Categorii

Urgenţa de reînnoire. Pentru o parohie misionară

Dacă Biserica este prin natura sa misionară, trebuie să fie aşa şi fiecare parohie. Cu atât mai mult că în faţa diminuării drastice a numărului de preoţi şi a scăderii numărului de practicanţi reînnoirea comunităţilor parohiale se impune ca una dintre chestiunile cruciale. Este ceea ce scoate în evidenţă un volum, abia publicat în Italia cu prefaţa de monseniorul Nunzio Galantino, care fotografiază experienţa pastorală a unui tânăr preot canadian (Divino rinovamento. Per una parrocchia missionaria, Padova, Edizioni Messaggero Padova, 2017, 328 pagini). Autorul, paroh la Halifax, este cunoscut pentru că a răspândit „Cursurile Alfa”, o serie de întâlniri pentru creştini şi pentru cei care s-au îndepărtat de practică.

Cateheza centrată pe copii are ca bază o cultură catolică şi o participare activă la Biserică. Însă această cultură catolică nu mai există în societatea noastră şi cea mai mare parte a familiilor care cer sacramentele, nu sunt membri activi ai parohiei. Această nouă realitate înseamnă că, oricât de bune ar fi programele, valoarea lor va fi limitată în afară de cazul în care vom lucra cu părinţii copiilor. A-i implica pe părinţi nu poate să fie o adăugire făcută după modelul claselor şcolare, ci trebuie să implice formarea credinţei adulţilor în întreaga parohie.

Oricine dintre noi a pierdut avionul pentru a zbura undeva, a făcut cunoştinţă cu materialele video de siguranţă care sunt proiectate înainte de decolarea avionului. Aceste materiale video scot mereu în evidenţă că, în cazul unei scăderi a presiunii, adulţii trebuie să ia propria mască de oxigen înainte de a pune una pe capul propriilor copii. Dacă s-ar întâmpla ceva de acest gen adulţilor, copiii ar fi în dificultate. În schimb parohiile se concentrează mai mult asupra copiilor şi îi neglijează pe adulţi. În foarte multe parohii şi dieceze termenii „cateheză” şi „instruire religioasă” („învăţătură”, n.t.) înseamnă ceea ce se face pentru copii. Formarea credinţei adulţilor rămâne prea des o noutate care este acordată din când în când câtorva enoriaşi. Prin urmare, numai rar adulţii ajung la maturitatea credinţei. Şi imediat ce copiii îşi dau seama că ceea ce au primit are puţină valoare pentru părinţii lor, şi credinţa lor de copii produce puţine roade. A-i duce pe adulţi să maturizeze credinţa este cel mai mare dar pe care-l putem oferi tinerilor noştri.

În parohia „Sfântul Benedict”, şi în altele în care am îndeplinit slujirea în decursul anilor, am experimentat mereu în fiecare lună septembrie lupta furioasă pentru a găsi un număr suficient de cateheţi pentru toate nivelurile de vârstă. Încercând să furnizăm programe identice pentru fiecare nivel, resursele noastre devin prea puţine şi adesea nu reuşim să facem bine nimic. Dispare centrul de interes şi munca rezultă ineficientă. Cu toate că asta poate să nu fie o problemă care au o şcoală catolică, există alte provocări legate de faptul de a acţiona după modelul claselor şcolare, în special în menţinerea unei legături vitale cu parohia şi cu celebrarea euharistiei duminicale. În sfârşit transmiterea numai a cunoaşterii, oricât de valabil ar fi conţinutul programului, nu va produce rezultatul care se doreşte de „a face discipoli”. A fi discipoli este ceva mult mai vast decât cateheza şi presupune că aceia care devin discipoli au fost evanghelizaţi în mod autentic. Vă amintiţi de cuvintele din documentul de la Aparecida din 2007? Ne spunea că dacă kerygma sau prima vestire nu este transmisă şi primită, toţi ceilalţi paşi ai procesului de a face „discipoli misionari” sunt condamnaţi la sterilitate. A încerca să se catehizeze familii care nu au fost evanghelizate este ca şi cum s-ar încerca să se planteze seminţe în beton. Treaba nu funcţionează. Şi atunci când muncim cu familii care au fost evanghelizate, procesul de a deveni discipoli trebuie să favorizeze şi să mărească o adevărată creştere personală nu numai în cunoaştere, ci în maturitatea credinţei, în experienţa rugăciunii şi a discernământului darurilor fiecăruia pentru „a-i pregăti pe fraţi să îndeplinească slujirea” (Ef 4,12). Cateheza este un program prestabilit, ca un punct fix de pornire şi unul de sosire. În schimb a deveni discipoli este un mod de a trăi.

În urmă cu mai mulţi ani, într-o conferinţă internaţională pentru directorii oficiilor catehetice, am ascultat-o pe sora Edith Prendergast care ne-a dat o direcţie cheie. Ceva ce a spus ea m-a blocat pe loc. Era un citat din Michael Warren: „Cateheza ar trebui să fie ocazională şi să dureze toată viaţa. În schimb am făcut-o să devină ciclică, având un început şi un sfârşit”. Pentru mine acesta a fost unul dintre momentele în care unul spune „Eureka”.

Simplitatea acestei fraze era năucitoare. Pentru ce am avut nevoie să-i facem pe copii să treacă printr-un ciclu de întâlniri duminicale sau să-i inserăm în clase de instruire religioasă timp de nouă ani, pentru ca apoi să întrerupem totul brusc, când obţineau diploma de la şcoala medie, crezând că acei copii abia adolescenţi erau formaţi pentru restul vieţii lor? Imaginaţi-vă că ne putem dezlipi complet de un asemenea model de program şi că „a fi Biserică” este în schimb acest program. Imaginaţi-vă că fiecare parohie are o cultură a acelui „a face discipoli”, în aşa fel încât formarea credinţei să fie valorizată pentru toate persoanele. Dacă asta ar deveni o activitate permanentă şi care durează toată viaţa, n-ar mai trebui să fie limitată în timp cu un început şi un sfârşit.

De James Mallon

(După L’Osservatore Romano, 22 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.