Categorii

Duminica a VII-a a Paștelui – Anul C

Duminica-VII-TP-C-lectioFap 7,55-60; Ap 22,12-14.16-17.20; In 17,20-26

            Una din realităţile cele mai apăsătoare cu care vine omul în contact este aşteptarea. Mai ales în ziua de azi, omului îi vine foarte greu să se acomodeze cu ea. În atâtea situaţii, întâlnim oameni care nu prea sunt dispuşi să aştepte, nici măcar atunci când este vorba de un interes personal.

            Tema duminicii de astăzi ne invită tot la aşteptare. Caracterul acestei aşteptări însă este diferit de cel pe care l-am prezentat mai sus. Nu aşteptăm realizarea unei promisiuni din partea vreunui om mare (ex. şef de stat sau patron), dar aşteptăm împlinirea promisiunii făcute de însuşi Cristos, atunci când şi-a manifestat dorinţa de a ne face părtaşi de gloria sa cerească, după ce ne-a salvat prin misterul său pascal şi ne-a transformat în creştini. Pentru noi, aşadar, cei care am devenit creştini, a adera la Cristos este o alegere liberă din partea noastră. Suntem chemaţi ca să dăm un răspuns pozitiv acestei alegeri. Adesea însă acest lucru comportă mari dificultăţi care provin din diferite medii. Acestea pot fi condiţiile sociale, atacurile adversarilor, dar adesea se întâmplă chiar şi din partea prietenilor.

            Odată ce ne-am dat adeziunea pentru Cristos, aşteptarea care trebuie să ne caracterizeze nu trebuie să fie una pasivă, aşteptând împlinirea făgăduinţei fără un efort personal, dar una activă, care să manifeste dorinţa noastră de a se realiza cât mai repede această promisiune, pe care El a făcut-o înainte de a se înălţa la cer. Conţinutul ei se rezumă la faptul că ne-a lăsat o moştenire sfântă prin Duhul său pe care l-a trimis asupra Bisericii şi slava lui Dumnezeu  de care ne va face părtaşi atunci când „îl vom vedea faţă în faţă” aşa cum s-a exprimat sfântul apostol Paul. Creştinul este chemat să fie acel ferment care trebuie să dospească aluatul şi care îl ţine unit. Dacă fermentul nu este bun, nu numai că nu dospeşte acest aluat, dar chiar poate dăuna şi să-l strice.

            Biserica primară a fost cuprinsă de dorul pentru Isus. Acest lucru îl vedem şi din viaţa primilor martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţă, pentru a se uni cu Cristos. Un astfel de exemplu ni-l oferă prima lectură unde sfântul Ştefan, prin viaţa sa dă o mărturie vie despre dumnezeirea lui Cristos, care şade de-a dreapta Tatălui. Astfel lectura se axează pe contemplarea gloriei lui Dumnezeu. Moartea lui Ştefan care ne este relatată aici, are puncte comune cu cea a lui Cristos. Şi el se roagă asemenea lui Cristos cel răstignit pe cruce pentru proprii săi asasini. Viziunea lui Ştefan, în urma căreia mărturiseşte că l-a văzut pe fiul omului la dreapta lui Dumnezeu, l-a costat viaţa, căci aceasta a fost percepută ca un blestem la adresa lui Dumnezeu. Dacă recunoaşterea dumnezeirii lui Isus era un fapt deosebit de periculos pe vremea aceea, nu putem spune că situaţia actuală este mult schimbată. În multe medii acest lucru este tratat deosebit de drastic, cu consecinţe dintre cele mai dure care adesea merg chiar până la pierderea vieţii (ex. misionarii).

            Credinţa mărturisită de primul martir – sfântul Ştefan – şi curajul său sunt aspecte pe care şi noi suntem chemaţi să le punem în practică şi să mărturisim că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, şi este în slavă la dreapta lui Dumnezeu. Acest adevăr este atât de important încât, toate cele şapte duminici ale Paştelui propun spre meditare acest adevăr.

            Şi Isus în celebra sa rugăciune din capitolul al XVII-lea s-a rugat pentru cei „care vor asculta cuvintele” sale, pentru ca să fie statornici în această credinţă.

            Tema centrală a Evangheliei de astăzi este unitatea în credinţă. Această unitate are mai multe dimensiuni. În primul rând este unirea care trebuie să se realizeze între oameni şi Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie profundă, asemenea aceleia care există între cele trei persoane ale Sfintei Treimi, aşa precum se roagă Cristos în rugăciunea sa. A doua dimensiune a acestei unităţi este legată de fraţii în credinţă – creştinii – care trebuie să respecte pe pământ perfecta unitate, aşa cum a voit-o Cristos. Acest lucru trebuie să fie o mărturie în faţa lumii pentru a da credibilitate creştinismului. Adesea însă se organizează adevărate atentate la adresa acestei unităţi, atunci când prin păcat omul se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Păcatele cele mai grave împotriva unităţii dintre creştini sunt ereziile şi schismele. Unii ar spune că acestea aparţin trecutului. Şi astăzi însă sunt unele păcate poate mai grave şi mai rafinate care macină din interior Biserica. Printre acestea sunt: disensiunile, nesupunerea, criticile vehemente la adresa autorităţilor bisericeşti şi lista ar putea continua.

            Un alt aspect pe care îl surprinde evanghelistul este cel al gloriei lui Cristos pe care o va manifesta în cer şi de care se vor bucura cei pe care Cristos i-a primit şi care răspunzând invitaţiei sale, se vor fi mântuit. Aşadar, Evanghelia zilei de azi, dă un răspuns cu privire la destinul omului de după moarte şi anume, că se va bucura de prezenţa lui Cristos în cer, acolo unde el locuieşte în glorie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aşa cum reiese din versetul 24 dorinţa finală a lui Isus este ca toţi să fie împreună: „Părinte vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat, să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu”. Acest testament lăsat de Cristos credincioşilor săi se cere împlinit întocmai.

            De fapt, omul mereu trebuie să-şi îndrepte inima şi viaţa spre Dumnezeu ca spre singurul scop al vieţii sale şi în prezenţa căruia trebuie să-şi afle liniştea, aşa după cum afirma şi sfântul Augustin: „Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştit ne este sufletul până când nu se va odihni în tine”. Atâta timp cât Dumnezeu nu este lângă noi suntem ca nişte copii orfani care îşi plâng părinţii pe care nu-i mai au aşa după cum vom vedea în exemplul următor.

            Acum câţiva ani, într-una din şcolile de la noi din ţară, la ora de limbă română, o profesoară s-a gândit să le dea o compunere elevilor ei, în care să-i descrie pe părinţii  lor.Trebuia să facă fiecare un portret literar al părinţilor, aşa cum considera fiecare că este mai frumos. În timp ce corecta lucrările primite de la copii, ochii învăţătoarei se opriră miraţi asupra unei lucrări curioase pe care erau scrise doar câteva cuvinte: „Tată, îmi este dor de tine! Vreau să fim din nou împreună, şi să simt bucuria ta! Cât să mai aştept?” Atât putu să scrie copilul. Restul paginii prezenta urme de lacrimi abundente. De fapt, erau lacrimile de durere ale unui copil căruia îi murise de câtva timp tatăl, iar acum suferea enorm din această cauză.

            Şi pe noi ar trebui să ne îndurereze separarea de Tatăl ceresc, separare care se produce prin păcat. Lacrimile acestui copil ar trebui să ne dea şi nouă exemplu să ne căim de păcate apelând la sacramentul reconcilierii cu Tatăl. Numai astfel ne vom putea bucura pe deplin de gloria sa cerească, atunci când la Parusie vom fi din nou împreună.

            În lectura a doua, îl vedem pe însuşi Cristos, Mirele, adresând chemarea sa Bisericii, care este Mireasa: „Vino”. Este o chemare la purificare de păcate şi la apropiere continuă de el. Acelaşi apel ne este adresat şi nouă şi ne cheamă la trăirea cât mai conştientă a vocaţiei primite după învierea lui Cristos, şi anume misiunea de a vesti tuturor Împărăţia lui Dumnezeu, în vederea realizării dorinţei sale finale. Acelaşi lucru îl afirmă şi Conciliul Vatican II în constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium: „Între timp, Biserica, crescând încetul cu încetul, aspiră la Împărăţia desăvârşită, şi din toate puterile speră şi doreşte să se unească în slavă cu Regele său” (Lumen gentium 5).

            Chemarea însă are şi un caracter individual, chemându-ne pe fiecare pe nume. Oare răspunsul nostru este cel pe care l-am auzit proclamat la finalul celei de a doua lecturi: „Da, vin!”, sau poate: „Mai aşteaptă puţin, mai am ceva de rezolvat!” De multe ori însă atunci când cineva spune „mâine” spune „niciodată”, astfel refuzând să accepte participarea la gloria cerească a lui Cristos. În faţa situaţiei în care ne pune societatea contemporană, avem datoria de a-l face cunoscut pe Domnul şi de a da mărturie despre el, asemenea primului martir Ştefan. Chiar dacă nu ni se cere să ne dăm până şi viaţa, totuşi se cere să dăm ceva din noi. Poate să renunţăm la orgoliul nostru sau la mândria noastră. Suntem noi oare capabili să ne jertfim cu totul lui Cristos? Dacă ne declarăm creştini prin cuvinte oare comportamentul şi atitudinea noastră sunt în concordanţă cu cele afirmate?

            Regretând infidelităţile în urmarea lui Cristos, să-l rugăm pe El să ne ajute să  înaintăm zilnic în unitatea credinţei şi astfel, la sfârşit să ne putem bucura împreună cu el de slava sa cerească.

                                                                                                                         Mihai Budău

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.