Categorii

Tot binele vine de la Dumnezeu. Tânărul muncitor Nunzio Sulprizio

Vestea mântuirii adusă de Isus omenirii cu gesturile sale şi cuvintele sale răsună şi astăzi în lume prin glasul, viaţa şi mărturia bărbaţilor şi femeilor care, găsind fericirea în inima Fiului lui Dumnezeu, o duc la aproapele lor. Nunzio Sulprizio este un autentic vestitor al fericirii care explodează în inima celui care se simte iubit, iubit de Isus.

S-a născut la 13 aprilie 1817 la Pescosansonesco, în Abruzzo, din mama Rosa şi tatăl Domenico, săraci dar plini de Dumnezeu şi de aceea plini de bucurie adevărată. Tinerii părinţi au dăruit fiului bucurie şi iubire din belşug, dar l-au lăsat foarte repede; la şase ani, micuţul deja îi pierduse pe amândoi. Încredinţat îngrijirilor atente ale bunicei după mamă, care a fost pentru el adevărată mamă şi învăţătoare de credinţă, Nunzio a descoperit comoara vieţii sale, izvorul fericirii sale în Euharistie. De fapt, bunica, femeie cu mari virtuţi, l-a învăţat pe nepotul foarte tânăr că în ostia consacrată este Isus prieten al sufletelor şi mângâiere a celui care suferă.

Micuţul Nunzio a devenit astfel, la numai şase ani, discipol al Euharistiei: în fiecare zi îngenuncheat în faţa tabernacolului din parohia sa dialoga cu Domnul şi primea în inimă lumina şi forţa lui Cristos. Suferinţa dură şi inexplicabilă care a însoţit de multe ori viaţa lui Nunzio, n-a reuşit niciodată să stingă bucuria adevărată care s-a născut în el din întâlnirea cu Euharistia.

După moartea bunicei, când avea circa 9 ani, micuţul a fost încredinţat îngrijirilor unui unchi morocănos şi violent, care l-a închis în atelierul său de fierar, constrângându-l la muncă dură, privându-l de posibilitatea de a merge la biserică şi lăsându-l postelnic timp de săptămâni. În aceste condiţii, inumane şi, mai mult, bătut cu violenţă în fiecare zi, Nunzio, tot mai slab, s-a îmbolnăvit grav: o rană adâncă la călcâiul piciorului stâng, formată pe neaşteptate, prevestea o gravă tuberculoză osoasă.

În pofida semnelor evidente ale suferinţei fizice, maltratările unchiului nu s-au atenuat, ba chiar s-au înăsprit împotriva sărmanului care era de acum numai o povară în atelier. Şi totuşi, şi între durere şi maltratări fizice, Nunzio n-a pierdut bucuria interioară pe care a primit-o de la părinţi, de la bunica, de la Isus, şi nu a devenit rău.

Agravarea condiţiilor sale fizice a provocat caritatea câtorva consăteni, care au contactat un unchi al lui Nunzio de la Napoli pentru ca să intervină. O călătorie lungă şi obositoare l-a condus pe bolnav în capitala regatului burbonic. Aici a fost primit în casa lui Felice Wochinger, un colonel nobil din garda regală, prieten al săracilor şi al sfinţilor din oraş, care a fost pentru băieţel un adevărat tată. Totuşi gravitatea condiţiilor sale de sănătate a cerut o internare urgentă.

Imediat ce a ajuns la spitalul celor incurabili, unde a rămas timp de douăzeci şi unu de luni, Nunzio le-a cerut medicilor: „Mai înainte să-mi prescrieţi toate îngrijirile, eu doresc să primesc prima Împărtăşanie”. În spitalul napolitan a realizat astfel marea dorinţă pe care o purta în inimă de mult timp: în sfârşit a putut să-l primească în trupul său pe Domnul pe care până atunci doar l-a contemplat din tabernacol.

Spitalul a fost pentru Nunzio locul revelării sfinţeniei sale, sala de antrenament în care tânărul a putut în sfârşit să-şi elibereze focul carităţii care ardea în pieptul său de mult timp. Se dedica bolnavilor mai săraci şi singuri decât el, le dăruia hrana sa celor care nu aveau nimic, îi ajuta pe infirmieri în ocupaţiile lor. Noaptea, se ruga cu ardoare întins pe paviment, ascunzându-se sub pat pentru a nu fi văzut, iar celui care-l întreba ce făcea îi răspundea: „Mă gândesc să-mi mântuiesc sufletul şi fac pocăinţă pentru păcatele mele şi pentru cele ale aproapelui meu!”.

Într-o noapte, pentru a da alinare unui bolnav grav care era internat în aceeaşi secţie a sa, Nunzio a voit să-i schimbe pansamentele pe care acesta le avea la gât din cauza unui cancer grav şi s-a rugat cu el. Bolnavul, de acum era la sfârşitul vieţii, a petrecut o noapte senină şi ziua următoare medicii, trebuind să-l externeze pentru a-l trimite să moară acasă, au descoperit că era vindecat, cancerul dispăruse.

După ce s-a terminat timpul internării, Nunzio a mers să trăiască împreună cu colonelul în reşedinţa Maschi Angioino, castel situat aproape de mare. Toată viaţa sa se schimbase, însă, direcţia inimii sale acum mai mult ca oricând era Isus prezent şi viu în Euharistie. Voia să fie a lui Isus, să se consacre Lui pe calea preoţiei, însă boala l-a împiedicat.

În pofida îngrijirilor primite şi a marelui afect al colonelului, răul inevitabil şi-a continuat parcursul său, conducându-l la moarte, la 5 mai 1836, la numai 19 ani, între urletele mulţimii venite la castel care-l aclama sfânt.

După aceea, numeroase episoade miraculoase l-au indus pe regele Ferdinand al II-lea de Bourbon să verse o sumă de o mie de ducaţi pentru a începe procesul de beatificare. Evenimentele istorice şi politice dintre jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea au încetinit cauza în mod însemnat, a cărui itinerar era marcat totuşi de Providenţa Divină: cum să nu amintim că Leon al XIII-lea, când i-a proclamat virtuţile eroice, îl indica tinerilor ca model de imitat. Ioan al XXIII-lea a promulgat decretele despre cele două minuni cerute pe atunci pentru beatificare, cu dorinţa de a fi el care să-l ridice la cinstea altarelor pe tânărul muncitor a cărui biografie o citise. Dar numai la 1 decembrie 1963, Paul al VI-lea l-a proclamat fericit, oferindu-l ca mijlocitor pentru tineri şi pentru muncitori.

În 2015 a fost deschis la Taranto procesul de canonizare, datorită vindecării inexplicabile a unui tânăr care ca urmare a unui grav accident de motocicletă a avut grave leziuni cerebrale şi era în stare de comă gravă: mama tânărului, deja cinstitoare a fericitului Nunzio, a cerut şi a obţinut de la parohia din Napoli, unde sunt rămăşiţele sale pământeşti, o relicvă, o pus-o pe trupul fiului şi a început vindecarea. La 14 octombrie, în plin Sinod al tinerilor, papa Francisc îl proclamă sfânt.

Nunzio Sulprizio continuă să vestească lumii bucuria care se naşte în inima celui care se simte iubit de Dumnezeu. El are un secret de revelat tinerilor, secretul său sunt cele două mari iubiri ale vieţii sale: „Isus şi Sfânta Fecioară Maria, Euharistia şi sfântul Rozariu”. Stând în faţa tabernacolului, trăind dialogul cu Cristos prezent şi viu în Preasfântul Sacrament, invocând ajutorul Fecioarei Maria cu rugăciunea Rozariului, se poate păstra speranţa, se reuşeşte să se cultive şi să se realizeze marile vise, dar, mai ales se cucereşte libertatea interioară. Este sfântul de la uşa vecină, care în simplitatea inimii sale vrea să poată spune generaţiilor de tineri că răul se învinge cu binele, că acela care vrea să înveţe să iubească într-adevăr trebuie să devină discipol al Euharistiei, că iertarea este medicamentul cel mai eficace pentru relele care chinuiesc sufletul nostru. Afirmaţia sa cea mai deasă era: „Tot binele vine de la Dumnezeu”. El n-a încetat niciodată să iubească, n-a încetat niciodată să se roage, n-a încetat niciodată să ierte, şi a fost fericit, pentru că îşi dăruise inima lui Cristos.

De Antonio Salvatore Paone

Postulator

(După L’Osservatore Romano, 11 octombrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.