Categorii

Veghe de rugăciune cu tinerii italieni (sâmbătă, 11 august 2018)

Dialogul cu tinerii

Întâlnirea începe cu un salut din partea lui Elena din Modena în numele tinerilor italieni. La sfârşitul salutului, este dus papei darul pe care tinerii italieni îl oferă ca semn de recunoştinţă pentru această întâlnire.

Prima întrebare

Va fi adresată de doi tineri: Letizia, 23 de ani, şi Lucamatteo, 21. Ei exprimă două aspecte ale aceleiaşi căutări: aceea care se referă la construirea propriei identităţi personale şi a propriilor vise.

LETIZIA

Dragă papa Francisc, sunt Letizia, am 23 de ani şi studiez la universitate. Aş vrea să vă spun un cuvânt cu privire la visele noastre şi la modul cum vedem viitorul. Când a trebuit să fac alegerea importantă despre ce să fac la sfârşitul anului V, mi-a fost frică să destăinui ceea ce realmente visam că voiam să devin, pentru că ar fi însemnat să mă descopăr complet în faţa ochilor celorlalţi şi a mea însămi.

Am decis să mă încred în părerea câtorva adulţi a căror profesie şi alegeri le admiram. M-am adresat profesorului pe care-l stimam mai mult, profesorul de arte, cel care predă lucrurile pentru mine mai pasionante. I-am spus că voiam să urmez drumul său, să devin ca el. Şi am auzit răspunzându-mi-se că de acum nu mai era ca odinioară, că timpurile s-au schimbat, că există criză, că nu voi găsi loc de muncă şi că mai degrabă ar trebui să aleg un domeniu de studii care să răspundă mai bine la exigenţele pieţii. „Alege economia”, mi-a spus. Am simţit o mare dezamăgire; m-am simţit trădată în visul pe care i-l destăinuisem, când eu căutam în schimb o încurajare chiar de la acea figură pe care aş fi voit s-o imit. La sfârşit, am ales drumul meu, am ales să urmez pasiunea mea şi studiez arte.

În schimb, într-o zi, în oratoriu unde sunt educatoare, una dintre fetele mele mi-a spus că are încredere în mine, că stimează alegerile mele. Mi-a spus că reprezint aproape un model pentru ea şi că ar fi voit să facă ceea ce făceam eu.

Acolo, în acel moment am decis în mod conştient că voi lua tot angajamentul de a fi educatoare: nu voi fi acel adult trădător şi dezamăgitor, ci voi da timp şi energii, cu toate poverile pe care le va putea comporta, pentru că o persoană s-a încrezut în mine.

LUCAMATTEO

Sfinte Părinte, când privim la viitorul nostru suntem obişnuiţi să-l imaginăm pictat în culori cenuşii, întunecate, ameninţătoare. Ca să vă spun adevărul mie mi se parte că văd un diapozitiv alb, unde nu este nimic…

Uneori am încercat să-l desenez, viitorul meu. Dar la sfârşit văd ceva care nu mă satisface. Încerc să explic: eu cred că noi suntem cei care îl desenăm, dar adesea ni se întâmplă să pornim de la un mare proiect, un soi de mare frescă de la care apoi, împotriva voinţei noastre, eliminăm treptat unele detalii, eliminăm bucăţi. Rezultatul este că proiectele şi visele, de frică faţă de alţii şi de evaluarea lor, ajung să fie mai mici decât ceea ce erau la pornire.

Şi mai ales ajung să creeze ceva ce nu întotdeauna îmi place…

Răspunsul Sfântului Părinte

Bună seara. Vă spun adevărul: eu cunoşteam întrebările şi am făcut o schiţă de răspuns, dar – auzindu-i pe ei – aş adăuga, spontan, şi câteva lucruri. Pentru că modul în care ei au adresat întrebările merge mult dincolo de ceea ce este scris.

Tu, Letizia, ai spus un cuvânt foarte important, care este „visul”. Şi amândoi aţi spus un alt cuvânt foarte important: „frică”. Aceste două cuvinte ne vor lumina un pic.

Visele sunt importante. Ţin privirea noastră largă, ne ajută să cuprindem orizontul, să cultivăm speranţa în fiecare acţiune zilnică. Şi visele tinerilor sunt mai importante decât toate. Un tânăr care nu ştie să viseze este un tânăr anesteziat; nu va putea înţelege viaţa, forţa vieţii. Visele te trezesc, te duc încolo, sunt stelele mai luminoase, cele care indică drumul diferit pentru umanitate. Iată, voi aveţi în inimă aceste stele strălucitoare care sunt visele voastre: sunt responsabilitatea voastră şi comoara voastră. Faceţi ca să fie şi viitorul vostru! Şi aceasta este lucrarea pe care voi trebuie s-o faceţi: să transformaţi visele de astăzi în realitatea viitorului, şi pentru aceasta este nevoie de curaj, aşa cum am auzit de la amândoi. Tinerei îi spuneau: „Nu, nu: studiază economie pentru că vei muri de foame cu arta”, iar tânărului: „da, proiectul este bun dar să eliminăm bucata asta şi asta şi asta…”, şi la sfârşit n-a rămas nimic. Nu! A duce înainte cu curaj, curajul în faţa rezistenţelor, a dificultăţilor, a tot ceea ce face ca visele noastre să fie stinse.

Desigur, visele trebuie crescute, trebuie purificate, puse la încercare şi trebuie şi împărtăşite. Dar v-aţi întrebat vreodată de unde vin visele voastre? Visele mele, de unde vin? S-au născut privind la televizor? Ascultând un prieten? Visând cu ochii deschişi? Sunt vise mari sau vise mici, slabe, care se mulţumesc cu cât mai puţin posibil? Visele comodităţii, visele bunăstării numai: „Nu, nu, eu mă simt bine aşa, nu merg mai înainte”. Dar aceste vise te vor omorî, în viaţă! Vor face ca viaţa ta să nu fie un lucru mare! Visele liniştii, visele care-i adorm pe tineri şi care fac dintr-un tânăr curajos un tânăr de canapea. Este trist a-i vedea pe tineri pe canapea, privind cum trece viaţa prin faţa lor. Tinerii – am spus-o alte dăţi – fără vise, care ies la pensie la 20, 22 de ani: dar ce lucru urât, un tânăr la pensie! În schimb, tânărul care visează lucruri mare merge înainte, nu iese la pensie repede. Aţi înţeles? Aşa, tinerii.

Şi Biblia ne spune că visele mari sunt cele capabile să fie rodnice: visele mari sunt cele care dau rodnicie, sunt capabile să semene pace, să semene fraternitate, să semene bucurie, ca astăzi; iată, acestea sunt vise mari pentru că se gândesc la toţi cu NOI. Odată, un preot mi-a pus o întrebare: „Spuneţi-mi, care este contrariul lui «eu»?”. Şi eu, naiv, am alunecat în capcană şi am spus: „Contrariul lui eu este «tu»” – „Nu, părinte: aceasta este sămânţa războiului. Contrariul lui «eu» este «noi»”. Dacă eu spun: contrariul eşti tu, fac război; dacă eu spun: contrariul egoismului este «noi», fac pacea, fac comunitatea, duc înainte visele prieteniei, ale păcii. Gândiţi-vă: adevăratele vise sunt visele lui «noi». Marile vise includ, implică, sunt extrovertite, împărtăşesc, generează viaţă nouă. Şi visele mari, pentru a rămâne aşa, au nevoie de un izvor inepuizabil de speranţă, de un Infinit care suflă înăuntru şi le dilată. Visele mari au nevoie de Dumnezeu pentru a nu deveni miraje sau delir de atotputernicie. Tu poţi visa lucruri mari, dar singur este periculos, pentru că vei putea cădea în delirul atotputerniciei. Însă cu Dumnezeu să nu-ţi fie frică: mergi înainte. Visează lucruri mari.

Şi apoi, cuvântul pe care voi doi l-aţi folosit: „frică”. Ştiţi? Visele tinerilor provoacă un pic de frică adulţilor. Provoacă frică, pentru că atunci când un tânăr visează merge departe. Probabil pentru că au încetat să viseze şi să rişte. De atâtea ori viaţa face ca adulţii să înceteze să viseze, încetează să rişte; probabil pentru că visele voastre pun în criză alegerile lor de viaţă, vise care vă duc să faceţi critica, să-i criticaţi. Dar voi nu lăsaţi să vi se fure visele. Există un tânăr, aici în Italia, în vârstă de 20 de ani, de 22 de ani, care a început să viseze şi să viseze lucruri mari. Şi tatăl său, un mare om de afaceri, a încercat să-l convingă şi el: „Nu, eu vreau să visez. Visez asta ce simt înăuntru”. Şi la sfârşit, a plecat, pentru a visa. Şi tatăl l-a urmat. Şi acel tânăr s-a refugiat în episcopie, s-a despuiat de haine şi i le-a dat tatălui: „Lasă-mă să merg pe drumul meu”. Acest tânăr, un italian din secolul al XIII-lea, se numea Francisc şi a schimbat istoria Italiei. Francisc a riscat să viseze lucruri mari; nu cunoştea graniţele şi visând şi-a sfârşit viaţa. Să ne gândim: era un tânăr ca voi. Dar cum visa! Spuneau că era nebun pentru că visa aşa. Şi a făcut aşa de mult bine şi continuă să facă. Tinerii provoacă un pic de frică adulţilor pentru că adulţii au încetat să viseze, au încetat să rişte, s-au aranjat bine. Dar, aşa cum v-am spus, voi nu lăsaţi să vi se fure visele voastre. „Şi cum să fac, părinte, pentru a nu mi se fura visele?”. Căutaţi învăţători buni capabili să vă ajute ca să le înţelegeţi şi să le faceţi concrete în gradualitate şi în seninătate. Fiţi la rândul vostru învăţători buni, învăţători de speranţă şi de încredere faţă de noile generaţii care vin după voi. „Dar cum, eu pot să devin învăţător?”. Da, un tânăr care este capabil să viseze, devine învăţător, cu mărturia. Pentru că este o mărturie care zdruncină, care mişcă inimile şi arată idealuri pe care viaţa obişnuită le acoperă. Nu încetaţi să visaţi şi fiţi învăţători în vis. Visul este de o mare forţă. „Părinte, şi unde pot cumpăra pastilele care mă vor face să visez?”. Nu, acelea nu! Acelea nu te fac să visezi: acelea îşi adorm inima! Acelea îţi ard neuronii. Acelea îţi ruinează viaţa. „Şi unde pot cumpăra visele?”. Nu se cumpără, visele. Visele sunt un dar, un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care Dumnezeu îl seamănă în inimile voastre. Visele ne sunt dat gratuit, dar pentru ca noi să le dăm gratuit şi altora. Oferiţi visele voastre: nimeni, luându-le, nu vă va sărăci. Oferiţi-le altora gratuit.

Dragi tineri: „nu” fricii. Ceea ce ţi-a spus acel profesor! Îi era frică? Eh da, probabil lui îi era frică; dar el avea aranjat totul, era liniştit. Dar pentru ce nu voia ca o tânără să meargă pe drumul lui? Te-a înfricoşat. Şi ce ţi-a spus? „Studiază economie: vei câştiga mai mult”. Aceasta este o capcană, capcana averii, a aranjării într-o bunăstare şi a nu fi un pelerin pe drumul viselor noastre. Tineri şi tinere, fiţi voi pelerini pe drumul viselor voastre. Riscaţi pe acest drum: nu vă fie frică. Riscaţi pentru că voi veţi realiza visele voastre, pentru că viaţa nu este o loterie: viaţa se realizează. Şi noi toţi avem capacitatea să facem asta.

Sfântul papă Ioan al XXIII-lea spunea: „N-am cunoscut niciodată un pesimist care să fi încheiat ceva bine” (interviu al lui Sergio Zavoli luat monseniorului Capovilla în Jesus, nr. 6, 2000). Trebuie să învăţăm asta, pentru că ne va ajuta în viaţă. Pesimismul te aruncă jos, te face să nu faci nimic. Şi frica te face pesimist. Fără pesimism. A risca, a vis şi înainte.

A doua întrebare

Va fi adresată de Martina – 24 de ani: se referă la discernământul în viaţă şi ideea de angajare şi responsabilitate faţă de lume pe care tinerii şi-o fac în acest timp.

Sfinte Părinte, sunt Martina, am 24 de ani. În urmă cu ceva timp, un profesor m-a făcut să reflectez asupra faptului că generaţia noastră nu este capabilă nici măcar să aleagă un program la televizor, darămite să se angajeze într-o relaţie pe viaţă…

De fapt, mie îmi este greu să spun că sunt logodită. Mai degrabă prefer să spun că „stau”: este mai simplu! Comportă mai puţină responsabilitate, cel puţin în ochii altora!

Însă, în adâncul meu simt puternic că vreau să mă angajez ca să proiectez şi să construiesc încă de acum o viaţă împreună.

Aşadar mă întreb: pentru ce dorinţa de a lega relaţii autentice, visul de a forma o familie, sunt considerate mai puţin importante decât altele şi trebuie să fie subordonate de a urma o realizare profesională? Eu percep că adulţii aşteaptă asta de la mine: ca mai întâi să obţin o profesie, apoi să încep să fiu o „persoană”.

Avem nevoie de adulţi care să ne amintească de cât de frumos este a visa în doi! Avem nevoie de adulţi care să aibă răbdare în a fi aproape de noi şi astfel să ne înveţe răbdarea de a sta alături; care să ne asculte în profunzime şi să ne înveţe mai degrabă să ascultăm, decât să avem mereu dreptate!

Avem nevoie de puncte de referinţă, pasionate şi solidare.

Nu credeţi că la orizont sunt rare figurile de adulţi cu adevărat stimulante? De ce adulţii pierd simţul societăţii, al ajutorului reciproc, al angajării pentru lume şi în relaţii? De ce acest lucru îi atinge uneori şi pe preoţi şi pe educatori?

Eu cred că merită mereu a fi mame, taţi, prieteni, fraţi… pe viaţă! Şi nu vreau să încetez să cred asta!

Răspunsul Sfântului Părinte

E curajoasă Martina, eh? Zdruncină stabilitatea noastră şi vorbeşte şi cu înfocare! Eu aş vrea s-o întreb dacă este cumva nepoata sfântului Ioan Gură de Aur prin modul în care vorbeşte, aşa de puternic, cu atâta forţă! A alege, a putea decide despre sine pare să fie expresia cea mai înaltă de libertate. A alege şi a putea decide despre sine. Şi într-un anumit sens este aşa. Însă ideea de alegere pe care o respirăm astăzi este o idee de libertate fără legături, fără angajamente şi întotdeauna cu vreo cale de fugă: un „aleg, însă…”. Ea a pus degetul în rană: a alege aceea pentru toată viaţa, alegerea iubirii… Şi aici putem spune: „Aleg, însă nu acum, ci când voi termina studiile”, de exemplu. „Aleg, însă”: acel „însă” ne opreşte, nu ne lasă să mergem, nu ne lasă să visăm, ne ia libertatea. Există mereu un „însă”, care uneori devine mai mare decât alegerea şi o sufocă. Aşa se sfărâmă libertatea şi nu mai menţine promisiunile sale de viaţă şi fericire. Şi atunci concludem că şi libertatea este o înşelăciune şi că fericirea nu există.

Dragi tineri, libertatea fiecăruia este un dar mare, un dar care-ţi este dat şi pe care tu trebuie să-l păzeşti pentru a face să crească, a face să crească libertatea, a face să se dezvolte; libertatea nu admite jumătăţi de măsură. Şi ea se referea la libertatea cea mai mare, care este libertatea iubirii: dar de ce eu trebuie să termin cariera universitară înainte de a mă gândi la iubire? Iubirea vine atunci când vrea – adevărata iubire. Este un pic periculos a vorbi tinerilor despre iubire? Nu, nu este periculos. Pentru că tinerii ştiu bine când este iubirea adevărată şi când este simplul entuziasm machiat de iubire: voi distingeţi bine asta, nu sunteţi naivi, voi! Şi pentru aceasta, avem curajul să vorbim despre iubire. Iubirea nu este o profesie: iubirea este viaţa şi dacă iubirea vine astăzi, de ce trebuie să aştept trei, patru, cinci ani pentru a face să crească şi pentru a o face stabilă? În asta eu le cer părinţilor să-i ajute pe tineri să se maturizeze când este iubirea, ca iubirea să se maturizeze, să nu fie mutată mai înainte şi să spună: „Nu, pentru că dacă tu te căsătoreşti acum, apoi vor veni copiii şi nu vei putea termina cariera, şi atât efort pe care noi l-am făcut pentru tine”; această istorie o auzim toţi… În schimb, în viaţă trebuie pus mereu pe primul loc iubirea, însă iubirea adevărată: şi acolo trebuie să învăţaţi să discerneţi, când este iubirea adevărată şi când este numai entuziasmul. „De ce mi-e greu – spunea ea – să spun că sunt logodită?”. Adică, să arăt acea carte de identitate nouă în viaţa mea? Pentru că este o întreagă lume de condiţionări. Dar este un alt lucru care este foarte important: „Dar tu, vrei să te căsătoreşti?” – „Dar, să facem un lucru: tu mergi înainte aşa, prefă-te că nu iubeşti, studiază şi apoi începi să trăieşte viaţa dublă”. Cel mai mare duşman al iubirii este viaţa dublă: aţi înţeles? Sau trebuie să fiu mai clar? Duşmanul cel mai mare al iubirii nu este numai a n-o lăsa să crească acum, a aştepta să termini cariera, ci este a trăi viaţă dublă, pentru că dacă tu începi să iubeşti viaţa dublă, iubirea se pierde, iubirea pleacă. Pentru ce spun asta? Pentru că în iubirea adevărată, bărbatul are o îndatorire şi femeia are o altă îndatorire. Voi ştiţi care este cea mai mare îndatorire a bărbatului şi a femeii în iubirea adevărată? Ştiţi? Totalitatea: iubirea nu tolerează jumătăţi de măsură: ori totul ori nimic. Şi pentru a face să crească iubirea trebuie evitate scurtăturile. Iubirea trebuie să fie sinceră, deschisă, curajoasă. În iubire tu trebuie să pui toată carnea la foc: aşa spunem noi în Argentina.

Există un lucru în Biblie care pe mine mă uimeşte mult: la sfârşitul creării lumii, spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa şi spune: „I-a creat bărbat şi femeie, pe amândoi după chipul şi asemănarea sa”. Aceasta este iubirea. Când tu vezi o căsătorie, un cuplu dintr-un bărbat şi o femeie care merg înainte în viaţa de iubire, acolo este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu spune că bărbatul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, femeia este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Nu: amândoi, împreună, sunt chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Şi apoi continuă, în Noul Testament: „Pentru aceasta, bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa, pentru a deveni cu soţia sa un singur trup”. Aceasta este iubirea. Şi care este îndatorirea bărbatului în căsătorie? A o face mai femeie pe soţie sau pe logodnică. Şi care este îndatorirea femeii în căsătorie? A-l face mai bărbat pe soţ sau pe logodnic. Este o muncă în doi, care cresc împreună; dar bărbatul nu poate creşte singur, în căsătorie, dacă n-o face să crească pe soţia sa şi femeia nu poate creşte în căsătorie dacă nu-l face să crească pe soţul său. Şi aceasta este unitatea şi asta înseamnă „un singur trup”: devin „una”, pentru că unul îl face să crească pe celălalt. Acesta este idealul iubirii şi al căsătoriei.

Voi credeţi că un astfel de ideal, când se simte adevărat, când este matur, trebuie să se mute mai înainte pentru alte interese? Nu, nu trebuie să se mute. Trebuie riscat în iubire, dar în iubirea adevărată, nu în entuziasmul amoros machiat cu iubire.

Aşadar trebuie să ne întrebăm: unde este iubirea mea, unde este comoara mea? Unde este lucrul pe care eu îl consider mai preţios în viaţă? Isus vorbeşte despre un om care a vândut tot ceea ce avea pentru a cumpăra un mărgăritar preţios de valoare foarte mare. Aceasta este iubirea: a vinde totul pentru a cumpăra această perlă preţioasă de valoare foarte mare. Totul. Pentru aceasta iubirea este fidelă. Dacă există infidelitate, nu există iubire; sau este o iubire bolnavă, sau mică, ce nu creşte. A vinde  totul pentru un singur lucru. Gândiţi-vă bine la iubire, gândiţi-vă în mod serios. Nu vă fie frică să vă gândiţi la iubire: dar la iubirea care riscă, la iubirea fidelă, la iubirea care-l face să crească pe celălalt şi cresc reciproc. Gândiţi-vă la iubirea rodnică.

Am  văzut aici, în timp ce făceam turul, câţiva copii în braţele părinţilor: acesta este rodul iubirii, iubirea adevărată. Riscaţi pe iubire!

A treia întrebare

Va fi adresată de Dario, 27 de ani, şi se referă la tema credinţei şi a căutării de sens.

Sfinte Părinte, mă numesc Dario, am 27 de ani şi sunt infirmier în îngrijiri paliative.

În viaţă sunt rare momentele în care m-am confruntat cu credinţa şi în acele momente am înţeles că îndoielile depăşesc certitudinile, întrebările pe care le pun au răspunsuri mai puţin concrete şi pe care nu le pot atinge cu mâna, uneori cred chiar că răspunsurile nu sunt plauzibile.

Îmi dau seama că ar trebui să acordăm mai mult timp pentru asta: este aşa de dificil în mijlocul miilor de lucruri pe care le facem în fiecare zi… Şi nu este uşor de găsit un ghid care să aibă timp pentru confruntare şi căutare.

Şi apoi sunt marile întrebări: cum este posibil ca un Dumnezeu mare şi bun (aşa mi-au povestit) permite nedreptăţile din lume? De ce săracii şi marginalizaţii trebuie să sufere aşa de mult? Munca mea mă pune zilnic în faţa morţii şi a vedea tinere mame sau taţi de familie abandonându-şi copiii mă face să mă întreb: de ce să permită asta?

Biserica, purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, pare tot mai distantă şi închisă în ritualurile sale. Pentru tineri nu mai sunt suficiente „impunerile” de sus, nouă ne trebuie dovezi şi o mărturie sinceră a Bisericii care să ne însoţească şi să ne asculte pentru îndoielile pe care generaţia noastră şi le pune zilnic. Exhibiţiile inutile şi scandalurile frecvente fac de acum Biserica mai puţin credibilă în ochii noştri.

Sfinte Părinte, cu ce ochi putem reciti toate acestea?

Răspunsul Sfântului Părinte

Dario să-mi explice asta? Nu avem răspunsul. Vom găsi ceva numai privindu-l pe Cristos răstignit şi pe Mama sa: acolo vom găsi un drum pentru a simţi în inimă ceva care să fie un răspuns. În rugăciunea Tatăl Nostru (cf. Mt 6,13) există o cerere: „Nu ne duce pe noi în ispită”. Această traducere (în italiană) a fost ajustată recent la traducerea precisă a textului original, pentru că putea să sune echivocă. Poate oare Dumnezeu Tatăl „să ne ducă pe noi” în ispită? Poate să-i înşele pe fiii săi? Desigur că nu. Şi pentru aceasta adevărata traducere este: „Nu ne abandona pe noi ispitei”. Reţine-ne de la a face răul, eliberează-ne de gândurile rele… Uneori cuvintele, chiar dacă vorbesc despre Dumnezeu, trădează mesajul său de iubire. Uneori suntem noi cei care trădăm Evanghelia. Şi el vorbea despre această trădare a Evangheliei şi a spus aşa: „Biserica purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, pare tot mai distantă şi închisă în ritualurile sale”. Este puternic ceea ce a spus; este o judecată cu privire la noi toţi, şi în mod special pentru – să spunem aşa – păstori; o judecată cu privire la noi, consacraţii, consacratele. Ne-a spus că noi suntem tot mai distanţi şi închişi în ritualurile noastre. Ascultăm asta cu respect. Nu este mereu aşa, dar uneori este adevărat. Pentru tineri nu mai sunt suficiente impunerile de sus: „Nouă ne trebuie dovezi şi o mărturie sinceră  care să ne însoţească şi să ne asculte pentru îndoielile pe care generaţia noastră şi le pune zilnic”. Şi ne cere nouă tuturor, păstori şi credincioşi, să însoţim, să ascultăm, să dăm mărturie. Dacă eu creştin, fie un credincios laic, o credincioasă laică, un preot, o soră, un episcop, dacă noi, creştinii, nu învăţăm să ascultăm suferinţele, să ascultăm problemele, să stăm în tăcere şi să lăsăm să vorbească şi să ascultă, nu vom fi niciodată capabili să dăm un răspuns pozitiv. Şi de atâtea ori răspunsurile pozitive nu se pot da prin cuvinte: trebuie să le dăm riscându-ne pe noi înşine în mărturie. Unde nu este mărturie nu este Duhul Sfânt. Acest lucru este serios.

Despre primii creştini se spune: „Priviţi cum se iubesc”. Pentru că oamenii vedeau mărturia. Ştiau să asculte şi apoi trăiau aşa cum spune Evanghelia. A fi creştin nu este un status al vieţii, un status calificat: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că sunt creştin şi nu sunt ca alţii care nu cred în Tine”. Vă place această rugăciune? (răspund: nu). Aceasta este rugăciunea fariseului, a ipocritului; aşa se roagă ipocriţii. „Dar, sărmanii oameni, nu înţeleg nimic. N-au mers la cateheză, n-au mers la un colegiu catolic, n-au mers la universitatea catolică… dar, sunt sărmani oameni…”: acesta este creştin? Este creştin sau nu? (răspund: nu) Nu! Asta scandalizează! Acesta este păcat. „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca alţii: eu merg la Liturghie duminica, eu fac asta, eu am o viaţă ordonată, mă spovedesc, nu sunt ca alţii…”. Acesta este creştin? (răspund: nu). Nu. Trebuie să alegem mărturia. Odată, la un prânz cu tinerii, la Cracovia, un tânăr mi-a spus: „Eu am o problemă, la universitate, pentru că am un coleg care este agnostic. Spuneţi-mi, părinte, ce trebuie să spun acestui coleg agnostic pentru a-l face să înţeleagă că religia noastră este adevărata religie?”. I-am spus: „Dragule, ultimul lucru pe care tu trebuie să-l faci este să-i spui ceva. Începe să trăieşti ca un creştin şi va fi el cel care te va întreba de ce trăieşti aşa”.

Continua Dario: „Exhibiţiile inutile şi scandalurile frecvente fac de acum Biserica mai puţin credibilă în ochii noştri. Sfinte Părinte, cu ce ochi putem reciti toate acestea?”. Scandalul unei Biserici formale, nu martore; scandalul unei Biserici închise pentru că nu iese. El în fiecare zi trebuie să iasă din el însuşi, fie că este bucuros, fie că este trist, dar trebuie să iasă pentru a-i mângâia pe bolnavi, pentru a le da îngrijirile paliative care fac mai puţin dureroasă trecerea lor în veşnicie. Şi el ştie ce înseamnă a ieşi din el însuşi, a merge spre alţii, a merge dincolo de graniţele care-mi dau siguranţă. În Apocalips este un text în care Isus spune: „Eu bat la uşă: dacă voi îmi deschideţi, eu voi intra şi voi lua cina cu voi”: Isus vrea să intre la noi. Dar eu mă gândesc de atâtea ori la Isus care bate la uşă, dar dinăuntru, pentru ca să-l lăsăm să iasă, pentru că noi de atâtea ori, fără mărturie, îl ţinem prizonier al formalităţilor noastre, al închiderilor noastre, al egoismelor noastre, al modului nostru de a trăi clerical. Şi clericalismul nu este numai al clericilor, este o atitudine care ne atinge pe noi toţi: clericalismul este o pervertire a Bisericii. Isus ne învaţă acest drum de ieşire din noi înşine, drumul mărturiei. Şi acesta este scandalul – pentru că suntem păcătoşi! – de a nu ieşi din noi înşine pentru a da mărturie.

Eu vă invită pe voi să cereţi – lui Dario sau vreunuia – ca să facă această lucrare, ca să fie capabil să iasă din el însuşi, pentru a da mărturie. Şi apoi, să reflectaţi. Când eu spun „Biserica nu dă mărturie”, pot s-o spun şi despre mine? Eu dau mărturie? El poate spune asta, pentru că dă mărturie în fiecare zi, cu bolnavii. Dar eu, pot spune asta? Fiecare dintre noi poate să-l critice pe acel preot, pe acel episcop sau pe acel creştin, dacă nu este capabil să iasă din el însuşi pentru a da mărturie?

Dragi tineri – şi acesta este ultimul lucru pe care-l spun – mesajul lui Isus, Biserica fără mărturie este numai fum.

_________________

Salutul Sfântului Părinte Francisc adresat tinerilor

Dragi tineri,

Vă mulţumesc pentru această întâlnire de rugăciune, în vederea următorului Sinod al Episcopilor.

Vă mulţumesc şi pentru că această întâlnire a fost precedată de o împletire de atâtea drumuri pe care v-aţi făcut pelerini, împreună cu episcopii şi preoţii voştri, parcurgând drumuri şi cărări din Italia, în mijlocul comorilor de cultură şi de credinţă pe care părinţii voştri le-au lăsat ca moştenire. Aţi străbătut locurile în care oamenii trăiesc şi muncesc, bogate în vitalitate şi marcate de trude, în oraşe ca şi în sate şi în cătune risipite. Spere că aţi respirat profund bucuriile şi dificultăţile, viaţa şi credinţa poporului italian.

În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (cf. In 20,1-8), Ioan ne relatează acea dimineaţă inimaginabilă care a schimbat pentru totdeauna istoria umanităţii. Să ne închipuim dimineaţa aceea: la primele lumini ale zorilor zilei de după sâmbătă, în jurul mormântului lui Isus toţi încep să alerge. Maria din Magdala aleargă să-i anunţe pe discipoli; Petru şi Ioan aleargă spre mormânt… Toţi aleargă, toţi simt urgenţa de a se mişca: nu este timp de pierdut, trebuie să se grăbească… Aşa cum a făcut Maria – vă amintiţi? – imediat ce l-a zămislit pe Isus, pentru a merge s-o ajute pe Elisabeta.

Avem atâtea motive pentru a alerga, adesea numai pentru că sunt atâtea lucruri de făcut şi timpul nu ajunge niciodată. Uneori ne grăbim pentru că ne atrage ceva nou, frumos, interesant. Uneori, dimpotrivă, alergăm pentru a scăpa de o ameninţare, de un pericol…

Discipolii lui Isus aleargă pentru că au primit vestea că trupul lui Isus a dispărut din mormânt. Inimile Mariei din Magdala, a lui Simon Petru, a lui Ioan sunt pline de iubire şi bat cu putere după despărţirea care părea definitivă. Probabil că se reaprinde în ei speranţa de a revedea faţa Domnului! Ca în acea primă zi când a promis: „Veniţi şi veţi vedea” (In 1,39). Cel care aleargă mai tare este Ioan, cu siguranţă pentru că este mai tânăr, dar şi pentru că n-a încetat niciodată să spere după ce a văzut cu ochii săi pe Isus murind pe cruce; şi pentru că a fost aproape de Maria, şi pentru aceasta a fost „contagiat” de credinţa ei. Când noi simţim că dispare credinţa sau este lâncedă, să mergem la ea, Maria, şi ea ne va învăţa, ne va înţelege, ne va face să simţim credinţa.

Din acea dimineaţă, dragi tineri, istoria nu mai este aceeaşi. Acea dimineaţă a schimbat istoria. Ora în care moartea părea că triumfează, în realitate se revelează ora înfrângerii sale. Nici măcar acea piatră mare, pusă în faţa mormântului, n-a putut rezista. Şi din acele zori ale primei zile după sâmbătă, fiecare loc în care viaţa este oprimată, fiecare spaţiu în care domină violenţă, război, mizerie, acolo unde omul este umilit şi călcat în picioare, în acel loc încă se poate reaprinde o speranţă de viaţă.

Dragi prieteni, aţi pornit la drum şi aţi venit la această întâlnire. Şi acum bucuria mea este să simt că inimile voastre bat de iubire faţă de Isus, ca acelea a Mariei Magdalena, a lui Petru şi a lui Ioan. Şi pentru că sunteţi tineri, eu, ca Petru, sunt fericit să vă văd alergând mai repede, ca Ioan, determinaţi de impulsul inimii voastre, sensibilă la glasul Duhului care însufleţeşte visele voastre. Pentru aceasta vă spun: nu vă mulţumiţi cu pasul prudent al celui care se pun la coadă la sfârşitul rândului. Este nevoie de curajul de a risca un salt înainte, un salt îndrăzneţ şi temerar pentru a visa şi a realiza ca Isus Împărăţia lui Dumnezeu şi a vă angaja pentru o umanitate mai fraternă. Avem nevoie de fraternitate: riscaţi, mergeţi înainte!

Voi fi fericit să vă văd alergând mai tare decât acela care în Biserică este un pic lent şi temător, atraşi de acea Faţă atât de iubită, pe care o adorăm în Sfânta Euharistie şi o recunoaştem în trupul fratelui suferind. Duhul Sfânt să vă stimuleze în această alergare înainte. Biserica are nevoie de elanul vostru, de intuiţiile voastre, de credinţa voastră. Avem nevoie! Şi când veţi ajunge acolo unde noi încă nu am ajuns, aveţi răbdarea să ne aşteptaţi, aşa cum Ioan l-a aşteptat pe Petru în faţa mormântului gol. Şi un alt lucru: mergând împreună, în aceste zile, aţi experimentat câtă oboseală costă a-l primi pe fratele sau pe sora care este lângă mine, dar şi câtă bucurie îmi poate da prezenţa sa dacă o primesc în viaţa mea fără prejudecăţi şi închideri. A merge singuri permite să fim desfăcuţi de toate, poate că mai rapizi, dar a merge împreună ne face să devenim un popor, poporul lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu care ne dă siguranţă, siguranţa apartenenţei la poporul lui Dumnezeu… Şi cu poporul lui Dumnezeu te simţi sigur, în poporul lui Dumnezeu, în apartenenţa ta la poporul lui Dumnezeu ai identitate. Spune un proverb african: „Dacă vrei să mergi rapid, aleargă singur. Dacă vrei să mergi departe, mergi împreună cu cineva”.

Evanghelia spune că Petru a intrat primul în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe pământ şi ştergarul înfăşurat într-un loc deoparte. Apoi a intrat şi celălalt discipol, care – spune Evanghelia – „a văzut şi a crezut” (v. 8). Este foarte importantă această pereche de verbe: a vedea şi a crede. În toată Evanghelia lui Ioan se relatează că discipolii văzând semnele pe care le săvârşea Isus au crezut în El. A vedea şi a crede. Despre care semne este vorba? Despre apa transformată în vin pentru nuntă; despre unii bolnavi vindecaţi; despre un orb din naştere care dobândeşte vederea; despre o mare mulţime săturată cu cinci pâini şi doi peşti; despre învierea prietenului Lazăr, mort de patru zile. În toate aceste semne Isus revelează faţa invizibilă a lui Dumnezeu.

Nu reprezentarea perfecţiunii divine sublime, aceea care transpare din semnele lui Isus, ci relatarea fragilităţii umane care întâlneşte Harul ridică. Este omenirea rănită care este vindecată de întâlnirea cu El; este omul căzut care găseşte o mână întinsă de care să se prindă; este rătăcirea celor înfrânţi care descoperă o speranţă de răscumpărare. Şi Ioan, când intră în mormântul lui Isus, poartă în ochi şi în inimă acele semne săvârşite de Isus cufundându-se în drama umană pentru a o ridica. Isus Cristos, dragi tineri, nu este un erou imun de moarte, ci Acela care o transformă cu darul vieţii sale. Şi acel giulgiu împăturit cu grijă spune că nu va mai avea nevoie de el: moartea nu mai are putere asupra Lui.

Dragi tineri, este posibil să se întâlnească Viaţa în locurile în care domneşte moartea? Da, este posibil. Ne-ar veni să răspundem nu, că este mai bine să stăm deoparte, să ne îndepărtăm. Şi totuşi aceasta este noutatea revoluţionară a Evangheliei: mormântul gol al lui Cristos devine ultimul semn în care străluceşte victoria definitivă a Vieţii. Aşadar să nu ne fie frică! Să nu stăm deoparte de locurile de suferinţă, de înfrângere, de moarte. Dumnezeu ne-a dat o putere mai mare decât toate nedreptăţile şi fragilităţile istoriei, mai mare decât păcatul nostru: Isus a învins moartea dându-şi viaţa pentru noi. Şi ne trimite să vestim fraţilor noştri că El este Cel Înviat, este Domnul, şi ne dăruieşte Duhul său pentru a semăna cu El Împărăţia lui Dumnezeu. Acea dimineaţă de duminică de Paşte a schimbat istoria: să avem curaj!

Câte morminte – ca să spunem aşa – aşteaptă astăzi vizita noastră! Câte persoane rănite, şi tineri, au sigilat suferinţa lor „punând – cum se spune – o piatră deasupra”. Cu puterea Duhului şi Cuvântului lui Isus putem să mutăm acele pietre mari şi să facem să intre raze de lumină în acele cavităţi de întuneric.

A fost frumos şi obositor drumul pentru a veni la Roma; gândiţi-vă voi, câtă oboseală, dar câtă frumuseţe! Dar la fel de frumos şi angajant va fi drumul întoarcerii la casele voastre, la localităţile voastre, la comunităţile voastre. Parcurgeţi-l cu încrederea şi energia lui Ioan, „ucenicul iubit”. Da, secretul este în întregime acolo, în a fi şi în a şti că sunt „iubit”, „iubită” de El, Isus, Domnul, ne iubeşte! Şi fiecare dintre noi, întorcându-se acasă, să pună asta în inimă şi în minte: Isus, Domnul, mă iubeşte. Sunt iubit. Sunt iubită. A simţi duioşia lui Isus care mă iubeşte. A parcurge cu curaj şi cu bucurie drumul spre casă, parcurgeţi-l cu conştiinţa că sunteţi iubiţi de Isus. Atunci, cu această iubire, viaţa devine o alergare bună, fără nelinişte, fără frică, acel cuvânt care ne distruge. Fără nelinişte şi fără frică. O alergare spre Isus şi spre fraţi, cu inima plină de iubire, de credinţă şi de bucurie. Mergeţi aşa!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.