primul fiu din lene, în timp ce al doilea, care deşi cunoştea binele, a dezminţit vorba cu fapta. De fapt a devenit impermeabil la glasul lui Dumnezeu şi al conştiinţei şi astfel a îmbrăţişat fără probleme duplicitatea vieţii. Isus cu această parabolă pune în faţa noastră două drumuri, nouă care – experimentăm asta – nu suntem mereu gata să spune da cu cuvintele şi faptele, pentru că suntem păcătoşi. Dar putem să alegem dacă să fim păcătoşi pe drum, care rămân în ascultarea Domnului şi când cad se căiesc şi se ridică din nou, ca primul fiu; sau păcătoşi aşezaţi, gata să se justifice mereu şi numai în cuvinte în funcţie de ceea ce le convine.

Isus a adresat această parabolă câtorva conducători religioşi din acel timp, care se asemănau cu fiul cu viaţă dublă, în timp ce oamenii obişnuiţi se comportau adesea ca fiul celălalt. Aceşti conducători ştiau şi explicau totul, în mod formal incontestabil, ca adevăraţi intelectuali ai religiei. Dar nu aveau umilinţa de a asculta, curajul de a se întreba, forţa de a se căi. Şi Isus este foarte sever: spune că până şi vameşii îi vor preceda în Împărăţia lui Dumnezeu. Este un reproş puternic, pentru că vameşii erau nişte trădători corupţi ai patriei. Care era pe atunci problema acestor conducători? Nu greşeau în ceva, ci în modul de a trăi şi de a gândi în faţa lui Dumnezeu: erau, în cuvinte şi cu alţii, păzitori inflexibili ai tradiţiilor umane, incapabili să înţeleagă că viaţa după Dumnezeu este pe drum şi cere umilinţa de a ne deschide, de a ne căi şi de a reîncepe.

Ce ne spune nou aceasta? Că nu există o viaţă creştină făcută la masa verde, construită ştiinţific, unde e suficient a îndeplini câteva precepte pentru a ne linişti conştiinţa: viaţa creştină este un drum umil al unei conştiinţe care nu este niciodată rigidă şi este mereu în raport cu Dumnezeu, care ştie să se căiască şi să se încredinţeze Lui în sărăciile sale, fără a presupune vreodată că îşi este suficientă sieşi. Astfel se depăşesc ediţiile revizuite şi actualizate ale acelui rău antic, denunţat de Isus parabolă: ipocrizia, duplicitatea vieţii, clericalismul care însoţeşte legalismul, dezlipirea de oameni. Cuvântul cheie este a se căi: este căinţa care permite să nu devenim rigizi, să transformăm nu-urile spuse lui Dumnezeu în da-uri şi da-urile spuse păcatului în nu-uri din iubire faţă de Domnul. Voinţa Tatălui, care în fiecare zi vorbeşte delicat conştiinţei n oastre, se împlineşte numai în forma căinţei şi a convertirii continue. În definitiv, în drumul fiecăruia există două străzi: a fi păcătoşi căiţi sau păcătoşi ipocriţi. Dar ceea ce contează nu sunt raţionamentele care justifică şi încearcă să salveze aparenţele, ci o inimă care înaintează cu Domnul, luptă în fiecare zi, se căieşte şi se întoarce la El. Pentru că Domnul caută curaţi cu inima, nu curaţi „din afară”.

Aşadar, vedem, iubiţi fraţi şi surori, că Cuvântul lui Dumnezeu sapă în profunzime, „discerne sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Dar este şi actual: parabola ne aminteşte şi de raporturile dintre părinţi şi copii, care nu sunt mereu uşoare. Astăzi, la viteza cu care se schimbă între o generaţie şi alta, se simte mai puternic nevoia de autonomie de trecut, uneori până la răzvrătire. Însă, după închiderile şi tăcerile lungi dintr-o parte şi din alta, este bine de recuperat întâlnirea, chiar dacă este încă locuită de conflicte, care pot să devină stimulent al unui nou echilibru. Ca în familie, tot aşa în Biserică şi în societate: a nu renunţa niciodată la întâlnire, la dialog, la căutare de căi noi pentru a merge împreună.

În drumul Bisericii vine adesea întrebarea: unde să mergem, cum să mergem înainte? Aş vrea să vă las, la încheierea acestei zile, trei puncte de referinţă, trei „P”. Primul este Cuvântul (Parola), care este busola pentru a merge umili, pentru a nu pierde drumul lui Dumnezeu şi a cădea în mondenitate. Al doilea este Pâinea, Pâinea euharistică, pentru că de la Euharistie începe totul. În Euharistie se întâlneşte Biserica: nu în bârfe şi în cronici, ci aici, în Trupul lui Cristos împărtăşit de oameni păcătoşi şi nevoiaşi, care însă se simt iubiţi şi atunci doresc să iubească. De aici se porneşte şi se întâlneşte de fiecare dată, acesta este începutul faptului de a fi Biserică, la care nu putem renunţa. Proclamă asta „cu glas tare” Congresul Euharistic: Biserica se adună astfel, se naşte şi trăieşte în jurul Euharistiei, cu Isus prezent şi viu care trebuie adorat, primit şi dăruit în fiecare zi. În sfârşit, al treilea P: săracii (i poveri). Din păcate şi astăzi atâtor persoane le lipseşte necesarul. Dar există şi atâţia săraci de afect, persoane singure şi săraci ai lui Dumnezeu. În ei toţi îl găsim pe Isus, pentru că Isus în lume a urmat calea sărăciei, a înjosirii, cum spune sfântul Paul în lectura a doua: „Isus s-a golit pe sine însuşi asumând o condiţie de slujitor” (Fil 2,7). De la Euharistie la săraci să mergem să-l întâlnim pe Isus. Aţi reprodus scrierea care îi plăcea cardinalului Lercaro să fie imprimată pe altar: „Dacă împărtăşim pâinea din cer, cum nu o vom împărtăşi pe cea pământească?”. Ne va face bine să ne amintim de asta întotdeauna. Cuvântul, Pâinea, săracii (La Parola, il Pane, i poveri): să cerem harul de a nu uita niciodată aceste alimente de bază, care susţin drumul nostru.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.