Categorii

Vizita pastorala a Papei Francisc în Pietrelcina și San Giovanni Rotondo

Întâlnirea cu credincioşii

Piaţa din faţa Aulei Liturgice Piana Romana, Pietrelcina, sâmbătă, 17 martie 2018

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sunt bucuros să mă aflu în această localitate, unde Francesco Forgione s-a născut şi a început lunga şi rodnica sa activitate umană şi spirituală. În această comunitate el şi-a călit propria umanitate, a învăţat să se roage şi să recunoască în cei săraci trupul Domnului, până când a crescut în urmarea lui Cristos şi a cerut să fie admis printre fraţii minori capucini, devenind în felul acesta fratele Pius de Pietrelcina. Aici el a început să experimenteze maternitatea Bisericii, al cărei fiu evlavios a fost mereu. Iubea Biserica, Biserica o iubea cu toate problemele sale, cu toate necazurile sale, cu toate păcatele noastre. Pentru că noi toţi suntem păcătoşi, ne ruşinăm, dar Duhul lui Dumnezeu ne-a convocat în această Biserică ce este sfântă. Şi el iubea Biserica sfântă şi pe fiii păcătoşi, pe toţi. Acesta era sfântul Pius. Aici a meditat cu intensitate misterul lui Dumnezeu care ne-a iubit până la dăruirea de Sine însuşi pentru noi (cf. Gal 2,20). Amintind cu stimă şi afect pe acest sfânt discipol al sfântului Francisc, vă salut cordial pe voi toţi consătenii săi, pe parohul vostru şi pe primar împreună cu păstorul diecezei, mons. Felice Accrocca, comunitatea capucinilor şi pe voi toţi care aţi voit să fiţi prezenţi.

Ne aflăm astăzi pe acelaşi teren pe care părintele Pius a locuit în septembrie 1911 pentru „a respira un pic de aer mai sănătos”. În acel timp nu existau antibioticele şi bolile se îngrijeau întorcându-se în satul natal, la mama, să mănânce lucrurile care fac bine, să respire bine aerul şi să se roage. Aşa a făcut el, ca un om oarecare, ca un ţăran. Aceasta era nobleţea sa. Niciodată nu şi-a renegat satul, niciodată nu şi-a renegat originile, niciodată nu şi-a renegat familia. De fapt, în acel timp el locuia în satul său natal din motive de sănătate. Aceea n-a fost o perioadă uşoară pentru el: era puternic chinuit în interior şi se temea să cadă în păcat, simţindu-se asaltat de diavol. Şi asta nu dă pace, pentru că se mişcă [se ocupă]. Dar voi credeţi că există diavolul?… Nu sunteţi atât de convinşi? Voi spune episcopului să facă nişte cateheze… Există sau nu există diavolul? [răspund: „Da!”]. Şi merge, merge peste tot, se pune înăuntrul nostru, ne mişcă, ne chinuieşte, ne înşeală. Şi lui [părintelui Pius], îi era teamă că diavolul îl asaltează, îl împinge la păcat. Cu puţini putea să vorbească despre asta fie pe cale epistolară fie în sat: numai protopopului părintele Salvatore Pannullo i-a manifestat „aproape toată intenţia sa pentru a avea explicaţii” (Scrisoarea 57, în Epistolario I, pag. 250), pentru că nu înţelegea, voia să clarifice ce se întâmpla în sufletul său. Era un bun tânăr!

În acele momente teribile părintele Pius a luat limfă vitală din rugăciunea continuă şi din încrederea pe care a ştiut să o aibă în Domnul: „Toate fantomele urâte – aşa spunea el – pe care diavolul mi le introduce în minte dispar atunci când încrezător mă abandonez în braţele lui Isus”. Aici este toată teologia! Tu ai o problemă, tu eşti trist, eşti bolnav: abandonează-te în braţele lui Isus. Şi asta a făcut el. Îl iubea pe Isus şi se încredea în El. Aşa îi scria ministrului provincial, afirmând că inima sa se simţea „atrasă de o forţă superioară înainte de a se uni cu El dimineaţa în sacrament”. „Şi această foame şi sete în loc să fie potolită”, după ce l-a primit, „creştea tot mai mult” (Scrisoarea 31, în Epistolario I, pag. 217). Deci părintele Pius s-a cufundat în rugăciune pentru a adera tot mai bine la planurile divine. Prin celebrarea Sfintei Liturghii, care constituia inima fiecărei zile a lui şi plinătatea spiritualităţii sale, a ajuns la un ridicat nivel de unire cu Domnul. În această perioadă, a primit de sus daruri mistice speciale, care au precedat manifestarea în trupul său a semnelor pătimirii lui Cristos.

Iubiţi fraţi şi surori din Pietrelcina şi din dieceza de Benevento, voi îl număraţi pe sfântul Pius printre figurile cele mai frumoase şi luminoase din poporul vostru. Acest umil frate capucin a uimit lumea cu viaţa sa dedicată în întregime rugăciunii şi ascultării răbdătoare a fraţilor, peste suferinţele cărora revărsa ca balsam caritatea lui Cristos. Imitând exemplul său eroic şi virtuţile sale, să puteţi deveni şi voi instrumente ale iubirii lui Dumnezeu, ale iubirii lui Isus faţă de cei mai slabi. În acelaşi timp, luând în considerare fidelitatea sa necondiţionată faţă de Biserică, veţi da mărturie de comuniune, pentru că numai comuniunea – adică faptul de a fi uniţi, în pace între noi, comuniunea între noi – edifică şi construieşte. Un sat care se ceartă în fiecare zi nu creşte, nu se construieşte; îi înspăimântă pe oameni. Este un sat bolnav şi trist. În schimb, un sat unde se caută pacea, unde toţi se iubesc – mai mult sau mai puţin, dar se iubesc – nu-şi doresc răul, acest sat, deşi mic, creşte, creşte, creşte, se lărgeşte şi devine puternic. Vă rog, nu consumaţi timp, forţe, ca să vă certaţi între voi. Asta nu face nimic. Nu te face să creşti! Nu te face să mergi. Să ne gândim la un copil care plânge, plânge, plânge şi nu vrea să se mişte din leagănul său şi plânge, plânge. Şi când mama îl pune pe podea pentru ca să înceapă să umble, plânge, plânge… şi se întoarce în leagăn. Vă întreb: acel copil va fi capabil să meargă? Nu. Pentru că este mereu în leagăn! Dacă un sat se ceartă, se ceartă, se ceartă, va fi capabil să crească? Nu. Pentru că tot timpul, toate forţele merg spre ceartă. Vă rog: pace între voi, comuniune între voi. Şi dacă îi vine cuiva voinţa de a bârfi despre un altul, muşcaţi-vă limba. Vă va face bine, bine sufletului, pentru că limba se va umfla, dar vă va face bine; şi satului. Daţi această mărturie de comuniune. Doresc ca acest teritoriu să poată lua limfă nouă din învăţăturile de viaţă ale părintelui Pius într-un moment greu ca acesta, în timp ce populaţia descreşte progresiv şi îmbătrâneşte pentru că mulţi tineri sunt constrânşi să meargă în altă parte pentru a căuta de lucru. Migraţia internă a tinerilor, o problemă. Rugaţi-o pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca să vă dea harul ca tinerii să găsească de lucru aici, printre voi, aproape de familie, şi să nu fie constrânşi să plece ca să caute în altă parte şi satul jos, jos, jos. Populaţia îmbătrâneşte, dar este o comoară, bătrânii sunt o comoară! Vă rog, nu-i marginalizaţi pe bătrâni. Nu trebuie marginalizaţi bătrânii, nu. Bătrânii sunt înţelepciunea. Şi bătrânii să înveţe să vorbească cu tinerii, iar tinerii să înveţe să vorbească cu bătrânii. Ei au înţelepciunea unui sat, bătrânii. Când am ajuns mi-a plăcut mult să salut pe unul de 99 de ani şi o „fetiţă” de 97 de ani. Foarte frumos! Aceştia sunt înţelepciunea voastră! Vorbiţi cu ei. Ei să fie protagonişti ai creşterii acestui sat. Mijlocirea consăteanului vostru sfânt să susţină propunerile de a uni forţele, aşa încât să oferiţi mai ales tinerelor generaţii perspective concrete pentru un viitor de speranţă. Să nu lipsească atenţia grijulie şi încărcată de duioşie – aşa cum am spus – faţă de bătrâni, care sunt patrimoniu al comunităţilor noastre. Mi-ar plăcea ca odată să se dea premiul Nobel bătrânilor care dau amintire umanităţii.

Încurajez acest ţinut să păstreze ca pe o comoară preţioasă mărturia creştină şi sacerdotală a sfântului Pius de Pietrelcina: ea să fie pentru fiecare dintre voi un stimulent de a trăi în plinătate existenţa voastră, în stilul Fericirilor şi cu faptele de milostenie. Fecioara Maria, pe care voi o veneraţi cu titlul de Madonna della Libera, să vă ajute să mergeţi cu bucurie pe calea sfinţeniei. Şi vă rog, rugaţi-vă pentru mine, deoarece am nevoie. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.