Categorii

Vizita pastorală la Cesena și la Bologna II

VIZITA PASTORALĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC

LA CESENA ÎN AL TREILEA CENTENAR AL NAŞTERII PAPEI PIUS AL VI-LEA ŞI LA BOLOGNA PENTRU ÎNCHEIEREA CONGRESULUI EUHARISTIC DIECEZAN

(1 octombrie 2017)

Întâlnire cu clerul, consacraţii, laicii din consiliile pastorale, membrii din curie şi reprezentanţii parohiilor

Domul din Cesena

Duminică, 1 octombrie 2017

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc pentru primirea voastră şi vă salut cordial, începând de la episcopul vostru, monseniorul Douglas Regattieri. Prezenţa mea astăzi în mijlocul vostru exprimă înainte de toate apropierea de angajarea voastră de evanghelizare. Aceasta este misiunea principală a discipolilor lui Cristos: să vestească şi să mărturisească Evanghelia cu bucurie.

Evanghelizarea este mai eficace atunci când este realizată cu unitate de intenţii şi cu o colaborare sinceră între diferitele realităţi ecleziale şi între diferiţii subiecţi pastorali, care au în episcop punctul sigur de referinţă şi de coeziune. Coresponsabilitate este un cuvânt-cheie, fie pentru a duce înainte lucrarea comună în domeniile catehezei, educaţiei catolice, promovării umane şi carităţii; fie în căutarea curajoasă, în faţa provocărilor pastorale şi sociale, a noi forme de cooperare şi prezenţă eclezială în teritoriu. Este deja o mărturie eficace de credinţă însuşi faptul de a vedea o Biserică ce se străduieşte să meargă în fraternitate şi în unitate. Dacă nu există asta, celelalte lucruri nu sunt de folos. Când iubirea lui Cristos este pusă mai presus de toate, chiar şi de exigenţe particulare legitime, atunci devenim capabili să ieşim din noi înşine, să ne descentrăm la nivel atât personal cât şi de grup şi, mereu în Cristos, să mergem în întâmpinarea fraţilor.

Rănile lui Isus rămân vizibile în atâţia bărbaţi şi femei care trăiesc la marginile societăţii, chiar şi copii: marcaţi de suferinţă, de greutăţi, de abandonare şi de sărăcie. Persoane rănite de încercările dure ale vieţii, care sunt umilite, care se află în închisoare sau în spital. Apropiindu-ne şi îngrijindu-ne cu duioşie de aceste răni, adesea nu numai trupeşti ci şi spirituale, suntem noi purificaţi şi transformaţi de milostivirea lui Dumnezeu. Şi împreună, păstori şi credincioşi laici, experimentăm harul de a fi purtători umili şi generoşi ai luminii şi ai forţei Evangheliei. Îmi place să amintesc, în privinţa acestei prime îndatoriri a diaconiei faţă de săraci, exemplul sfântului Vincenţiu de Paoli, care în urmă cu 400 de ani începea în Franţa o adevărată „revoluţie” a carităţii. Şi nouă ni se cere astăzi să intrăm cu ardoare apostolică în marea deschisă a sărăciilor din timpul nostru, conştienţi însă că singuri nu putem face nimic. „Dacă Domnul nu zideşte casa, în zadar se trudesc cei care o zidesc” (Ps 127,1).

De aceea, este necesar să se rezerve spaţiu adecvat rugăciunii şi meditării Cuvântului lui Dumnezeu: rugăciunea este forţa misiunii noastre – aşa cum ne-a demonstrat mai recent şi sfânta Tereza de Calcutta. Întâlnirea constantă cu Domnul în rugăciune devine indispensabilă fie pentru preoţi şi pentru persoanele consacrate, fie pentru lucrătorii pastorali, chemaţi să iasă din propria „grădiniţă” şi să meargă spre periferiile existenţiale. În timp ce zelul apostolic ne conduce să ieşim – dar mereu să ieşim cu Isus –, simţim nevoia profundă de a rămâne puternic uniţi cu centrul credinţei şi al misiunii: inima lui Cristos, plină de milostivire şi de iubire. În întâlnirea cu El, suntem contagiaţi de privirea sa, aceea care se aşternea cu compasiune asupra persoanelor pe care le întâlnea pe drumurile din Galileea. Este vorba de a recupera capacitatea de „a privi”, capacitatea de a privi! Astăzi se pot vedea atâtea feţe prin intermediul mijloacelor de comunicare, dar există riscul de a privi tot mai puţin în ochii celorlalţi. Privind cu respect şi iubire persoanele putem face şi noi revoluţia duioşiei. Şi eu vă invit pe voi s-o faceţi, să faceţi această revoluţie a duioşiei.

Printre cei care au mai mare nevoie să experimenteze această iubire a lui Isus sunt tinerii. Mulţumire fie lui Dumnezeu, tinerii sunt parte vie a Bisericii – următoarea Adunare a Sinodului Episcopilor îi implică direct – şi pot comunica celor de aceeaşi vârstă mărturia lor: tineri apostoli ai tinerilor, cum a scris fericitul Paul al VI-lea în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (cf. nr. 72). Biserica se bazează mult pe ei şi este conştientă de marile lor resurse, de aptitudinea lor la bine, la frumos, la libertate autentică şi la dreptate. Au nevoie să fie ajutaţi să descopere darurile cu care Domnul i-a înzestrat, încurajaţi să nu se teamă în faţa marilor provocări ale momentului prezent. Pentru aceasta încurajez să fie întâlniţi, să fie ascultaţi, să se meargă cu ei, pentru ca să-l poată întâlni pe Cristos şi mesajul său eliberator de iubire. În Evanghelie şi în mărturia coerentă a Bisericii tinerii pot găsi acea perspectivă de viaţă care să-i ajute să depăşească condiţionările unei culturi subiectiviste care exaltă eu-l ajungând să-l idolatrizeze – acele persoane ar trebui să se numească „eu, pe mine, cu mine, pentru mine şi mereu cu mine” – şi să li se deschidă în schimb propuneri şi proiecte de solidaritate. Şi pentru a-i determina pe tineri este nevoie astăzi de a restabili dialogul dintre tineri şi bătrâni, tinerii şi bunicii. Se înţelege că bătrânii ies la pensie, dar vocaţia lor nu iese la pensie şi ei trebuie să ne dea nouă tuturor, în special tinerilor, înţelepciunea vieţii. Trebuie să învăţăm să facem în aşa fel încât tinerii să discute cu bătrânii, să meargă la ei. Profetul Ioel are o frază frumoasă în capitolul 3, versetul 1: „Bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni”. Şi aceasta este reţeta revoluţionară de astăzi. Ca bătrânii să nu intre în acea atitudine care spune: „Dar, sunt lucruri trecute, totul este ruginit…”, nu, visează! Visează! Şi visul bătrânului va face ca tânărul să meargă înainte, să se entuziasmeze, să fie profet. Dar tocmai tânărul îl va face pe bătrân să viseze şi după aceea să ia aceste vise. Vă rog, voi, în comunităţile voastre, în parohiile voastre, în grupurile voastre, faceţi în aşa fel încât să fie acest dialog. Acest dialog va face minuni.

O Biserică atentă la tineri este o Biserică familie de familii. Vă încurajez în munca voastră cu familiile şi pentru familie, care vă angajează în acest an pastoral în reflecţia supra educaţiei la afectivitate şi la iubire. Şi revin asupra temei despre bătrâni, pentru că o am la inimă. Un tânăr care nu a învăţat, care nu ştie să mângâie un bătrân, îi lipseşte ceva. Şi un bătrân care nu are răbdare să-i asculte pe tineri, îi lipseşte ceva. Amândoi trebuie să se ajute şi să meargă înainte împreună. Educaţia la afectivitate şi la iubire. Este o lucrare pe care Domnul ne-o cere s-o facem în mod deosebit în acest timp, care este un timp dificil fie pentru familie ca instituţie şi celulă de bază a societăţii, fie pentru familiile concrete, care suportă bună parte din povara crizei socio-economice fără a primi în schimb un sprijin corespunzător. Dar tocmai atunci când situaţia este dificilă, Dumnezeu face să se simtă apropierea sa, harul său, forţa profetică a Cuvântului său. Şi noi suntem chemaţi să fim martori, mediatori ai acestei apropieri de familii şi ai acestei forţe profetice pentru familie. Şi aici mă opresc asupra unui alt lucru. Când eu spovedesc şi vine o femeie sau un bărbat tânăr şi îmi spune că s-a săturat, că îşi pierde şi răbdarea cu copiii pentru că are atâtea de făcut, eu, prima întrebare pe care i-o pun este: „Câţi copii aveţi?”, şi spun, doi, trei… Şi apoi pun o altă întrebare: „Vă jucaţi cu copiii dumneavoastră?”. Şi de atâtea ori am auzit de la părinţi, mai ales de la taţi: „Părinte, eu când ies din casă, ei încă dorm, şi când mă întorc, sunt la culcare”. Această situaţie socio-economică închide raportul frumos al părinţilor cu copiii. Trebuie să muncim pentru ca asta să nu se întâmple, pentru ca părinţii să poată pierde timpul jucându-se cu copiii lor. Acest lucru este important!

Dragi preoţi… Voi nu aveţi copii…, da, este unul acolo, greco-catolic, care are copii; dar voi nu aveţi şi se spune că atunci când Dumnezeu nu dă copii, diavolul dă nepoţi! Dragi preoţi, vouă în mod special vă este încredinţată slujirea întâlnirii cu Cristos; şi asta presupune întâlnirea voastră zilnică cu El, a fi în El. Vă urez să redescoperiţi încontinuu, în diferitele etape ale drumului personal şi de slujire, bucuria de a fi preoţi. Nu pierdeţi această bucurie! N-o pierdeţi. Poate că vă va ajuta să citiţi cele patru numere finale din Evangelii nuntiandi ale fericitului Paul al VI-lea: vorbeşte despre asta. Bucuria. A nu pierde bucuria. De atâtea ori oamenii găsesc preoţi trişti, toţi botoşi, cu faţă de ardei iute în oţet, şi mie uneori îmi vine să mă gândesc: dar tu ce ai mâncat la micul dejun? Cafea cu lapte sau oţet? Nu. Bucuria, bucuria! Şi dacă tu îl găseşti pe Domnul, vei fi bucuros. Bucuria de a fi preoţi, de a fi chemaţi de Domnul ca să-l urmăm pentru a duce cuvântul său, iertarea sa, iubirea sa, harul său. Bucuria de a termina ziua obosiţi: acest lucru este frumos! Şi de a nu avea nevoie de pastile pentru a dormi. Eşti obosit, du-te la culcare şi dormi singur. Este o chemare care nu încetează niciodată să ne uimească, chemarea Domnului. În fiecare zi ea ne este reînnoită în celebrarea euharistică şi în întâlnirea cu poporul lui Dumnezeu la care suntem trimişi. Domnul să vă ajute să lucraţi cu bucurie în via sa ca lucrători primitori, răbdători şi mai ales milostivi. Cum era Isus. Şi să puteţi contagia în persoane şi în comunităţi spiritul misionar.

Iubiţi fraţi şi surori din dieceza de Cesena-Sarsina, nu vă descurajaţi în faţa dificultăţilor. Fiţi tenace în a da mărturie despre Evanghelie, mergând împreună: preoţi, consacraţi, diaconi şi credincioşi laici. Uneori vor exista neînţelegeri, dar când există neînţelegeri, vorbiţi despre ele, sau vorbiţi cu parohul, pentru ca să vă ajute. Dar niciodată bârfele! Bârfele distrug o comunitate: o comunitate călugărească, o comunitate parohială, o comunitate diecezană, o comunitate prezbiterală. Bârfele sunt un act „terorist”. Da, bârfele înseamnă terorism, pentru că tu mergi, arunci bârfa – care este o bombă –, îl distrugi pe celălalt şi pleci mulţumit. A bârfi înseamnă asta. Gândiţi-vă. Ce spune Isus? „Dacă ai ceva împotriva fratelui tău, mergi, spune-i în faţă” (cf. Mt 18,15). Fii curajos, fii curajoasă. Şi dacă nu ai curajul s-o spui, muşcă-ţi limba. Şi aşa va fi bine. În drumul vostru simţiţi-vă mereu însoţiţi şi susţinuţi de promisiunea Domnului, adică forţa Duhului Sfânt. Vă mulţumesc din inimă pentru această întâlnire şi încredinţez pe fiecare dintre voi şi comunităţile voastre, proiectele şi speranţele voastre, Sfintei Fecioare, pe care voi o invocaţi cu un titlu foarte frumos: „Madonna del popolor” [Sfânta Fecioară Maria a poporului] – nu populistă! – este mamă a poporului, este bună. Vă binecuvântez din inimă şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Acum vă dau binecuvântarea.

[Binecuvântarea]

Salut în faţa catedralei

Vă urez duminică frumoasă! Salut corul: cântă atât de bine; precum şi corala din catedrală. Pe amândouă le salut. Multe mulţumiri.

Şi aici sunt tinerii: să ridice mâna, copii şi tineri! Ce trebuie să facă tinerii? Aţi auzit ce am spus [în discursul din catedrală]? Ce trebuie să facă?… Să discute cu?… [răspund: „Să discute cu bătrânii”] Să discute cu bătrânii. Să asculte, să discute cu bătrânii. Astfel veţi deveni revoluţionari.

Ciao! Mulţumesc şi Domnul să vă binecuvânteze!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.