Categorii

Unde se află locul teologic. Tinerii şi discernământul vocaţional

Din caietul nr. 4025 al revistei La Civiltà cattolica, apărut sâmbătă 3 martie, publicăm o parte dintr-un articol care, în vederea sinodului despre tineri programat în octombrie, aprofundează tema centrală, cea a discernământului vocaţional, ajungând la „locul teologic”, adică inima culturii fiecărui popor.

Inima fiecărui popor este cultura sa. În cadrul unei culturi care a primit sămânţa Evangheliei şi a cultivat-o apare aşa-numita „evlavie populară”. În ea Duhul deschide un loc teologic privilegiat pentru a merge ca discipoli misionari, pentru a începe orice proces de discernământ orientat spre misiune şi a-l continua. Evlavia populară nu este numai „religiozitate”, ci adevărată spiritualitate sau, şi mai bine, mistică populară. Într-un interviu recent Francisc se exprima astfel: „Există şi o ipoteză pe care pe care o spun empiric, fără să o fi studiat încă profund. În America Latină există o realitate care aproape că nu este clericalizată: «evlavia populară» […]. Biserica este chemată să însoţească şi să fecundeze constant acest mod al fiilor săi cei mai umili să trăiască credinţa”.

Cu privire la tineri, putem indica acest „loc neclericalizat” ca locul cel mai propice pentru a începe şi a confirma un proces de discernământ în care alegerile concrete de viaţă au loc în cadrul marii misiuni a Bisericii. acolo trebuie să se situeze cel care doreşte să-i ajute şi să-i însoţească pe tineri în discernământul alegerii lor de viaţă.

Nu putem dezvolta aici toată bogăţia şi complexitatea domeniului evlaviei populare ca „loc teologic” privilegiat. Semnalăm numai câteva caracteristici care pot să-i ajute pe tineri să aibă confirmarea că acea fericire misionară pe care ei o simt slujindu-i pe alţii, pe cei mai umili din poporul lui Dumnezeu, provine de la Duhul Sfânt. Însă, mai întâi, să dăm un exemplu al modului în care Bergoglio discernea misiunea în mijlocul suburbiilor populare din zona Buenos Aires. Încă fiind tânăr iezuit, şi apoi ca maestru de novici, provincial şi rector, el s-a inserat mereu – şi a trimis tinerii iezuiţi să se insereze – în poporul credincios al lui Dumnezeu: fie pentru a discerne noile vocaţii ale Societăţii, fie pentru a însoţi discernămintele ulterioare care marchează paşii vieţii apostolice. În scrisoarea sa către Cayetano Bruno, Bergoglio vorbea despre discernământ în acest sens: „Când eram la San Miguel, am văzut cartierele lipsite de îngrijire pastorală; asta m-a neliniştit şi am început să ne ocupăm de copii: sâmbăta după-amiază predam catehismul, apoi se jucau, etc. Mi-am dat seama că noi care făcusem voturi aveam votul de a preda copiilor şi celor neştiutori învăţătura şi am început eu însumi să fac asta împreună cu studenţii. Acest lucru a crescut încet-încet: s-au construit cinci mari biserici, s-au mobilizat în manieră organizată tinerii din zonă [şi toată această muncă a fost făcută] numai sâmbetele după-amiază şi duminicile dimineaţa”.

Astfel vedem cu totul provine dintr-o preocupare apostolică pe care Francisc o are mereu prezentă. El a spus într-o omilie la „Sfânta Marta”: „Faptul de a ne lăsa neliniştiţi de Duhul Sfânt ne face să discernem şi să nu avem o credinţă ideologică”. Atunci când ceva îl înduioşează sau îi atrage atenţia, atingându-i inima, Bergoglio, nu lasă să treacă, ci mai degrabă începe să folosească vreun mijloc concret şi umil („am început să ne ocupăm de copii”), apoi îi face spaţiu în rugăciune, lăsând ca Duhul să lumineze drumul („mi-am dat seama”) şi să facă să crească sămânţa („acest lucru a crescut încet-încet”).

Evlavia populară este un „loc teologic” propice pentru a discerne, pentru că în ea se exprimă simţul credinţei poporului credincios, care este „infailibil in credendo”. Aşa cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican: „Totalitatea credincioşilor, care au ungerea primită de la Duhul Sfânt (cf. 1In 2,20.27), nu poate greşi în credinţă” (Lumen gentium, 12). „Credinţa” (cu C majusculă) poporului credincios ne mântuieşte şi ne fereşte de toate celelalte „credinţe” (cu c minusculă). Nu este vorba, desigur, de infailibilitatea definiţiilor dogmatice. Graţie acţiunii Duhului Sfânt, „poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna» (Iuda 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai deplin în viaţă”. Vorbind despre „judecată dreaptă” şi despre „aplicare” a credinţei în viaţă, Conciliul al II-lea din Vatican vrea să ne spună că poporul lui Dumnezeu „discerne bine”. A păstra credinţa la fiecare răscruce implică un discernământ. A avea credinţă este o formă de luptă pasivă, care înseamnă a accepta ceea ce ni se întâmplă, şi în această acceptare a discerne viitorul şi a înţelege cum să mergem înainte. Pentru tineri – şi pentru oricine care vrea să reîntinerească în misiune şi să discearnă noile căi ale Duhului, care surprinde mereu Biserica – este fundamental să se situeze în acest domeniu al evlaviei poporului credincios, pentru a fi impregnaţi de ea şi a se hrăni din direcţiile cu care poporul, cu mistica arzătoare a modului său de a crede, ne învaţă şi ne luminează.

La ce trebuie să fie atent un tânăr doritor de a se insera în poporul pe care vrea să-l slujească, pentru ca experienţa sa să nu fie numai folclorică, ci să fie o adevărată înculturare? Ce se poate învăţa din modul de a crede al persoanelor mai sărace şi simple, care-l adoră pe Tatăl în Duh şi în Adevăr, oricare ar fi religia lor? Poporul credincios ne învaţă că voinţa lui Dumnezeu se revelează pe parcurs. A merge împreună cu săracii permite să-şi aproprieze puţin câte puţin, în mod vital, hermeneutica fundamental pozitivă a poporului lui Dumnezeu: aceea care permite să se asculte glasul Duhului în cursul timpului, şi nu numai în manieră ocazională. Este suficientă „o minimă capacitate de inserare” pentru a începe, dar având grijă ca aceasta să nu fie numai o experienţă trecătoare – lucru care, totuşi, trebuie să fie mereu apreciată în tineri, ca un prim pas concret – ci să se transforme într-o „atitudine de inserare”, în „parcurgerea drumului înculturării” (J. M. Bergoglio, Servicio de la fe y promoción de la justicia. Algunas reflexiones acerca del decreto IV de la CG 32, în Stromata 1/2 1988, 7-22).

Poporul credincios ne învaţă cum să ne luăm Crucea. Popoarele discern şi exprimă ceea ce sunt nu numai acţiunea lor, ci şi cu pătimirea lor, cu rezistenţa lor pasivă faţă de rău. Bergoglio preia această învăţătură de la sfântul Augustin, pentru care „criteriul de sfinţenie şi ortodoxie creştină nu se află atât în modul de a acţiona cât mai ales în modul de a rezista”. Şi clarifică unele semne de rezistenţă, pe care le califică drept „semne creştine”: „Lupta săracilor, a celor umili, a copiilor, [lupta] care se exprimă în gesturi şi atitudini infantile, cum sunt receptivitatea, capacitatea de a asculta, a merge, a recurge la imagini din care se simte că emană harul, şi aşa mai departe. [Această rezistenţă] exclude orice tip de triumfalism” (ibidem).

Crucea – concretizată în crucile din fiecare situaţie care cere rezistenţă – este „locul teologic” în care întâlnim criteriul ultim de înculturare şi de discernământ. Ea, „din cauza structurii sale interne în tensiune, ne inspiră viziunea creştină a tensiunilor de asumat [de discernământ]” (ibidem). Discernământul nu rezolvă problemele teoretic, ci implică mereu o acceptare a Crucii şi luarea ei. „Alegerea ignaţiană – afirmă Bergoglio – nu este niciodată numai teoretică, presupune dimensiunea de pathos (prin consolare şi dezolare, deschiderea la har şi lăsarea de a fi atinşi de ispită)” (ibidem). Acolo, în inima poporului care îşi ia Crucea, rezistând în mod paşnic la rău, se află „locul teologic”, etic şi transcendent, protejat împotriva oricărei tentative de agresiune din partea diavolului şi în care trebuie să mă înculturez pentru a fi în măsură să discern ce misiune pot să fiu eu. În sfârşit, poporul credincios confirmă un bun discernământ când primeşte cu bucurie şi răspunde cu colaborarea sa la alegerea de viaţă a discipolului misionar, încoronând astfel celelalte două confirmări pe care le cere o alegere: cea interioară, a Duhului; şi cea oficială a Bisericii ierarhice. Când o alegere este confirmată de Duhul bun şi de Biserică, dobândeşte forma unei carisme şi a unei slujiri în acelaşi timp „universale şi concret”.

De Diego Fares

(După L’Osservatore Romano, 6 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.