Categorii

Vizita pastorala a Papei Francisc în Pietrelcina și San Giovanni Rotondo

Concelebrare euharistică

Platoul bisericii „Sfântul Pius de Pietrelcina”, San Giovanni Rotondo, sâmbătă, 17 martie 2018

Din lecturile biblice pe care le-am ascultat aş vrea să iau trei cuvinte: rugăciune, micime, înţelepciune.

Rugăciune. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus care se roagă. Din inima sa izvorăsc aceste cuvinte: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului…” (Mt 11,25). Lui Isus rugăciunea îi venea spontan, dar nu era un optional: era obişnuit să se retragă în locuri pustii ca să se roage (cf. Mc 1,35); dialogul cu Tatăl era pe primul loc. Şi discipolii au descoperit astfel cu naturaleţe cât de importantă era rugăciunea, până când într-o zi i-au cerut: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Lc 11,1). Dacă vrem să-l imităm pe Isus, să începem şi noi de unde începea El, adică de la rugăciune.

Putem să ne întrebăm: noi creştinii ne rugăm suficient? Adesea, în momentul rugăciunii, vin în minte atâtea scuze, atâtea lucruri urgente de făcut… Uneori, după aceea, se pune deoparte rugăciunea pentru că suntem cuprinşi de un activism care devine neconcludent atunci când se uită „partea cea mai bună” (Lc 10,42), când se uită că fără El nu putem face nimic (cf. In 15,5) – a astfel lăsăm rugăciunea. Sfântul Pius, la cincizeci de ani de la plecarea sa în cer, ne ajută, pentru că a voit să ne lase ca moştenire rugăciunea. El recomanda: „Rugaţi-vă mult, fiii mei, rugaţi-vă mereu, fără a înceta vreodată” (Cuvinte la a doua Întâlnire internaţională a grupurilor de rugăciune, 5 mai 1966).

În Evanghelie, Isus ne arată şi cum să ne rugăm. Înainte de toate spune: „Te preamăresc, Tată”; nu începe spunând „am nevoie de asta şi de asta”, ci spunând „te preamăresc”. Nu îl cunoaştem pe Tatăl fără a ne deschide la preamărire, fără a-i dedica timp numai Lui, fără a adora. Cât de mult am uitat noi rugăciunea de adoraţie, rugăciunea de preamărire! Trebuie s-o reluăm. Fiecare se poate întreba: cum ador eu? Când ador eu? Când îl preamăresc pe Dumnezeu? A relua rugăciunea de adoraţie şi de preamărire. Contactul personal, faţă în faţă, a sta în tăcere în faţa Domnului este secretul pentru a intra tot mai mult în comuniune cu El. Rugăciunea se poate naşte ca o cerere, chiar de intervenţie promptă, dar se maturizează în preamărire şi în adoraţie. Rugăciune matură. Atunci devine cu adevărat personală, ca pentru Isus, care după aceea dialoghează liber cu Tată: „Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Mt 11,26). Şi atunci, în dialogul liber şi încrezător, rugăciunea se încarcă cu toată viaţa şi o duce în faţa lui Dumnezeu.

Şi atunci ne întrebăm: rugăciunile noastre se aseamănă cu aceea a lui Isus sau se reduc numai la chemări intermitente de urgenţă? „Am nevoie de asta”, şi atunci merg imediat să mă rog. Şi când nu ai nevoie, ce faci? Sau le înţelegem ca pe nişte tranchilizante de luat în doze corespunzătoare, pentru a avea un pic de ridicare din stres? Nu, rugăciunea este un gest de iubire, înseamnă a sta cu Dumnezeu şi a-i duce viaţa lumii: este o indispensabilă faptă de milostenie sufletească. Şi dacă noi nu-i încredinţăm Domnului pe fraţi, situaţiile, cine va face asta? Cine va mijloci, cine se va preocupa să bată la inima lui Dumnezeu pentru a deschide poarta milostivirii pentru omenirea nevoiaşă? Pentru aceasta părintele Pius ne-a lăsat grupurile de rugăciune. Lor le-a spus: „Rugăciunea, această forţă unită a tuturor sufletelor bune, mişcă lumea, reînnoieşte conştiinţele, […] vindecă bolnavii, sfinţeşte munca, ridică asistenţa sanitară, dăruieşte forţa morală […], răspândeşte zâmbetul şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oricărei lipse de energie şi slăbiciuni” (ibid.). Să păstrăm aceste cuvinte şi să ne întrebăm iar: eu mă rog? Şi când mă rog, ştiu să preamăresc, ştiu să ador, ştiu să duc viaţa mea şi a tuturor oamenilor la Dumnezeu?

Al doilea cuvânt: micime. În Evanghelie, Isus îl preamăreşte pe Tatăl pentru că le-a revelat celor mici misterele Împărăţiei sale. Cine sunt aceşti mici, care ştiu să primească secretele lui Dumnezeu? Cei mici sunt aceia care au nevoie de cei mari, care nu sunt autosuficienţi, care nu cred că sunt suficienţi lor înşişi. Mici sunt aceia care au inima umilă şi deschisă, săracă şi nevoiaşă, care simt necesitatea de a se ruga, de a se încredinţa şi de a se lăsa însoţiţi. Inima acestor mici este ca o antenă: captează semnalul lui Dumnezeu, imediat, îşi dă seama imediat. Pentru că Dumnezeu caută contactul cu toţi, dar cine se face mare creează o enormă interferenţă, nu ajunge dorinţa de Dumnezeu: când suntem plini de noi înşine, nu este loc pentru Dumnezeu. De aceea El îi iubeşte pe cei mici, se revelează lor, şi calea pentru a-l întâlni este aceea de a ne înjosi, de a ne micşora înăuntru, de a ne recunoaşte nevoiaşi. Misterul lui Isus Cristos este mister de micime: El s-a înjosit, s-a nimicit. Misterul lui Isus, aşa cum vedem în Ostie la fiecare Liturghie, este mister de micime, de iubire umilă, şi se percepe numai făcându-ne mici şi frecventându-i pe cei mici.

Şi acum putem să ne întrebăm: ştim să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde se află? Aici este un sanctuar special unde este prezent, pentru că se află în el atâţia mici iubiţi de El. Sfântul Pius l-a numit „templu de rugăciune şi de ştiinţă”, unde toţi sunt chemaţi să fie „rezervoare de iubire” pentru alţii (Discurs pentru prima aniversare a inaugurării, 5 mai 1957): este Casa Alinare a Suferinţei. În cel bolnav se găseşte Isus, iar în îngrijirea iubitoare a celui care se apleacă asupra rănilor aproapelui este calea pentru a-l întâlni pe Isus. Cine se îngrijeşte de cei mici este de partea lui Dumnezeu şi învinge cultura rebutului, care, dimpotrivă, îi iubeşte pe cei puternici şi îi consideră inutili pe cei săraci. Cine îi preferă pe cei mici proclamă o profeţie de viaţă împotriva profeţilor de moarte din orice timp, şi de astăzi, care rebutează oamenii, rebutează copiii, bătrânii, pentru că nu sunt de folos. Când eram copil, la şcoală, ne învăţau istoria spartanilor. Pe mine mereu m-a uimit ceea ce ne spunea învăţătoarea, că atunci când se naşte un băiat sau o fetiţă cu malformaţii, îl duceau pe vârful muntelui şi îl aruncau jos, pentru ca să nu existe aceşti mici. Noi copiii spuneam: „Dar câtă cruzime!”. Fraţi şi surori, noi facem acelaşi lucru, cu mai multă cruzime, cu mai multă ştiinţă. Ceea ce nu este de folos, ceea ce nu produce trebuie rebutat. Aceasta este cultura rebutului, cei mici nu sunt voiţi astăzi. Şi pentru aceasta Isus este lăsat deoparte.

În sfârşit al treilea cuvânt. În prima lectură Dumnezeu spune: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui, să nu se laude cel puternic cu puterea lui” (Ier 9,22). Adevărata înţelepciune nu se află în a avea mari capacităţi şi adevărata putere nu se află în putere. Nu este înţelept cel care se arată puternic şi nu este puternic cel care răspunde la rău cu rău. Singura armă înţeleaptă şi invincibilă este caritatea însufleţită de credinţă, pentru că are puterea de a dezarma forţele răului. Sfântul Pius a combătut răul toată viaţa şi l-a combătut cu înţelepciune, ca Domnul: cu umilinţa, cu ascultarea, cu crucea, oferind durerea din iubire. Şi toţi au admirat asta; dar puţini fac acelaşi lucru. Atâţia vorbesc bine, dar câţi imită? Mulţi sunt dispuşi să pună un „îmi place” pe pagina marilor sfinţi, dar cine face asemenea lor? Pentru că viaţa creştină nu este un „îmi place”, este un „mă dăruiesc”. Viaţa răspândeşte parfum când este oferire în dar; devine insipidă când este ţinută pentru sine.

Şi în prima lectură Dumnezeu explică şi de unde să luăm înţelepciunea vieţii: „Ci acela care se laudă, cu aceasta să se laude: că înţelege şi mă cunoaşte” (v. 23). A-l cunoaşte pe El, adică a-l întâlni, ca Dumnezeu care mântuieşte şi iartă: aceasta este calea înţelepciunii. În Evanghelie, Isus reafirmă: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt 11,28). Cine dintre noi se poate simţi exclus de la invitaţie? Cine poate spune: „Nu am nevoie”? Sfântul Pius a oferit viaţa şi nenumărate suferinţe pentru a-i face pe fraţi să-l întâlnească pe Domnul. Şi mijlocul decisiv pentru a-l întâlni era Spovada, sacramentul Reconcilierii. Acolo începe şi reîncepe o viaţă înţeleaptă, iubită şi iertată, acolo începe vindecarea inimii. Părintele Pius a fost un apostol al confesionalului. Şi astăzi ne invită acolo; şi ne spune: „Unde mergi? La Isus sau la tristeţile tale? Unde te întorci? La cel care te mântuieşte sau în descurajările tale, în regretele tale, în păcatele tale? Vino, vino, Domnul te aşteaptă. Curaj, nu este niciun motiv aşa de grav care să te excludă de la milostivirea sa”.

Grupurile de rugăciune, bolnavii de la Casa Alinare, confesionalul; trei semne vizibile, care ne amintesc trei moşteniri preţioase: rugăciunea, micimea şi înţelepciunea vieţii. Să cerem harul de a le cultiva în fiecare zi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.