Categorii

Vizita apostolica in Myanmar si Bangladesh XIII

ÎNTÂLNIRE CU PREOŢII, CĂLUGĂRII ŞI CĂLUGĂRIŢELE, CONSACRAŢII, SEMINARIŞTII ŞI NOVICELE

Biserica „Sfântul Rozariu” (Dhaka), Sâmbătă, 2 decembrie 2017

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc arhiepiscopului Costa pentru introducerea sa şi mulţumesc pentru intervenţiile voastre. Am aici un discurs pregătit de opt pagini… Dar noi am venit aici să-l ascultăm pe papa şi nu ca să ne plictisim! Pentru aceasta voi da domnului cardinal discursul, el îl va traduce în bengaleză, iar eu vă voi spune ceea ce-mi vine în inimă. Nu ştiu dacă va fi mai bine sau mai rău, dar vă asigur că va fi mai puţin plictisitor!

Când am intrat şi v-am salutat, mi-a venit în minte o imagine din profetul Isaia, mai precis din prima lectură pe care o vom citi marţea viitoare: „În acele zile, va răsări o mică mlădiţă din casa lui Israel. Acea mlădiţă va creşte, va creşte şi va fi plină de Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al ştiinţei, al evlaviei, al temerii de Dumnezeu” (cf. Is 11,1-2). Isaia, într-un anumit sens, descrie aici aspectele mici şi mari ale vieţii de credinţă, ale vieţii de slujire lui Dumnezeu. Şi vorbind despre viaţă de credinţă şi de slujire a lui Dumnezeu, se referă la voi, care sunteţi bărbaţi şi femei ai credinţei şi care-l slujiţi pe Dumnezeu.

Începem de la mlădiţă. Mlădiţă este ceea ce stă în pământ, şi asta este sămânţa. Sămânţa nu este nici a ta nici a mea: sămânţa o seamănă Dumnezeu şi Dumnezeu e cel care o face să crească. Fiecare dintre noi poate spune: „Eu sunt mlădiţa”. Da, dar nu prin meritul meu, ci al seminţei care te face să creşti.

Şi eu ce trebuie să fac? S-o afânez, s-o afânez. Pentru ca să crească şi să ajungă la plinătatea spiritului. Este ceea ce voi trebuie să daţi ca mărturie.

Cum se poate afâna această sămânţă? Îngrijind-o. Îngrijind sămânţa şi îngrijind mlădiţa care începe să crească! A îngriji vocaţia pe care am primit-o. Aşa cum se îngrijeşte un copil, aşa cum se îngrijeşte un bolnav, aşa cum se îngrijeşte un bătrân. Vocaţia se îngrijeşte cu duioşie umană. Dacă în comunităţile noastre, în preoţimea noastră lipseşte această dimensiune de duioşie umană, mlădiţa rămâne mică, nu creşte, şi ar putea chiar să se usuce. Trebuie îngrijită cu duioşie, pentru că fiecare frate din preoţime, fiecare frate din conferinţa episcopală, fiecare frate sau soră din comunitatea mea călugărească, fiecare frate seminarist este o sămânţă a lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl priveşte cu duioşie de tată.

Este adevărat: noaptea, vine duşmanul şi seamănă o altă sămânţă şi există riscul ca sămânţa bună să fie sufocată de sămânţa rea. Cât de urâtă este neghina în preoţime… ce urâtă este neghina în conferinţele episcopale… ce urâtă este neghina în comunităţile călugăreşti şi în seminarii. A îngriji mlădiţa, mlădiţa seminţei bune, şi a vedea cum creşte; a vedea cum se deosebeşte de sămânţa rea şi de buruiană.

Unul dintre voi – cred că a fost Marcel – a spus: „a discerne în fiecare zi cum creşte vocaţia mea”. A îngriji înseamnă a discerne. Şi a ne da seama că planta care creşte, dacă merge într-o parte, creşte bine; dacă în schimb merge într-o altă parte, creşte rău. Şi a-mi da seama când creşte rău, sau când sunt companii sau persoane sau situaţii care îi ameninţă creşterea. A discerne. Şi se poate discerne numai atunci când avem o inimă care se roagă. A ne ruga. A îngriji înseamnă a ne ruga. Înseamnă a cere Celui care a semănat sămânţa ca să mă înveţe s-o afânez. Şi dacă eu sunt în criză, sau am adormit, s-o afâneze un pic pentru mine. A ne ruga înseamnă a-i cere Domnului să se îngrijească de noi, să ne dea duioşia pe care noi trebuie s-o dăm altora. Aceasta este prima idee pe care aş vrea să v-o dau: ideea de a vă îngriji de sămânţă pentru ca mlădiţa să crească până la plinătatea înţelepciunii lui Dumnezeu. A o îngriji cu atenţie, a o îngriji cu rugăciunea, a o îngriji cu discernământul. A o îngriji cu duioşie. Pentru că aşa se îngrijeşte Dumnezeu de noi: cu duioşie de tată.

A doua idee care-mi vine este că în această grădină a Împărăţiei lui Dumnezeu nu este numai o sămânţă: sunt mii şi mii de mlădiţe, noi toţi suntem mlădiţe. Şi nu este uşor a face comunitate. Nu este uşor. Pasiunile umane, defectele, limitele ameninţă mereu viaţa comunitară, ameninţă pacea. Comunitatea de viaţă consacrată, comunitatea seminarului, comunitatea preoţimii şi comunitatea conferinţei episcopale trebuie să ştie să se apere de orice tip de diviziune. Ieri i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru exemplul pe care Bangladeshul ştie să-l dea în domeniul dialogului interreligios. Unul dintre cei care au vorbit a citat o frază a cardinalului Tauran, când a spus că Bangladeshul este cel mai bun exemplu de armonie în dialogul interreligios. [Aplauze] Şi aceste aplauze sunt pentru cardinalul Tauran. Dacă ieri am spus asta despre dialogul interreligios, vom face contrariul în cadrul credinţei noastre, al confesiunii noastre catolice, al comunităţilor noastre? Şi aici Bangladeshul trebuie să fie exemplu de armonie!

Sunt mulţi duşmanii armoniei, sunt mulţi. Îmi place să citez unul, care este suficient ca exemplu. Probabil că vreunul mă poate critica pentru că sunt repetitiv, dar pentru mine este fundamental. Duşmanul armoniei într-o comunitate călugărească, într-o preoţime, într-un episcopat, într-un seminar este spiritul de bârfă. Şi asta n-am inventat eu: în urmă cu două mii de ani, a spus-o un anumit Iacob într-o scrisoare pe care a scris-o Bisericii. Limba, fraţi şi surori, limba! Ceea ce distruge o comunitate este a vorbi rău despre alţii. A sublinia defectele altora. Dar nu a spune asta celui interesat, ci a o spune altora, şi astfel a crea un ambient de neîncredere, un ambient de suspiciune, un ambient în care nu este pace şi este dezbinare. Există un lucru care-mi place să-l spun ca imagine a ceea ce este spiritul bârfei: este terorism. Da, terorism. Pentru că acela care vorbeşte rău despre un altul n-o face public. Teroristul nu spune public: „Sunt un terorist”. Şi cine vorbeşte rău despre un altul, o face în ascuns: vorbeşte cu unul, lansează bomba şi pleacă. Şi acea bombă distruge. Şi el pleacă, liniştit, ca să lanseze altă bombă. Dragă soră, dragă frate, când vrei să vorbeşte rău despre un altul, muşcă-ţi limba! Lucrul cel mai probabil este ca să ţi se umfle, dar nu vei face rău fratelui tău sau sorei tale.

Spiritul de dezbinare. De câte ori în Scrisorile sfântului Paul citim despre durerea pe care o avea sfântul Paul atunci când în Biserică intra acest spirit. Desigur, voi mă puteţi întreba: „Părinte, însă dacă văd un defect într-un frate, într-o soră, şi vreau să-l corectez, sau vreau să-l spun, dar nu pot trage bomba, ce pot să fac?”. Poţi să faci două lucruri, nu le uita. Primul, dacă este posibil – pentru că nu este posibil mereu – spune-l persoanei, faţă în faţă. Isus ne dă acest sfat. Este adevărat că vreunul îmi poate spune: „Nu, nu se poate face, părinte, pentru că este o persoană complicată”. Ca şi tine, complicată. Bine, poate că din prudenţă nu este oportun. Al doilea principiu: dacă nu poţi să-l spui persoanei, spune-l celui care poate remedia şi nimănui altcuiva. Ori o spui în faţă ori o spui celui care poate remedia, dar în privat, cu caritate. Câte comunităţi – nu vorbesc din auzite, vorbesc din ceea ce am văzut –, câte comunităţi am văzut distrugându-se datorită spiritului de bârfă! Vă rog, muşcaţi-vă limba la timp!

Şi al treilea lucru pe care voiam să vi-l spun – aşa cel puţin nu este prea plictisitor… după aceea veţi avea partea plictisitoare în textul scris – este să încercaţi să aveţi, să cereţi şi să aveţi un spirit de bucurie. Fără bucurie nu putem să-l slujim pe Dumnezeu. Eu întreb pe fiecare dintre voi – dar răspundeţi înlăuntrul vostru, nu cu glas tare –: „Cum este bucuria ta?”. Vă asigur că este cu adevărat trist a întâlni preoţi, consacraţi sau consacrate, seminarişti, episcopi amărâţi, cu o faţă tristă, încât îşi vine să întrebi: „Ce ai luat la micul dejun azi dimineaţă, oţet?”. Faţă de oţet. Acea amărăciune a inimii, când vine sămânţa rea şi spune: „Ah, uite, pe acela l-au făcut superior… pe aceea au făcut-o superioară… pe acela l-au făcut episcop… şi pe mine mă lasă deoparte”. Acolo nu este bucurie. Sfânta Tereza – cea mare – are o frază care este un blestem; o spune călugăriţelor sale: „Vai de călugăriţa care spune: Mi-au făcut o nedreptate!” Foloseşte expresia spaniolă «sinrazón», în sensul de nedreptate. Când ea întâlnea o soră care se plângea pentru că „nu mi-au dat ceea ce trebuiau să-mi dea” sau „nu m-au promovat”, „nu m-au făcut prioră” sau ceva de felul acesta, vai de călugăriţa aceea: este pe drumul urât.

Bucurie. Bucurie şi în momentele dificile. Acea bucurie care, dacă nu poate să fie râs, pentru că durerea este mare, este pace. Îmi vine în minte o scenă a celeilalte Tereze, cea mică, Tereza a Pruncului Isus. Ea trebuia să însoţească, în fiecare seară, la sufragerie o călugăriţă bătrână, neabordabilă, mereu furioasă, foarte bolnavă, sărmana, care se plângea de orice. Şi în orice loc ar fi atins-o, spunea: „Nu, că mă doare!”. Într-o seară, în timp ce o însoţea prin curte, a auzit de la o casă vecină muzica de la o sărbătoare, muzica oamenilor care se distrau, buni oameni, aşa cum făcuse şi ea şi le văzuse şi pe surorile sale făcând la fel, şi şi-a imaginat oamenii care dansau şi a spus: „Marea mea bucurie este aceasta şi nu o schimb cu niciuna”. Chiar şi în momentele problematice, de dificultate în comunitate – a suporta uneori un superior sau o superioară un pic „stranii” – chiar şi în aceste momente a spune: „Sunt bucuros, Doamne. Sunt bucuros”, aşa cum spunea sfântul Albert Hurtado.

Bucuria inimii. Vă asigur că îmi dă atâta duioşie când întâlnesc preoţi, episcopi sau surori în vârstă, care au trăit viaţa cu plinătate. Ochii lor sunt indescriptibili, aşa de plini de bucurie şi de pace. Cei care nu au trăit aşa viaţa lor, Dumnezeu e bun, Dumnezeu îi îngrijeşte, dar le lipseşte în ochi acea lumină pe care o au cei care au fost bucuroşi în viaţă. Încercaţi să căutaţi – mai ales se vede la femei – încercaţi să căutaţi în surorile bătrâne, acele surori care au petrecut toată viaţa slujind, cu atâta bucurie şi pace: au ochii vicleni, strălucitori… Pentru că au înţelepciunea Duhului Sfânt.

Mica mlădiţă, în aceşti bătrâni, în aceste bătrâne, a devenit plinătatea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Amintiţi-vă de asta marţea viitoare, când veţi asculta lectura la Liturghie, şi întrebaţi-vă: Îngrijesc mlădiţa? Afânez mlădiţa? Mă îngrijesc de mlădiţă în alţii? Îmi este frică să fiu terorist şi, pentru aceasta, nu vorbesc niciodată rău despre alţii şi mă deschid la darul bucuriei?

Vouă tuturor vă urez ca, asemenea vinului bun, viaţa să vă facă să vă formaţi până la sfârşit, şi ochii voştri să strălucească de acea viclenie bună, de bucurie şi de plinătatea Duhului Sfânt.

Rugaţi-vă pentru mine aşa cum eu mă rog pentru voi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.