Categorii

Universitatea: ispite şi virtuţi în viaţa unui student. Vorbeşte tutorul

Activitatea studentului este profund locuită de toate dinamicile proprii ale spiritualităţii şi experienţa studiului se poate configura ca un adevărat exerciţiu spiritual caracterizat de o contrapoziţie dinamică de ispite şi virtuţi. Este convins de asta Angelo Tumminelli, tânăr profesor de filozofie într-un liceu din Roma, care tocmai a dat la tipar volumul mic „Studiul. Un exerciţiu spiritual” (EDB) în care se foloseşte de propria experienţă de tutore al studenţilor găzduiţi la Villa Nazareth – reşedinţă universitară romană unde Tumminelli însuşi s-a format – cărora le oferă slujire de însoţire şi ajutor în formarea academică. Întâlnindu-l, ne explică faptul că el concepe studiul ca „spaţiu de tensiune între o profundă aspiraţie spre Dumnezeu, deci spre frumuseţe şi spre viaţa deplină, şi ispite puternice, între care cea a idolatriei, sau a irosirii timpului sau a abandonului care riscă să-l scoată pe student de pa calea sa”. De aici ideea acestui mic volum – un soi de vademecum – construit după o arhitectură care pune în paralel în oglindă ispite şi virtuţi aşa încât fiecărei ispite să-i corespundă o virtute care s-o contrasteze şi să-l orienteze pe tânăr spre realizarea sa deplină.

Care este ispita cea mai gravă în viaţa unui student?

Idolatria: absolutizarea studiului ca unic scop al existenţei şi scop ultim al persoanei. Din instrument pentru realizarea de sine şi întâlnirea cu Cristos în adevărat idol care inversează ordinea lucrurilor şi ia locul lui Dumnezeu. Idolatria este o bestie urâtă pe care mulţi universitari o întâlnesc pe drumul lor.

Cum poate fi contrastată?

Cu macrotimía, adică deschiderea inimii, disponibilitatea de a primi lumea în frumuseţea sa. Studiul nu este o lucrare de înţelegere a realităţii, ci mai degrabă a ne lăsa înţeleşi de ea. Adevăratul student, studiosul, nu este cel care adună informaţii cu privire la realitate, ci care se lasă locuit de frumuseţea sa, disponibil la ascultarea a ceea ce vrea să-i sugereze realitatea. A primi în mod inteligent argumentele de studiu duce atunci la scoaterea din ele a orientărilor pentru existenţă în sens mai amplu. Realitatea care ne înconjoară nu este un obiect de cucerit, ci un „tu” care mă interpelează, care mă vizitează.

Care sunt celelalte ispite?

Perfecţionismul; specialismul sau dimpotrivă superficialitatea; abandonarea; distragerile. Însă cea mai rea, după idolatrie, este confruntarea cu ceilalţi.

De ce? Confruntarea ajută la creştere şi competiţia sănătoasă poate să fie un stimulent pozitiv…

Însă cu condiţia ca să fie văzut celălalt ca frate cu care să se împărtăşească un drum de căutare şi nu, dezlănţuind dinamici agresive, drept competitor, duşman de eliminat pentru a-l împiedica să cucerească primul loc pe care l-am vrea noi. Dimpotrivă, se poate întâmpla ca această confruntare cu colegii să provoace în schimb o senzaţie obsedantă de nepotrivire, descurajare, dispreţ de sine.

Deci?

Trebuie ajutat studentul să ajungă la acel echilibru care permite să accepte proprii timpi, conştient de propriile potenţialităţi şi limite, de posibilele succesuri şi eşecuri. Asta cere un discernământ obositor dar necesar al inimii, în afară de virtuţi cum ar fi răbdarea şi perseverenţa. Numai aşa, dincolo de rezultatele academice, va putea trăi senin relaţiile interpersonale cu colegii de studiu.

Însă nu ajută climatul general de frică şi de închidere. Sperietoarea duşmanului este agitată cam peste tot şi zidurile par să prevaleze asupra punţilor.

În domeniu universitar, şi mai în general în toată societatea, pot să ne vină în întâmpinare două cuvinte de ordine: gratuitate şi împărtăşire. Categorie creştină, primul ne face să-l trăim pe celălalt ca pe un dar, însă cere să trăim înainte de toate noi înşine, modul nostru de a fi în lume, ca rod al unui act de gratuitate şi de iubire. În acest mod putem să-l primim pe celălalt în diversitatea sa, înţeleasă ca bogăţie, într-un context plural în care suntem chemaţi să împărtăşim cu persoane diferite de noi prin cultură, religie, identitate politică un parcurs comun, un drum împreună. Fără a omologa diferenţele ci respectându-le şi valorizându-le. În acest orizont „ştiinţa” dobândită nu rămâne un depozit personal de păstrat cu gelozie, ci un bun, ca altele, de împărtăşit.

Studiul este profesie sau vocaţie?

Germana indică profesia şi vocaţia cu un termen unic, „beruf”, care îşi are rădăcina în verbul „rufen”, a chema. De altfel, profesia este tot o chemare, o misiune dată de Dumnezeu pentru a pune propria viaţă în slujba altora. Însă ea este precedată şi pregătită de acel prim discernământ vocaţional constituit de parcursul universitar. Dacă este trăit cu seriozitate prezentând lui Dumnezeu îndoieli, dorinţe şi posibile căi de întreprins, permite studentului să înţeleagă care este domeniul realului care-l interpelează mai mult şi îl cheamă să-şi dedice existenţa, în definitiv care este vocaţia sa umană cea mai intimă. Acesta este sensul profund al discernământului personal, în sintonie cu reflecţia reieşită la Sinodul tinerilor care tocmai s-a încheiat.

Rugăciunea studentului a sfântului Toma de Aquino care încheie volumul. De ce?

Dacă este locuită de rugăciune, viaţa studentului poate să devină un sacrament viu, un mod în care Dumnezeu devine prezent prin truda studiului pentru a chema pe fiecare la propria slujire în lume. A intra la şcoala lui Toma înseamnă a cere Domnului o privire inteligentă şi umilă asupra realităţii în comuniune cu El.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenţia SIR, 2 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.