Categorii

Vizita la biserica anglicană „All Saints” (26 februarie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc pentru invitaţia respectuoasă de a celebra împreună această aniversare parohială. Au trecut peste două sute de ani de când s-a ţinut la Roma prima celebrare liturgică anglicană de către un grup de rezidenţi englezi care trăiau în această parte a oraşului. La Roma şi în lume multe s-au schimbat de atunci. În cursul acestor două secole multe s-au schimbat şi între anglicani şi catolici, care în trecut se priveau cu suspiciune şi ostilitate; astăzi, mulţumire fie lui Dumnezeu, ne recunoaştem aşa cum suntem cu adevărat: fraţi şi surori în Cristos, prin botezul nostru comun. Ca prieteni şi pelerini dorim să mergem împreună, să-l urmăm împreună pe Domnul nostru Isus Cristos.

M-aţi invitat să binecuvântez noua icoană a lui Cristos Mântuitorul. Cristos ne priveşte, iar privirea sa îndreptată spre noi este o privire de mântuire, de iubire şi de compasiune. Este aceeaşi privire milostivă care a străpuns inima apostolilor, care au început un drum de viaţă nouă pentru a-l urma şi a-l vesti pe Învăţătorul. În această imagine sfântă, Isus privindu-ne, pare să îndrepte şi spre noi o chemare, un apel: „Eşti gata să laşi ceva din trecutul tău pentru mine? Vrei să fii mesager al iubirii mele, al milostivirii mele?”.

Milostivirea divină este izvorul întregii slujiri creştine. Ne spune asta apostolul Paul, adresându-se corintenilor, în lectura pe care tocmai am ascultat-o. El scrie: „Având această slujire pe care am primit-o din îndurare, nu ne descurajăm” (2Cor 4,1). De fapt, sfântul Paul n-a avut mereu un raport uşor cu comunitatea din Corint, aşa cum demonstrează scrisorile sale. A fost şi o vizită dureroasă la această comunitate şi s-au schimbat în scris cuvinte provocatoare. Însă acest text îl arată pe apostol care depăşeşte divergenţele din trecut şi, trăind slujirea sa conform milostivirii primite, nu se resemnează în faţa dezbinărilor ci se dedică pentru reconciliere. Atunci când noi, comunitatea creştinilor botezaţi, ne aflăm în faţa dezacordurilor şi ne punem în faţa chipului milostiv al lui Cristos pentru a le depăşi, facem exact cum a făcut sfântul Paul într-una din primele comunităţi creştine.

Cum se cimentează Paul în această misiune, de unde începe? De la umilinţă, care nu este numai o virtute frumoasă, este o chestiune de identitate: Paul se înţelege pe sine ca un slujitor, care nu se vesteşte pe sine însuşi, ci pe Cristos Isus Domnul (v. 5). Şi îndeplineşte această slujire conform milostivirii care i-a fost acordată (v. 1); nu pe baza bravurii sale şi bazându-se pe forţele sale, ci în încrederea că Dumnezeu îl priveşte şi susţine cu milostivire slăbiciunea sa. A deveni umili înseamnă a ne descentra, a ieşi din centru, a recunoaşte că avem nevoie de Dumnezeu, cerşetori ai milostivirii: este punctul de plecare pentru ca Dumnezeu să fie cel care acţionează. Un preşedinte al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a descris evanghelizarea creştină ca „un cerşetor care-i spune unui alt cerşetor unde să găsească pâinea” (dr. D. T. Niles). Cred că sfântul Paul l-ar fi aprobat. El se simţea „săturat de milostivire” şi prioritatea sa era să împărtăşească altora pâinea sa: bucuria de a fi iubiţi de Domnul şi de a-l iubi.

Acesta este bunul nostru cel mai preţios, comoara noastră, şi în acest context Paul introduce una dintre imaginile sale cele mai cunoscute, pe care o putem aplica nouă tuturor: „Noi avem această comoară în vase de lut” (v. 7). Suntem numai vase de lut, dar păstrăm înlăuntrul nostru cea mai mare comoară din lume. Corintenii ştiau bine că era nesăbuit a păstra ceva preţios în vase de lut, care erau ieftine, dar se crăpau repede. A ţine în ele ceva preţios însemna a risca să fie pierdut. Paul, păcătos iertat, cu umilinţă recunoaşte că este fragil ca un vas de lut. Dar a experimentat şi ştie că tocmai acolo, unde mizeria umană se deschide la acţiunea milostivă a lui Dumnezeu, Domnul realizează minunăţii. Aşa lucrează „puterea neobişnuită” a lui Dumnezeu (v. 7).

Încrezător în această putere umilă, Paul slujeşte Evanghelia. Vorbind despre unii adversari ai săi de la Corint, îi va numi „super-apostoli” (2Cor 12,11), probabil şi cu o anumită ironie, pentru că l-au criticat datorită slăbiciunilor sale, de care ei se considerau scutiţi. În schimb Paul învaţă că numai recunoscându-ne slabe vase de lut, păcătoşi care avem nevoie mereu de milostivire, comoara lui Dumnezeu se revarsă în noi şi asupra celorlalţi prin intermediul nostru. Altminteri, vom fi plini numai de comorile noastre, care putrezesc şi se strică în vase aparent frumoase. Dacă recunoaştem slăbiciunea noastră şi cerem iertare, atunci milostivirea vindecătoare a lui Dumnezeu va străluci înlăuntrul nostru şi va fi vizibilă şi în afară; ceilalţi vor observa în vreun fel, prin intermediul nostru, frumuseţea gentilă a feţei lui Cristos.

La un moment dat, probabil în momentul cel mai dificil cu comunitatea din Corint, Paul a anulat o vizită pe care o programase, renunţând şi la ofertele pe care le-ar fi primit (2Cor 1,15-24). Existau tensiuni în comuniune, dar n-au avut ultimul cuvânt. Raportul s-a restabilit şi apostolul a acceptat oferta pentru susţinerea Bisericii din Ierusalim. Creştinii din Corint au reînceput să lucreze împreună cu celelalte comunităţi vizitate de Paul, pentru a susţine pe cel care era în nevoie. Acesta este un semn puternic de comuniune refăcută. Şi lucrarea pe care comunitatea voastră o desfăşoară împreună cu altele de limbă engleză aici la Roma poate să fie văzută în acest mod. O comuniune adevărată şi solidă creşte şi se întăreşte atunci când se acţionează împreună pentru cel care are nevoie. Prin mărturia comună a carităţii, faţa milostivă a lui Dumnezeu se face vizibilă în oraşul nostru.

Catolicii şi anglicanii, suntem recunoscători cu umilinţă pentru că, după secole de neîncredere reciprocă, suntem acum în măsură să recunoaştem că harul rodnic al lui Cristos este în acţiune şi în ceilalţi. Să-i mulţumim Domnului pentru că între creştini a crescut dorinţa unei apropieri mai mari, care se manifestă în a ne ruga împreună şi în mărturia comună a Evangheliei, mai ales prin diferite forme de slujire. Uneori, progresul pe drumul spre comuniunea deplină poate să apară lent şi nesigur, dar astăzi putem scoate încurajare din întâlnirea noastră. Pentru prima dată un Episcop de Roma vizitează comunitatea voastră. Este un har şi este şi o responsabilitate: responsabilitatea de a întări relaţiile noastre spre lauda lui Cristos, spre slujirea Evangheliei şi a acestui oraş.

Să ne încurajăm unii pe alţii ca să devenim discipoli tot mai fideli ai lui Isus, tot mai liberă de respectivele prejudecăţi din trecut şi tot mai doritori de a ne ruga pentru şi cu alţii. Un semn frumos al acestei voinţe este „înfrăţirea” realizată între parohia voastră „All Saints” şi cea catolică „Toţi Sfinţii”. Sfinţii din orice confesiune creştină, pe deplin uniţi în Ierusalimul de sus, să ne deschidă calea pentru a parcurge aici pe pământ toate căile posibile ale unui drum creştin fratern şi comun. Acolo unde ne reunim în numele lui Isus, El este acolo (cf. Mt 18,20) şi îndreptând privirea sa de milostivire ne cheamă să ne dedicăm pentru unitate şi pentru iubire. Fie ca faţa lui Dumnezeu să strălucească asupra voastră, asupra familiilor voastre şi asupra acestei comunităţi!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.