Categorii

Sunete care ajută cuvintele. Alianţa posibilă între traducere, melodie şi texte liturgice

Care este astăzi locul compozitorului în viaţa muzicală a Bisericii? Pornind de la această întrebare, biblişti, liturgişti, educatori, teologi şi muzicieni s-au întâlnit la Roma într-o întâlnire organizată de Consiliul Pontifical al Culturii cu tentativa de a defini figura compozitorului de muzică sacră, de a scoate în evidenţă contribuţia sa pastorală şi culturală, precum şi exigenţele şi aşteptările comunităţilor creştine. Reflecţia, care a durat trei zile, s-a încheiat sâmbăta trecută şi a pus accentul pe raportul dintre muzică şi cuvânt, permiţând în afară de asta să se prezinte unele experienţe pastorale şi comunitare pentru a reflecta asupra impactului diferitelor stiluri muzicale şi componistice, ţinând cont şi de folosirea instrumentelor. Publicăm textul intervenţiei arhiepiscopului secretar al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.

Provocările care se pun unui traducător sunt foarte multe. Traducerea de texte liturgice, în mod deosebit, cere nu numai mare capacitate lingvistică, ci şi o însemnată predispoziţie şi experienţă în domeniile teologiei, Scripturii şi studiilor patristice. Este o operaţiune foarte delicată şi oneroasă, care cere abilităţi.

De fapt, ceea ce a fost prevăzut încă de la început, şi în această privinţă merg în urmă până la sfântul Pius al V-lea, care în timpul Conciliului din Trento în secolul al XVI-lea a contemplat posibilitatea de traduceri în limba poporului a noului său Liturghier roman, propunere înfrântă cu o margine foarte strânsă, de numai un vot.

De la Conciliul al II-lea din Vatican, traducerea liturgică a prezentat pentru toţi provocarea, şi pentru unii posibilitatea, de a apropia nu numai liturgia de credincioşi, ci şi pe credincioşi de liturgie. Uneori a fost şi o oportunitate pentru a porni un război ideologic, nu în cele din urmă despre cine are autoritate asupra a ce.

În cursul acestor ani, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a avut responsabilitatea de a asista nu numai slujirea petrină, ci şi conferinţele episcopale în această misiune dificilă. Acest itinerar istoric n-a fost mereu o mândrie pentru toţi. Trecerea anilor a demonstrat şi dificultăţile care există în a traduce direct din latină în limba gazdă. În multe cazuri, engleza şi spaniola, şi în măsură mai mică italiana, au fost folosite ca sursă pentru traducerile în alte limbi în toată lumea.

Şi opiniile discordante cu privire la teoria traducerii au avut partea lor în a contribui la trecerea acestor ani. Mă gândesc îndeosebi la divergenţa dintre principiile formale şi dinamice în abordarea traducerii, ambele cu susţinători puternici.

Traducerea n-a fost niciodată problema unei înlocuiri servile cuvânt cu cuvânt. Cum ar putea să fie aşa? Cuvintele conţin adesea mult mai mult decât ceea ce exprimă silabele care le compun, şi acest lucru este şi mai evident pentru textele liturgice, care cer o cunoaştere care merge dincolo de simpla extragere a rădăcinii. O înţelegere foarte elementară a ştiinţei filologiei ar fi suficientă să ne convingă că trebuie să fie aşa. Aşa cum a scris sfântul Toma de Aquino în secolul al XII-lea, „un bun traducător trebuie, păstrând sensul adevărurilor pe care le traduce, să adapteze stilul său la geniul limbii în care se exprimă” (Prolog de la Contra errores graecorum). Conform cunoscutului mod de a  spune în italiană: tradurre è tradire (a traduce înseamnă a trăda).

Când se traduc texte liturgice alese din Sfintele Scripturi şi din scrierile Părinţilor Bisericii şi care transmit probleme de revelaţie divină, trebuie dedicată grija maximă de a transmite celorlalţi ceea ce noi înşine am primit de la Biserică în fidelitate faţă de depozitul credinţei: lex orandi, lex credenda, lex vivendi. Astfel, când evaluăm traducerea de texte şi compoziţia de aranjamente muzicale, continuăm misiunea delicată de a transmite tot acel depozit cu aceeaşi fidelitate.

Pe urma iniţială a conciliului, experienţa n-a fost mereu încurajatoare. De exemplu, reducerea lui Gloria in excelsis Deo la o interpretare ritmică a lui Gloria Patri et Filio et Spiritui Sancto, în diferite limbi europene, este o bună demonstraţie a ceea ce n-ar trebui să se întâmple niciodată nici măcar în şcolile elementare. În cea mai bună dintre ipoteze este vorba despre lene, în cea mai rea despre suficienţă.

Ţinând cont de sensibilitatea cerută în traducerea textelor liturgice, se poate înţelege importanţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a cuvintelor Bisericii în liturgia sa.

Compoziţia muzicală cere tot acest nivel de sensibilitate. În măsura în care şi muzica este o limbă, ea nu numai comunică, ci şi transmite o realitate la un nivel mai profund. Muzica este un ceva care vorbeşte direct la inimă fără a trebui să fie raţionalizat. Prin acest mijloc, Cuvântul lui Dumnezeu „cântat” poate să fie semănat mai uşor pentru ca să se înrădăcineze cu mai mare uşurinţă, cu capacitatea, pe care de fapt o are, de a merge şi dincolo de posibilităţile expresive ale unui cuvânt vorbit pentru a deveni o formă de artă care, în slujba liturgiei, duce la o potenţare a rugăciunii.

O vorbă atribuită sfântului Augustin (deşi nu se găseşte nicăieri în scrierile sale) este qui cantat bis orat sau bis orat qui bene cantat, adică, acela care cântă bine se roagă de două ori. În orice caz, bene cantat sugerează în mod mai mult decât evident că iubirea cu care se cântă ceva măreşte excelenţa.

Această interpretare privilegiată şi într-un fel înaltă a unui cuvânt de către muzică în mod liturgic se obţine atunci când compoziţia este cu adevărat în slujba cuvântului şi nu este folosită ca pretext pentru a scrie cântece care au puţin de-a face cu acţiunea liturgică. Atunci când se întâmplă asta, muzica devine mai importantă decât textul pe care intenţionează să-l exprime. Este un fenomen evident în decursul secolelor din istoria Bisericii şi care a fost motiv de corectare în magisteriul său. Un text liturgic trebuie să fie înţeles nu pur şi simplu ca fiecare cuvânt, ci din contextul, textul sau fraza sa. Există multe exemple în care n-a fost aşa. Unul dintre acestea este vestitul Gloria de Haydn în Liturghia în cinstea sfântului Ioan al lui Dumnezeu. În timp ce basul cântă et in terra pax hominibus bonae voluntatis, şi aşa mai departe, tenorul cântă Domine Deus Agnus Dei Filius Patris, altista Domine Fili unigenite şi soprana Gratias agimus tibi propter magnam gloriam tuam. Rezultatul este că întregul Gloria este cântat în cincizeci de secunde şi, deşi textul este cântat în întregimea sa, este făcut în manieră incomprehensibilă.

Există multe alte exemple ale acestei abordări, din culturi şi limbi diferite, unde compozitorul, după ce a descoperit o melodie frumoasă, a forţat un text liturgic pentru a-l face să încapă, schimbând cuvintele sau accentele lor, sau supunând textul la pauze care-l fac incomprehensibil.

Sfântul Pius al X-lea în motu proprio Tra le sollecitudini (22 noiembrie 1903) citează cântul gregorian ca „model suprem al muzicii sacre”. Este uşor de înţeles de ce, din moment ce cântul este pus în slujba unui cuvânt care trebuie să fie înţeles, gustat şi rugat. Asta nu-l împiedică pe compozitor să sublinieze un aspect teologic sau altul al textului, însă cere ca el să respecte textul în ansamblul său. De exemplu, studiul semiologiei unor cântece gregoriene, foarte simple, ne arată cum compozitorul vrea ca să înţelegem textul. În antifonul Laudate Dominum de caelis cântat în timpul laudelor de duminica din a treia săptămână din timpul de peste an, accentele pe silabele lau-da-te arată că pentru compozitor „lăudaţi-l” este central în text. Sau, în antifonul Tu es Petrus semiologia arată că vom cânta „Tu eşti Petru”. Cu alte cuvinte, interpretările sunt obţinute cu mare sensibilitate. Studiile cântului gregorian în decursul ultimului secol ne arată cu câtă simplitate compozitorul poate să adauge o interpretare spirituală la cuvintele pe care le pune în muzică.

Pornind de la premisa că muzica este în slujba liturgiei, este necesar, astăzi mai mult ca oricând, ca un compozitor de muzică liturgică să nu fie numai o persoană competentă în această artă, ci şi o persoană a rugăciunii. Compozitorul trebuie să fie o persoană care, prin meditaţia sa asupra textului, descoperă mijlocul muzical just pentru a permite ca acesta să ajungă la inimă şi acolo să înfigă rădăcini, să crească şi să dea rod nu numai în rugăciune, ci şi în viaţă: lex orandi, lex credenda, lex vivendi.

În timp ce ne pregătim să celebrăm, în octombrie, canonizarea fericitului papă Paul al VI-lea, este corect ca această intervenţie să facă ecou cuvintelor din discursul său adresat artiştilor la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican, la 8 decembrie 1965: „Astăzi ca şi ieri, Biserica are nevoie de voi şi se îndreaptă spre voi. Ea vă spune cu glasul nostru: nu lăsaţi să se rupă o alianţă atât de rodnică! Nu refuzaţi să puneţi talentul vostru în slujba adevărului divin! Nu închideţi spiritul vostru în faţa suflului Duhului Sfânt! Această lume în care trăim are nevoie de frumuseţe pentru a nu se prăbuşi în disperare. Frumuseţea, ca şi adevărul, este ceea ce revarsă bucurie în inima oamenilor, este acel rod preţios care rezistă în faţa uzării timpului, care uneşte generaţiilor şi le face să comunice în admiraţie. Şi asta graţie mâinilor voastre (…). Fie ca aceste mâini să fie curate şi dezinteresate! Amintiţi-vă că sunteţi păzitorii frumuseţii în lume: acest lucru este suficient să vă eliberaţi de gusturile efemere şi fără adevărate valori, să vă eliberaţi de căutarea de expresii extravagante sau nesănătoase. Fiţi mereu şi pretutindeni demni de idealul vostru şi veţi fi demni de Biserică, ea care, cu glasul nostru, în această zi vă adresează mesajul său de prietenie, de salut, de mulţumire şi de binecuvântare”.

De Arthur Roche

(După L’Osservatore Romano, 20 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.