Categorii

Video-mesaj adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională despre „Catehetul, martor al misterului” organizată de Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare (22 septembrie 2018)

Preaiubiţi cateheţi şi catehete, bună ziua!

Aş fi dorit mult să împărtăşesc cu voi personal acest moment important al adunării voastre împreună pentru a reflecta asupra celei de-a doua părţi a Catehismului Bisericii Catolice, care atinge conţinuturi importante şi de bază pentru Biserică şi pentru fiecare creştin, cum sunt viaţa sacramentală, acţiunea liturgică şi impactul lor asupra catehezei. Mons. Fisichella m-a informat că sunteţi mulţi, circa 1.500 de cateheţi, şi că veniţi din 48 de ţări diferite, în multe cazuri însoţiţi de episcopii voştri pe care-i salut cordial. Mulţumesc pentru prezenţa voastră. Mulţumesc pentru entuziasmul cu care trăiţi rolul vostru de cateheţi în Biserică şi pentru Biserică.

Îmi amintesc cu plăcere de prima întâlnire pe care am avut-o cu voi în Anul Credinţei, în 2013, şi cum v-am cerut „să fiţi cateheţi! Să nu lucraţi ca şi cateheţi: asta nu foloseşte! Nu vei fi rodnic, nu vei fi rodnică! Catehetul este o vocaţie: a fi catehet, aceasta este vocaţia, nu a lucra ca şi catehet. Fiţi atenţi, n-am spus a face pe cateheţii, ci a fi, pentru că implică viaţa. Se conduce la întâlnirea cu Isus cu cuvintele şi cu viaţa, cu mărturia”.

Astăzi mă aflu la Vilnius pentru călătoria apostolică în ţările baltice care a fost programată de mult timp. Profit de aceste instrumente eficace ale tehnologiei pentru a fi cu voi şi a vă adresa câteva gânduri care mă apasă, pentru ca vocaţia voastră de a fi cateheţi să asume tot mai mult o formă de slujire care este desfăşurată în comunitatea creştină şi care cere să fie recunoscută ca o adevărată şi genuină slujire a Bisericii, de care avem nevoie în mod deosebit.

Mă gândesc adesea la catehet ca la acela care s-a pus în slujba Cuvântului lui  Dumnezeu, care frecventează zilnic acest Cuvânt pentru a-l face să devină hrană a sa şi astfel a-i putea face părtaşi de el pe ceilalţi cu eficacitate şi credibilitate. Catehetul ştie că acest Cuvânt este „viu” (Evr 4,12) deoarece constituie regula credinţei Bisericii (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Dei Verbum, 21; Lumen gentium, 15). Catehetul, prin urmare, nu poate uita, mai ales astăzi într-un context de indiferenţă religioasă, că al său cuvânt este mereu o primă vestire. Gândiţi-vă bine la asta: în această lume, în această zonă de atâta indiferenţă, cuvântul vostru va fi mereu o primă vestire, care ajunge să atingă inima şi mintea atâtor persoane care sunt în aşteptare să-l întâlnească pe Cristos. Chiar fără să ştie asta, dar sunt în aşteptare. Şi când spun primă vestire nu o înţeleg numai în sens temporal. Desigur, acesta este important, dar nu este mereu aşa. Prima vestire echivalează cu sublinierea că Isus Cristos mort şi înviat din iubire faţă de Tatăl, dăruieşte iertarea sa tuturor fără deosebire de persoane, dacă numai deschid inima lor să se lase convertită! Adesea nu percepem forţa harului care, şi prin intermediul cuvintelor noastre, atinge în profunzime pe interlocutorii noştri şi îi plăsmuieşte pentru a le permite lor să descopere iubirea lui Dumnezeu. Catehetul nu este un învăţător sau un profesor care gândeşte să desfăşoare o lecţie. Cateheza nu este o lecţie; cateheza este comunicarea unei experienţe şi mărturia unei credinţe care aprinde inimile, pentru că inspiră dorinţa de a-l întâlni pe Cristos. Această vestire în diferite moduri şi cu diferite limbaje este mereu „prima” pe care catehetul este chemat s-o realizeze!

Vă rog, în comunicarea credinţei să nu cădeţi în ispita de a răsturna ordina cu care Biserica din totdeauna a vestit şi a prezenta kerigma, şi care se găseşte şi în structura Catehismului însuşi. De exemplu, nu se poate pune legea, fie ea şi cea morală, înaintea vestirii tangibile a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu. Nu putem uita cuvintele lui Isus: „Nu am venit să condamn, ci să iert…” (cf. In 3,17; 12,47). În acelaşi mod, nu se poate presupune să se impună un adevăr de credinţă făcând abstracţie de chemarea la libertate pe care acesta în comportă. Cel care are experienţa întâlnirii cu Domnul se află mereu ca samariteana care are dorinţa de a bea o apă care nu se epuizează, dar în acelaşi timp aleargă imediat la locuitorii din sat pentru a-i aduce la Isus (cf. In 4,1-30). Este necesar ca, apoi, catehetul să înţeleagă marea provocare care se află în faţa sa cum este aceea de a educa la credinţă, în primul rând, pe cei care au o identitate creştină slabă şi, pentru aceasta, au nevoie de apropiere, de primire, de răbdare, de prietenie. Numai aşa cateheza devine promovare a vieţii creştine, sprijin în formarea globală a credincioşilor şi stimulent de a fi discipoli misionari.

O cateheză care vrea să fie rodnică şi în armonie cu ansamblul vieţii creştine găseşte în liturgie şi în sacramente limfa sa vitală. Iniţierea creştină cere ca în comunităţile noastre să se realizeze tot mai mult un parcurs catehetic care să ajute la experimentarea întâlnirii cu Domnul, creşterea în cunoaşterea sa şi iubirea faţă de urmare. Mistagogia oferă oportunităţi puternic semnificative pentru a face acest parcurs cu curaj şi hotărâre, favorizând ieşirea dintr-o fază sterilă a catehezei, care adesea îndepărtează mai ales pe tinerii noştri, pentru că nu regăsesc prospeţimea propunerii creştine şi incidenţa în viaţa lor. Misterul pe care Biserica îl celebrează îşi are exprimarea sa cea mai frumoasă şi coerentă în liturgie. Să nu uităm să facem să se perceapă cu cateheza noastră contemporaneitatea lui Cristos. De fapt, în viaţa sacramentală, care îşi are apogeul în sfânta Euharistie, Cristos se face contemporan cu Biserica sa: o însoţeşte în evenimentele istoriei sale şi nu se îndepărtează niciodată de Mireasa sa. el este cel care devine vecin şi aproape de cei care-l primesc în Trupul său şi în Sângele său, şi îi face instrument al iertării, martori ai carităţii cu cei care suferă, şi părtaşi activi în crearea solidarităţii între oameni şi popoare. Cât de util ar fi pentru Biserică dacă toate catehezele noastre ar fi marcate în a face să se perceapă şi să se trăiască prezenţa lui Cristos care acţionează şi realizează mântuirea noastră, permiţându-ne să experimentăm încă de acum frumuseţea vieţii de comuniune cu misterul lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt!

Vă urez să trăiţi aceste zile cu intensitate, pentru a duce apoi la comunităţile voastre bogăţia a ceea ce aţi trăit în această întâlnire internaţională. Vă însoţesc cu binecuvântarea mea şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.