Categorii

Vizita pastorala in diecezele Piazza Armerina si Palermo III

Întâlnirea cu clerul, călugării şi seminariştii

Catedrala (Palermo), 15 septembrie 2018

Bună seara!

În această dimineaţă am celebrat împreună comemorarea fericitului Pino Puglisi; acum aş vrea să împărtăşesc cu voi trei aspecte fundamentale ale preoţiei sale, care pot să ajute preoţia noastră şi să ajute şi consacratele şi consacraţii care nu sunt preoţi, „da”-ul nostru total spus lui Dumnezeu şi fraţilor. Sunt trei verbe simple, de aceea fidele faţă de figura părintelui Pino, care a fost pur şi simplu un preot, un preot adevărat. Şi, ca preot, un consacrat lui Dumnezeu, pentru că şi surorile pot să participe la asta.

Primul verb este a celebra. Şi astăzi, ca în centrul fiecărei Liturghii, am rostit cuvintele instituirii: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”. Aceste cuvinte nu trebuie să rămână pe altar, trebuie coborâte în viaţă: sunt programul nostru zilnic de viaţă. Nu trebuie doar să le spunem in persona Christi, trebuie să le trăim personal. Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu jertfit: o spunem fraţilor, împreună cu Isus. Cuvintele instituirii schiţează deci identitatea noastră sacerdotală: ne amintesc că preotul este om al dăruirii, a dăruirii de sine, în fiecare zi, fără concediu şi fără pauză. Pentru că a noastră, dragi preoţi, nu este o profesie ci o dăruire; nu o meserie, care poate folosi chiar pentru a face carieră, ci o misiune. Şi tot aşa şi viaţa consacrată. În fiecare zi putem face cercetarea cugetului chiar şi numai cu privire la aceste cuvinte: luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu care se oferă pentru voi – şi să ne întrebăm: „Astăzi mi-am dat viaţa din iubire faţă de Domnul, m-am «lăsat mâncat» de fraţi?”. Părintele Pino a trăit aşa: epilogul vieţii sale a fost consecinţa logică a Liturghiei pe care o celebra în fiecare zi.

Există o a doua formulă sacramentală fundamentală în viaţa preotului: „Eu te dezleg de păcatele tale”. Aici este bucura de a dărui iertarea lui Dumnezeu. Dar aici preotul, om al dăruirii, se descoperă şi om al iertării. Şi toţi creştinii, trebuie să fim bărbaţi şi femei ai iertării. Preoţii într-un mod special în sacramentul Reconcilierii. De fapt, cuvintele Reconcilierii nu spun numai ceea ce se întâmplă când acţionăm in persona Christi, ci ne indică şi cum să acţionăm conform lui Cristos. Eu te dezleg: preotul, om al iertării, este chemat să întrupeze aceste cuvinte. Este omul iertării. Şi în mod asemănător, călugăriţele sunt femei ale iertării. De câte ori în comunităţile călugăreşti nu există iertarea, există bârfa, există geloziile… Nu. Om al iertării, preotul, în Spovadă, dar toţi consacraţii, bărbaţi şi femei ai iertării. Preotul nu poartă supărări, nu face să apese ceea ce n-a primit, nu răsplăteşte răul cu rău. Preotul este purtător al păcii lui Isus: binevoitor, milostiv, capabil să-i ierte pe alţii aşa cum Dumnezeu îi iartă prin intermediul său (cf. Ef 4,32). Aduce înţelegere unde este dezbinare, armonie unde este ceartă, seninătate unde este animozitate. Dar dacă preotul este un bârfitor, în loc să aducă înţelegere va aduce dezbinare, va aduce război, va aduce lucruri care vor face în aşa fel încât preoţimea să ajungă dezbinată în interiorul ei şi cu episcopul. Preotul este slujitor al reconcilierii tot timpul: administrează „iertarea şi pacea” nu numai în confesional, ci pretutindeni. Să-i cerem lui Dumnezeu să fim purtători sănătoşi ai Evangheliei, capabili să iertăm din inimă, să-i iubim pe duşmani. Să ne gândim la atâţia preoţi şi la atâtea comunităţi, unde se urăsc ca duşmani, datorită concurenţei, geloziilor, căţărătorilor… nu este creştin! Îmi spunea odată un episcop: „Eu aş boteza încă o dată unele comunităţi călugăreşti şi unii preoţi pentru a-i face creştini”. Pentru că se comportă ca păgânii. Şi Domnul ne cere să fim bărbaţi şi femei ai iertării, capabili să iertăm din inimă, să-i iubim pe duşmani şi să ne rugăm pentru cel care ne face rău (cf. Mt 18,35; 5,44). Asta de a ne ruga pentru cei care ne fac rău pare un lucru de muzeu… Nu, astăzi trebuie să facem asta, astăzi! Forţa voastră a preoţilor, a preoţiei voastre, forţa voastră a călugăriţelor, a vieţii voastre consacrate, este aici: a vă ruga pentru cel care face rău, ca Isus.

Sala unde ne antrenăm ca să fim oameni ai iertării este seminarul mai întâi şi preoţimea după aceea. Pentru consacraţi este comunitatea. Cu toţii ştim că nu este uşor să ne iertăm între noi: „Mi-ai făcut-o? Mi-o vei plăti!”. Dar nu numai în mafie, chiar şi în comunităţile noastre şi în preoţimile noastre este aşa. În preoţime şi în comunitate trebuie alimentată dorinţa de a uni, conform lui Dumnezeu; nu de a dezbina conform diavolului. Să ne intre bine asta în cap. Când există dezbinare există diavolul, el este marele acuzator, cel care acuză pentru a dezbina, dezbină totul! Acolo, în preoţime şi în comunitate, trebuie acceptaţi fraţii şi surorile, acolo Domnul cheamă în fiecare zi să se lucreze pentru a depăşi divergenţele. Şi aceasta este partea constitutivă a faptului de a fi preoţi şi consacraţi. Nu este un accident, aparţine substanţei. A pune neghină, a provoca dezbinări, a vorbi de rău, a bârfi nu sunt „păcate mici pe care le fac toţi”, nu: înseamnă a nega identitatea noastră de preoţi, oameni ai iertării, şi de consacraţi, oameni ai comuniunii. Mereu trebuie să se deosebească eroarea de cel care o comite, mereu trebuie iubiţi şi aşteptaţi fratele şi sora. Să ne gândim la părintele Pino, care faţă de toţi era disponibil şi îi aştepta pe toţi cu inimă deschisă, chiar şi pe delicvenţi.

Preotul om al dăruirii şi al iertării, iată cum trebuie conjugat în viaţă verbul a celebra. Tu poţi celebra Liturghia în fiecare zi şi apoi să fii un om al dezbinării, al bârfei, al geloziei, chiar şi un „criminal” pentru că-l ucizi pe fratele cu limba. Şi acestea nu sunt cuvintele mele, asta o spune apostolul Iacob. Citiţi Scrisoarea lui Iacob. Şi comunităţile călugăreşti pot să asculte Liturghia în fiecare zi, să meargă la împărtăşanie, dar cu ura în inimă faţă de fratele şi faţă de sora. Preotul este om al lui Dumnezeu 24 de ore din 24, nu om al sacrului când îmbracă veşmintele liturgice. Liturgia să fie pentru voi viaţă, să nu rămână ritual. Pentru aceasta este fundamental să-l rugăm pe Cel despre care vorbim, să ne hrănim din Cuvântul pe care-l predicăm, să adorăm Pâinea pe care o consacrăm, şi să facem asta în fiecare zi. Rugăciune, Cuvânt, Pâine; părintele Pino Puglisi, numit „3P”, să ne ajute să ne amintim de aceste trei „P” (Preghiera, Parola, Pane) esenţiale pentru fiecare preot în fiecare zi, esenţiale pentru toţi consacraţii şi consacratele în fiecare zi: rugăciune, Cuvânt, Pâine (Preghiera, Parola, Pane).

Om al iertării, preot care dă iertarea, adică om al milostivirii şi asta în special în confesional, în sacramentul Reconcilierii. Este atât de urât când la Spovadă preotul începe să sape, să sape în sufletul altuia: „Şi cum a fost, şi cum faci…”. Acesta este un om care îmbolnăveşte! Eu eşti acolo pentru a ierta în numele unicului Tată care iartă, nu pentru a măsura până unde pot, până unde nu pot… Cred că referitor la acest punct al Spovezii trebuie să ne convertim mult: a-i primi pe penitenţi cu milostivire, fără a săpa sufletul, fără a face din Spovadă o vizită psihiatrică, fără a face din Spovadă o investigaţie de detectiv pentru a cerceta. Iertare, inimă mare, milostivire. Alaltăieri un cardinal foarte sever, aş spune chiar conservatori – pentru că astăzi se spune: acesta este conservator, acesta este deschis – un cardinal aşa îmi spunea: „Dacă unul vine la Tatăl, pentru că eu sunt acolo în numele lui Isus şi al Tatălui Veşnic, şi spune: Iartă-mă, iartă-mă, am făcut asta, asta, asta…; şi eu simt că după reguli n-ar trebui să iert, dar ce tată nu dă iertarea fiului care o cere cu lacrimi şi disperare?”. Apoi, odată iertat, i se va recomanda: „Va trebui să faci asta…”; sau: „Trebuie să fac asta şi o voi face pentru tine”. Când fiul risipitor a ajuns cu discursul pregătit în faţa tatălui şi a început să spună: „Tată, am păcătuit!…, tatăl l-a îmbrăţişat, nu l-a lăsat să vorbească, i-a dat imediat iertarea. Şi când celălalt fiu nu voia să intre, tatăl a ieşit să-i dea şi lui această încredere de iertare, de filiaţie. Asta pentru mine este foarte important pentru a vindeca Biserica noastră atât de rănită încât pare un spital de campanie.

În cele din urmă, tot cu privire la a celebra, aş vrea să spun ceva despre evlavia populară, foarte răspândită în aceste ţinuturi. Un episcop îmi spunea că în dieceza sa nu ştiu câte confraternităţi există şi îmi spunea: „Eu merg mereu la ei, nu-i las singuri, îi însoţesc”. Este o comoară care trebuie apreciată şi păstrată, pentru că are în sine o forţă evanghelizatoare (cf. Evangelii gaudium, 122-126), dar întotdeauna protagonistul trebuie să fie Duhul Sfânt. De aceea vă cer să vegheaţi cu atenţie, pentru ca religiozitatea populară să nu fie instrumentalizată de prezenţa mafiotă, pentru că atunci, în loc de a fi mijloc de adoraţie afectuoasă, devine vehicul de ostentaţie coruptă. Am văzut asta în ziare, când Sfânta Fecioară Maria se opreşte şi face inclinaţia în faţa casei şefului mafiei; nu, asta nu merge, nu merge deloc! Cu privire la evlavia populară să aveţi grijă, ajutaţi, fiţi prezenţi. Un episcop italian mi-a spus asta: „Evlavia populară este sistemul imunitar al Bisericii”, este sistemul imunitar al Bisericii. Când Biserica începe să se facă prea ideologică, prea gnostică sau prea pelagiană, evlavia populară o corectează, o apără.

Vă propun un al doilea verb: a însoţi. A însoţi este cheia de boltă a faptului de a fi păstori astăzi. Este nevoie de slujitori care să întrupeze apropierea Bunului Păstor, de preoţi care să fie icoane vii de proximitate. Acest cuvânt trebuie subliniat: „proximitate”, pentru că este ceea ce a făcut Dumnezeu. Mai întâi a făcut asta cu poporul său. Cu privire la asta îi ceartă, în Deuteronom – gândiţi-vă bine – le spune: „Spuneţi-mi, aţi văzut vreodată un popor care să aibă dumnezei aşa de aproape de el aşa cum îl ai tu pe Dumnezeu tău aproape de tine?”. Această apropiere, această proximitate a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, s-a făcut trup, s-a făcut unul dintre noi în Isus Cristos. Dumnezeu s-a apropiat umilindu-se, golindu-se, aşa spune Paul. Proximitate, trebuie reluat acest cuvânt. Săraci în bucuri şi în proclamaţii, bogaţi în relaţie şi în înţelegere. Să ne gândim iar la părintele Puglisi care, mai mult decât să vorbească despre tineri, vorbea cu tinerii. A sta cu ei, a-i urma, a face să apară împreună cu ei întrebările cele mai adevărate şi răspunsurile cele mai frumoase. Este o misiune care se naşte din răbdare, din ascultarea primitoare, din faptul de a avea o inimă de tată, inimă de mamă, pentru călugăriţe, şi niciodată o inimă de stăpân. Arhiepiscopul ne-a vorbit despre apostolatul „urechii”, răbdarea de a asculta. Pastoraţia trebuie făcută aşa, cu răbdare şi dăruire, pentru Cristos şi încontinuu.

Părintele Pino smulgea din suferinţă pur şi simplu acţionând ca preot cu inimă de păstor. Să învăţăm de la el să refuzăm orice spiritualitate dezlipită de trup şi să ne murdărim mâinile cu problemele oamenilor. Mie îmi dă miros urât acea spiritualitate care te face să stai cu ochii daţi peste cap, închişi sau deschişi, şi eşti mereu acolo… Acest lucru nu este catolic! Să mergem în întâmpinarea persoanelor cu simplitatea celui care vrea să le iubească avându-l pe Isus în inimă, fără proiecte faraonice, fără a călca după modele momentului. La vârsta noastră, am văzut multe proiecte pastorale faraonice… Ce au făcut? Nimic! Proiectele pastorale, planurile pastorale sunt necesare, dar ca mijloc, un mijloc pentru a ajuta proximitatea, predicarea Evangheliei, dar în ele însele nu folosesc. Calea întâlnirii, a ascultării, a împărtăşirii este calea Bisericii. A creşte împreună în parohie, a urma parcursurile tinerilor la şcoală, a însoţi de aproape vocaţiile, familiile, bolnavii; a crea locuri de întâlnire unde să se roage, să reflecteze, să se joace, să petreacă timp în mod sănătos şi a învăţa să fie buni creştini şi cetăţeni cinstiţi. Aceasta este o pastoraţie care îl generează, şi îl regenerează pe preotul însuşi, pe călugăriţa înseşi.

Un lucru doresc să-l spun în special călugăriţelor: misiunea voastră este mare, pentru că Biserica este mamă şi modul său de a însoţi trebuie să aibă mereu o trăsătură maternă. Voi călugăriţelor, gândiţi-vă că sunteţi icoană a Bisericii, pentru că Biserica este femeie, mireasă a lui Cristos, voi sunteţi icoană a Bisericii. Gândiţi-vă că voi sunteţi icoană a Sfintei Fecioare Maria, care este mama Bisericii. Maternitatea voastră face aşa de mult bine, aşa de mult bine. Odată – asta am povestit de atâtea ori, o spun pe scurt – erau, acolo unde lucra tatăl meu, mulţi imigraţi de după al doilea război mondial din Spania, comunişti, socialişti… toţi devoratori de preoţi. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit, a fost îngrijit 30 de zile acasă, pentru că venea sora să-l îngrijească de o boală foarte urâtă, foarte greu de îngrijit. Primele zile i-a spus toate vorbele murdare pe care le cunoştea şi sora, în tăcere, îl îngrijea. După ce s-a terminat istoria, acel om s-a reconciliat. Şi odată, ieşind de la muncă împreună cu alţii, treceau două surori şi acei alţii au spus nişte vorbe urâte, iar el i-a dat un pumn unuia dintre aceia şi l-a aruncat la pământ şi a spus aşa: „De Dumnezeu şi de preoţi poţi să te iei, dar pe Sfânta Fecioară Maria şi pe surori să nu le atingi!”. Voi sunteţi uşa, pentru că sunteţi mame, iar Biserica este mamă. Duioşia unei mame, răbdarea unei mame… Vă rog, nu subevaluaţi carisma voastră de femei şi carisma de consacrate. Este important ca să fiţi implicate în pastoraţie pentru a revela faţa Bisericii mamă. Este important ca episcopii să vă cheme în consilii, în diferitele consilii pastorale, pentru că este important mereu glasul femeii, glasul consacratei, este important. Şi aş vrea să le mulţumesc contemplativelor care, cu rugăciunea şi cu dăruirea totală a vieţii, sunt inima Bisericii mamă şi pulsează în Trupul lui Cristos iubirea care toate le uneşte.

A celebra, a însoţi şi acum ultimul verb, care în realitate este primul lucru de făcut: a mărturisi. Asta ne priveşte pe toţi şi îndeosebi este valabil pentru viaţa călugărească, ea care este în sine mărturie şi profeţie a Domnului în lume. În apartamentul în care trăia părintele Pino se evidenţiază o simplitate genuină. Este semnul elocvent al unei vieţi consacrate Domnului, care nu caută mângâieri şi glorie de la lume. Oamenii caută asta în preot şi în consacraţi, caută mărturia. Oamenii nu se scandalizează când văd că preotul „alunecă”, este un păcătos, se căieşte şi merge înainte… Scandalul oamenilor este atunci când vede preoţi lumeşti, cu spiritul lumii. Scandalul oamenilor este atunci când găseşte în preot un funcţionar, nu un păstor. Şi asta puneţi-vă bine în cap şi în inimă: păstori da, funcţionari nu! Viaţa vorbeşte mai mult decât cuvintele. Mărturia contagiază. În faţa părintelui Pino să cerem harul de a trăi Evanghelia ca el: în lumina soarelui, cufundat în mijlocul oamenilor săi, bogat numai de iubirea lui Dumnezeu. Se pot face atâtea discuţii despre raportul Biserică-lume şi Evanghelie-istorie, dar nu este de folos dacă Evanghelia nu trecem mai întâi din propria viaţă. Şi Evanghelia ne cere, astăzi mai mult ca oricând, asta: a sluji în simplitate, în mărturie. Asta înseamnă a fi slujitori: a nu desfăşura funcţiuni, ci a sluji bucuroşi, fără a depinde de lucrurile care trec şi fără a ne lega cu puterile lumii. Astfel, liberi pentru a mărturisi, se manifestă că Biserica este sacrament de mântuire, adică semn care indică şi instrument care oferă lumii mântuirea.

Biserica nu se află deasupra lumii – acesta este clericalism – Biserica se află înlăuntrul lumii, pentru a o face să fermenteze, ca drojdia în aluat. Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi surori, trebuie eliminată orice formă de clericalism. Este una dintre pervertirile cele mai dificile de eliminat astăzi, clericalismul: să nu aibă cetăţenie în voi atitudini îngâmfate, arogante sau prepotente. Pentru a fi martori credibili trebuie amintit că înainte de a fi preoţi suntem mereu diaconi; înainte de a fi slujitori sacri suntem fraţi ai tuturor, servitori. Ce i-aţi spune voi unui episcop care îmi povesteşte că unii dintre preoţii săi nu vor să meargă într-un sătuc apropiat pentru a celebra o Liturghie a răposaţilor dacă mai întâi nu vine stipendiul? Ce i-aţi spune voi acelui episcop? Şi există! Fraţi şi surori, există! Să ne rugăm pentru aceşti fraţi, funcţionari. Şi carierismul şi familismul sunt duşmani care trebuie respinşi, pentru că logica lor este aceea a puterii, iar preotul nu este om al puterii, ci al slujirii. Sora nu este femeie a puterii, ci a slujirii. Apoi, a mărturisi înseamnă a alunga orice duplicitate, acea ipocrizie, care este atât de legată cu clericalismul; a alunga orice duplicitate de viaţă, în seminar, în viaţa călugărească, în preoţie. Nu se poate trăi o morală dublă: una pentru poporul lui Dumnezeu şi alta în propria casă. Nu, mărturia este una singură. Şi din iubire faţă de El întreprinde o bătălie împotriva viciilor sale şi împotriva oricărei mondenităţi alienante.

În sfârșit, martor este cel care fără multe ocolişuri, ci cu zâmbetul şi cu seninătatea încrezătoare ştie să învioreze şi să mângâie, pentru că revelează cu naturaleţe prezenţa lui Isus înviat şi viu. Eu vă urez vouă, preoţilor, consacraţilor şi consacratelor, seminariştilor, să fiţi martori ai speranţei, aşa cum a spus bine părintele Pino odată: „Celui care este dezorientat martorul speranţei indică nu ce este speranţa, ci cine este speranţa. Speranţa este Cristos şi se indică logic printr-o viaţă proprie orientată spre Cristos” (Discurs la Întâlnirea Mişcării „Prezenţa Evangheliei”, 1991). Nu cu cuvintele.

Vă mulţumesc şi vă binecuvântez şi scuzaţi-mă dacă am fost un pic mai puternic, dar mie îmi place să vorbesc aşa! Vă urez bucuria de a celebra, a însoţi şi a mărturisi marele dar pe care Dumnezeu l-a pus în inimile voastre. Mulţumesc, şi rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.