Categorii

Vizita pastorală a papei Francisc în diecezele Piazza Armerina şi Palermo (II).

Celebrarea sfintei Liturghii în comemorarea liturgică a fericitului Pino Puglisi

Foro Italico (Palermo), 15 septembrie 2018

Astăzi Dumnezeu ne vorbeşte despre victorie şi despre înfrângere. Sfântul Ioan în prima lectură prezintă credinţa ca „victoria care a învins lumea” (1In 5,4), în timp ce în Evanghelie prezintă fraza lui Isus: „Cine îşi iubeşte viaţa, o pierde” (In 12,25).

Aceasta este înfrângerea: pierde cel care-şi iubeşte propria viaţă. De ce? Desigur nu pentru că trebuie să se urască viaţa: viaţa trebuie iubită şi apărată, este primul dar al lui Dumnezeu! Ceea ce duce la înfrângere este a iubi propria viaţă, adică a iubi propriul. Cel care trăieşte pentru propriu pierde, este un egoist, spunem noi. Ar părea contrariul. Cine trăieşte pentru sine, cine multiplică totalitatea facturilor, cine are succes, cine satisface pe deplin propriile nevoi apare învingător în ochii lumii. Publicitatea ne bombardează cu această idee – ideea de a căuta propriul, a egoismului -, şi totuşi Isus nu este de acord şi o răstoarnă. Conform Lui, cel care trăieşte pentru sine nu pierde numai ceva, ci pierde întreaga viaţă; în timp ce acela care se dăruieşte găseşte sensul vieţii şi învinge.

Aşadar, trebuie ales: iubire sau egoism. Egoistul se gândeşte să îngrijească propria viaţă şi se alipeşte de lucruri, de bani, de putere, de plăcere. Atunci diavolul are uşile deschise. Diavolul „intră prin buzunare”, dacă tu eşti alipit de bani. Diavolul face să se creadă că totul merge bine dar în realitate inima se anesteziază cu egoismul. Egoismul este o anestezie foarte puternică. Această cale se termină rău mereu: la sfârşit rămânem singuri, goi pe dinăuntru. Sfârşitul egoiştilor este trist: goi, singuri, înconjuraţi numai de cei care vor să moştenească. Este ca bobul de grâu din Evanghelie: dacă rămâne închis în sine rămâne sub pământ singur. În schimb dacă se deschide şi moare, aduce rod la suprafaţă.

Dar voi aţi putea să-mi spuneţi: a ne dărui, a trăi pentru Dumnezeu şi pentru alţii este o mare trudă pentru nimic, lumea nu merge aşa: pentru a merge înainte nu sunt de folos boabe de grâu, sunt de folos bani şi putere. Dar este o mare iluzie: banul şi puterea nu-l eliberează pe om, îl fac sclav. Vedeţi: Dumnezeu nu exercită puterea pentru a rezolva relele noastre şi ale lumii. Calea sa este mereu aceea a iubirii umile: numai iubirea eliberează înăuntru, dă pace şi bucurie. Pentru aceasta adevărata putere, puterea conform lui Dumnezeu, este slujirea. O spune Isus. Şi glasul cel mai puternic nu este al aceluia care strigă mai mult. Glasul cel mai puternic este rugăciunea. Şi succesul cel mai mare nu este propria faimă, ca păunul, nu. Gloria cea mai mare, succesul cel mai mare este propria mărturie.

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi suntem chemaţi să alegem de care parte să stăm: să trăim pentru noi – cu mâna închisă [face gestul] – sau să dăruim viaţa – mâna deschisă [face gestul]. Numai dând viaţa se înfrânge răul. Un preţ mare, dar numai aşa [se înfrânge răul]. Părintele Pino învaţă asta: nu trăia pentru a fi văzut, nu trăia din apeluri anti-mafia şi nici nu se mulţumea cu a nu face nimic rău, ci semăna binele, mult bine. Logica sa părea una perdantă, în timp ce părea învingătoare logica portofelului. Însă părintele Pino avea dreptate: logica zeului-ban este mereu perdantă. Să privim înăuntru. A avea determină mereu la a voi: am un lucru şi imediat vreau altul şi apoi altul şi tot mai mult, fără sfârşit. Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult: este o dependenţă urâtă. Este o dependenţă urâtă. Este ca un drog. Cine se umflă cu lucruri crapă. În schimb, cine iubeşte se regăseşte pe sine însuşi şi descoperă cât de frumos este a ajuta, cât de frumos este a sluji; găseşte bucuria înăuntru şi zâmbetul în afară, aşa cum a fost pentru părintele Pino.

Astăzi în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, când a murit în ziua sa de naştere, a încoronat victoria sa cu zâmbetul, cu acel zâmbet care l-a făcut să nu doarmă pe ucigaşul său, care a spus: „era un soi de lumină în zâmbetul acela”. Părintele Pino era lipsit de apărare, însă zâmbetul său transmitea forţa lui Dumnezeu: nu o strălucire orbitoare, ci o lumină blândă care sapă înăuntru şi luminează inima. Este lumina iubirii, a dăruirii, a slujirii. Avem nevoie de atâţia preoţi ai zâmbetului. Avem nevoie de creştini ai zâmbetului, nu pentru că iau lucrurile în mod uşuratic, ci pentru că sunt bogaţi numai de bucuria lui Dumnezeu, pentru că ei cred în iubire şi trăiesc pentru a sluji. Dând viaţa se găseşte bucuria, pentru că este mai mult bucurie în a da decât a primi (cf. Fap 20,35). Aşadar aş vrea să vă întreb: vreţi să trăiţi şi voi aşa? Vreţi să daţi viaţa, fără a aştepta ca alţii să facă primul pas? Vreţi să faceţi binele fără a aştepta răsplata, fără a aştepta ca lumea să devină mai bună? Iubiţi fraţi şi surori, vreţi să riscaţi pe acest drum, să riscaţi pentru Domnul?

Părintele Pino, el da, el ştia că risca, dar ştia mai ales că pericolul adevărat în viaţă este a nu risca, este a trăi mediocru printre comodităţi, expediente ridicole şi scurtături. Dumnezeu să ne elibereze de a trăi mediocru, mulţumindu-ne cu jumătăţi de adevăr. Jumătăţile de adevăr nu satură inima, nu fac bine. Dumnezeu să ne elibereze de o viaţă mică, ce se învârte în jurul „codiţelor”. Să ne elibereze de a crede că totul merge bine dacă mie îmi merge bine, iar celălalt să se descurce. Să ne elibereze de a ne crede drepţi dacă nu facem nimic pentru a contrasta nedreptatea. Cine nu face nimic pentru a contrasta nedreptatea nu este un om sau o femeie drept. Să ne elibereze de a ne crede buni numai pentru că nu facem nimic rău. „Este lucru bun – spunea un sfânt – a nu face răul. Însă este lucru urât a nu face binele” (sfântul Albert Hurtado). Doamne, dă-ne dorinţa de a face binele; de a căuta adevărul detestând falsitatea; de a alege jertfa, nu lenea; iubirea, nu ura; iertarea, nu răzbunarea.

Celorlalţi viaţa se dă, celorlalţi viaţa se dă, nu se ia. Nu se poate crede în Dumnezeu şi a-l urî pe fratele, a lua viaţa cu ură. Aminteşte asta prima lectură: „dacă unul spune: «Eu îl iubesc pe Dumnezeu» şi îl urăşte pe fratele său este un mincinos” (1In 4,20). Un mincinos, pentru că dezminte credinţa pe care spune că o are, credinţa care-l mărturiseşte pe Dumnezeu-iubire. Dumnezeu-iubire respinge orice violenţă şi îi iubeşte pe toţi oamenii. De aceea cuvântul ură trebuie şters din viaţa creştină; de aceea nu se poate crede în Dumnezeu şi a-l desfiinţa pe fratele. Nu se poate crede în Dumnezeu şi a fi mafioţi. Cine este mafiot nu trăieşte ca un creştin, pentru că blestemă cu viaţa numele lui Dumnezeu-iubire. Astăzi avem nevoie de bărbaţi şi de femei de iubire, nu de bărbaţi şi de femei de onoare; de slujire, nu de samavolnicie. Avem nevoie să mergem împreună, nu să alergăm după putere. Dacă litania mafiotă este: „Tu nu ştii cine sunt eu”, cea creştină este: „Eu am nevoie de tine”. Dacă ameninţarea mafiotă este: „Tu mi-o vei plăti”, rugăciunea creştină este: „Doamne, ajută-mă să iubesc”. De aceea le spun mafioţilor: schimbaţi-vă, fraţi şi surori! Încetaţi să vă gândiţi la voi înşivă şi la banii voştri. Tu ştii, voi ştiţi, că „ştergarul nu are buzunare”. Voi nu veţi putea duce nimic cu voi. Convertiţi-vă la adevăratul Dumnezeu al lui Isus Cristos, iubiţi fraţi şi surori! Eu vă spun vouă, mafioţilor: dacă nu faceţi asta, însăşi viaţa voastră se va pierde şi va fi cea mai rea dintre înfrângeri.

Astăzi Evanghelia se termină cu invitaţia lui Isus: „Dacă vrea cineva să-mi slujească, să mă urmeze” (v. 26). Să mă urmeze, adică să pornească la drum. Nu poate fi urmat Isus cu ideile, trebuie să începem să lucrăm,. „Dacă fiecare face ceva, se poate face mult”, repeta părintele Pino. Câţi dintre noi pun în practică aceste cuvinte? Astăzi, în faţa lui să ne întrebăm: ce anume pot să fac eu? Ce anume pot să fac pentru alţii, pentru Biserică, pentru societate? A nu aştepta ca Biserica să facă ceva pentru tine, începe tu. A nu aştepta ca societatea să facă asta, începe tu! A nu te gândi la tine însuţi, a nu fugi de responsabilitatea ta, alege iubirea! Simte viaţa oamenilor care au nevoie, ascultă poporul tău. Să vă fie frică de surzenia de a nu asculta poporul vostru. Acesta este unicul populism posibil: a asculta poporul tău, unicul „populism creştin”: a auzi şi a sluji poporul, fără a striga, a acuza şi a provoca dispute.

Aşa a făcut părintele Pino, sărac între săracii din ţinutul său. În camera sa scaunul unde studia era rupt. Însă scaunul nu era centrul vieţii, pentru că nu stătea aşezat ca să se odihnească, ci trăia mergând pentru a iubi. Iată mentalitatea învingătoare. Iată victoria credinţei, care se naşte din dăruirea zilnică de sine. Iată victoria credinţei, care duce zâmbetul lui Dumnezeu pe străzile lumii. Iată victoria credinţei, care se naşte din scandalul martiriului. „Nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta: a-şi da viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Aceste cuvinte ale lui Isus, scrise pe mormântul părintelui Puglisi, amintesc tuturor că a da viaţa a fost secretul victoriei sale, secretul unei vieţi frumoase. Astăzi, iubiţi fraţi şi surori,. Să alegem şi noi o viaţă frumoasă. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.