Categorii

Un majordom şi papa al său, memoriile lui Guido Gusso

Nu toate vor fi amintiri foarte clare dar nu este îndoială că este un papă „văzut de aproape” Ioan al XXIII-lea relatat de Guido Gusso, născut în 1931, pescar ratat foarte legat de Caorle a sa, intrat de foarte tânăr în patriarhie la Veneţia, în slujba cardinalului Angelo Giuseppe Roncalli, care l-a voit alături de el şi după alegerea ca papă. Mai mult decât un memorial, unde totuşi nu lipsesc – împreună cu episoade bine cunoscute – anecdote curioase revelate pentru prima dată, aceste pagini constituie însă mai ales (cum voia să fie de atâta timp) un mare gest de afect faţă de sfântul care a schimbat viaţa autorului.

Împreună cu Pontiful „iese în evidenţă o inedită galerie de personaje şi angoase, simpatii şi antipatii, toate de gustat”, scrie carmelitanul Bruno Secondin în prefaţă. Adăugând: „Şi acest lucru este tocmai frumosul. Pentru că în timp ce alţii reconstruiesc acei ani şi acele zile cu marile scheme interpretative, Guido Gusso vede lucrurile ca «din bucătărie» sau «din culise»… Notează maniile şi micile ambiţii, ţopăielile şi linguşirile, obtuzitățile şi micile şmecherii…”.

Prima parte a cărţii, editate de Palumbi, este de factură autobiografică, dedicată de autor familiei sale – „Gusso Santamore” – un omagiu adus rădăcinilor şi vieţii din vale mai ales după ocupaţia germană, unde se evidenţiază şi evlavia populară. „În vale nu erau biserici şi, de aceea, a sfinţi sărbătorile nu era un lucru atât de simplu. Unchiul Gioacchino, la instrucţiunile precise ale fratelui preot, părintele Felice, paroh de Caorle, organiza în toate duminicile transportul întregului grup de evacuaţi, o adevărată migraţiune, efectuată cu bărci mari, spre biserica din Brussa…”, povesteşte Gusso, care se opreşte după aceea asupra anilor reconstrucţiei până la prima perioadă de muncă la Veneţia, puţine luni din martie până în iulie 1953 ca ospătar şi factotum al patriarhului datorită unei înlocuiri când tocmai a fost numit secretar părintele Loris Capovilla, apoi, după vara din acel an în casa contelui Vittorio Cini, definitiv la cardinalul Roncalli.

Aşa începe să depene un şir de amintiri din viaţa zilnică în slujba patriarhului în casă, dar şi în călătorii. Ies în evidenţă secvenţele precum cea de la Beirut în 1954: cu Roncalli numit legat pontifical la congresul marian şi primul zbor, însă cu întoarcere pe navă şi cu marea aflată în furtună. Şi aceea din 1955 în Puglia pentru încoronarea Sfintei Fecioare Maria de Siponto şi un ratat moment „în afara programului”. Scrie Gusso că în acea ocazie: „Cardinalul Roncalli a exprimat dorinţa, dată fiind apropierea, să meargă în vizită şi la San Giovanni Rotondo pentru a-l întâlni pe Padre Pio, despre care auzise vorbindu-se atât de mult. Episcopul (Andrea Cesarano, ndr) a exprimat în schimb dezacordul său, deoarece, aşa spune el cel puţin, nu era în măsură să organizeze vizita. Lui Roncalli nu i-a picat bine. A încercat să insiste, explicându-i înaltului prelat că, dată fiind apropierea, voia mult să facă numai o vizită foarte scurtă. Episcopul, în acel moment, a explicat: «Sunt un frate capucin ca aceia din conventul de la San Giovanni Rotondo, loc care până la urmă face parte din dieceza mea, dar vă invit, încă o dată, să nu mergeţi acolo». Patriarhul a rămas mortificat şi gânditor datorită acestui refuz categoric”.

Întorcându-se la viaţa din patriarhie, Gusso aminteşte după aceea profilurile atâtor vizitatori serviţi la prânz sau la cină, însoţiţi la port sau la gară sau să admire comorile lagunei sau răspândite printre alei. Şi iată numele arhiepiscopului de Milano, Martini, pe care autorul l-a servit şi după alegerea ca papă a lui Roncalli; al cardinalului american Spellman sau al arhiepiscopului de Sidney, Gilroy, sau al părintelui Primo Mazzolari împreună cu diferiţi „pastori protestanţi şi ortodocşi care, în aşteptarea navei pentru a se întoarce în Orient, îl vizitează pe patriarh”. Împreună cu ei, sunt amintite întâlnirile lui Roncalli cu primarii de Veneţia, Spanio şi Tognazzi, cu preşedintele provinciei Favaretto Fisca, cu fostul preşedinte francez cunoscut în timpurile cât a fost nunţiu la Paris, Vincent Auriol. Şi, îndeosebi, se reevocă prietenia dintre patriarh şi contele Cini, aşa de apropiat de Roncalli încât s-a lăsat convins – el şi prietenii săi industriaşi – să nu închidă de exemplu fabrica de zahăr de la Ceggia în mare criză, pentru a nu lăsa în mizerie circa o sută de familii. Dar este spaţiu pentru sublinieri interesante. Între acestea, fidelitatea absolută faţă de breviar şi faţă de cele trei rozarii pe zi împreună cu Roncalli care se plimbă în marea Sală a Banchetelor înainte de a fi construită o terasă pe acoperişul patriarhiei.

Ceea ce schimbă viaţa lui Roncalli şi a credinciosului Guido este însă conclavul din 1958. Tânărul asistent, chiar în timp ce este în pragul de a trece la o nouă aranjare mai sigură pentru viitorul său şi familie pe care vrea s-o întemeieze cu „prietena” Antonia (un loc de muncă la Asociaţia Industriaşi, deşi continua cu un fel de part time la cardinal), este ţinut în serviciu cu program plin cu chemarea patriarhului la Roma pentru alegerea succesorului lui Pius al XII-lea. Restul este destul de cunoscut. Deşi este îmbogăţit cu amănunte inedite mereu de gen „anecdotic” care a avut înflorituri oneste sau mai puţin oneste timp de peste cinci decenii. În galeria de tablouri iată-l pe Gusso că uită în maşină pălăria cu ciucuri roşii a lui Roncalli care-i spune că nu-i nicio problemă pentru că şi-aşa în zilele acelea nu ar fi folosit-o, apoi Guido care oricum telefonează responsabilului parcării, Troccoli, care-i răspunde în schimb că nu avea s-o mai folosească niciodată: acelaşi lucru se întâmplase în 1939 cardinalului Pacelli ieşit din conclav ca Pius al XII-lea. Şi suntem cu papa abia ales în Camera Plânsului probând haina sa albă: „Guido, tu credeai asta?”. Şi cu Gusso care trebuie şi el repede să îmbrace haine noi precum fracul.

Ce a făcut în pontificatul său extraordinar Ioan al XXIII-lea este materie pe care istoricii şi biografii au aprofundat bine. Şi ce anume îl face pe adjutantul de cameră al Sanctităţii Sale – funcţie mai puţin cunoscută – s-a redescoperit în perioadele „corbilor din Vatican”. Ceva ce le aminteşte se citeşte şi în această carte. „În primii ani de pontificat – dezvăluie Gusso – ne-am dat seama cum, în mod straniu, era mereu cineva care venea la cunoştinţa multor conversaţii «secrete» ale pontifului şi mereu despre teme «calde» pe care el le trata exclusiv cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi. S-a ajuns până acolo încât unele ziare au ajuns să publice cu anticipaţie ştiri pe care numai puţine persoane le cunoşteau”. Aşadar, scurgeri de ştiri care i-au pus în încurcătură pe colaboratorii papei: „Se bănuia despre tot şi despre toţi”. Astfel s-a încercat să se facă unele îmbunătăţiri inclusiv vechea centrală telefonică: „dar am fost constrânşi să capitulăm”, notează Gusso, „pentru a inspecta toate cablurile ar fi fost necesare uriaşi lucrări de zidărie”. De atunci papa Ioan a decis să limiteze folosirea telefonului pentru lucruri strict indispensabile. „Decizia a fost deci, probabil, cea mai înţeleaptă: se putea înţelege situaţia lăsând lucrurile aşa cum erau, filtrând numai ştirile care se voia să se aducă la cunoştinţă şi asta putea aduce şi unele utilităţi”.

În cartea lui Gusso se desfăşoară în fiecare caz mici istorii în cadrul Marii Istorii. Detalii despre primele zile papale şi amânările căsătoriei sale cu Antonia, care a avut loc apoi la 6 mai 1959, cu soţia coborâtă imediat împreună cu el la Roma unde cei doi merg să trăiască pentru puţin timp vizavi de Poarta Sfânta Ana. Detalii despre „familia” papei în Vatican (conlocuitorul părinte Loris, merituoasele surori ale Săracelor), dar şi fraţii şi nepoţii săi. Provoacă zâmbete ziarele întinse pe pergamentele rezervate familiei Gusso sau cuişorul pe vârful papucului pontifical care strică un pic pontificalul pentru consacrarea episcopală a lui Albino Luciani, al doilea succesor al său cu numele de Ioan Paul I (care îi va avea şi el alături pe Guido Gusso şi pe fratele Paolo). Şi provoacă zâmbete complicitatea lui Gusso în pregătirea ieşirilor secrete din Vatican lăsându-i cu gura căscată pe jandarmii din Vatican şi poliţia italiană.

Se citesc fraze precum: „Guido, eu îţi ţin scara, tu urci ca să agăţi tablourile”, unde cel care ţine puternic scara nu este un angajat din Palatul Apostolic, ci însuşi pontiful. Şi cu privire la ieşirile cu maşină sau la altele care-l puneau în mare încurcătură şi îl emoţionau, Gusso îşi aminteşte de aceste cuvinte ale lui Ioan al XXIII-lea: „Prefă-te că încă suntem la Veneţia”. Se descoperă întâmplări necunoscute, ca atunci când ieşind din apartamentele pontificale pentru o plimbare în Grădinile Vaticane, papa Roncalli a riscat să fie lovit de maşina unui tehnician de la Radio Vatican care mergea în grabă deoarece întârziase pentru o legătură internaţională: pentru a-l feri, scrie Gusso, „Capovilla cu promptitudine i-a dat un brânci papei şi amândoi s-au turtit de partea laterală a maşinii papale”.

Jandarmeria pontificală a voit să ia măsuri împotriva şoferului, însă papa i-a sfătuit s-o lase baltă (chiar dacă din ziua aceea paza a fost întărită şi traficul suspendat în timpul plimbărilor papale ca în timpurile lui Pius al XII-lea. Există confirmare a celor mai celebre „supărări” făcute papei: de exemplu când în mai 1960 însuşi cotidianul Vaticanului a instrumentalizat sub titlul „Puncte ferme” câteva din declaraţiile sale cu caracter politic electoral din timpurile de la Veneţia: „Niciodată n-am avut ocazia de a-l auzi pe papa ridicându-şi glasul ca în acel caz. Prin natură era un om blând, generos şi bun, răbdător cu toţi, îndeosebi cu aceia care l-au făcut să sufere în special când era nunţiu, dar de data aceasta, desigur, chiar fuseseră depăşite toate limitele”.

În pagini se desfăşoară apoi relatările cu diferite personalităţii din toată lumea, sărbătorile liturgice mai importante, vacanţele la Castel Gandolfo, audienţele. Revine de mai multe ori atenţia pontifului faţă de angajaţii din Vatican şi faţă de condiţiile lor de viaţă. Învăluite de tristeţe şi emoţie paginile finale despre ultimele luni de viaţă: „Suferea foarte mult – scrie Gusso – unele seri voia să fiu cu el, îmi cerea să-i citesc câteva articole […]. La asfinţitul zilei de 3 iunie, ultima zi a vieţii sale, eram la căpătâiul său în genunchi […]. Erau acolo rudele sale apropiate. Mâna papei Ioan a început să-şi piardă căldura, am înţeles încet-încet că se stingea. Şi acolo m-am gândit: el a fost sfântul care a schimbat viaţa mea”.

De Marco Roncalli

(După Vatican Insider, 29 august 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.