Categorii

Stella: „Amoris laetitia şi discernământ, iată misiunea preoţilor”

„Este nevoie de preoţi pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre şi să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv şi psihic stabili şi senini”, pentru că „atunci când lipseşte această echilibrată umanitate de fond, preotul riscă să asume poziţii de rigiditate sau de distanţă, şi de teama de a nu şti să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranţa se uneşte mereu cu o anumită inflexibilitate”. Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, explică în acest interviu la Vatican Insider misiunea desigur nu uşoară pe care exortaţia despre căsătorie şi familie o încredinţează preoţilor. Chemaţi să se apropie „de viaţa persoanelor neclasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situaţia lor concretă şi dorinţa lor de Dumnezeu”.

Eminenţă, în aceste luni de discuţii despre exortaţia Amoris laetitia s-a disecat documentul, mai ales cu privire la problema posibilei readmiteri la sacramente în unele cazuri de divorţaţi recăsătoriţi, dar s-a vorbit puţin despre figura centrală a preotului. De ce?

Cred că tot ceea ce face parte din materia credinţei are nevoie mereu, din partea noastră, de ceea ce aş numi o „convertire a privirii”. Adică, nu se pot privi şi interpreta lucrurile credinţei şi vieţii Bisericii cu ochelari de prejudecăţi sau ideologici. Efortul pe care trebuie să-l facem este să scrutăm orizontul mai amplu în care se situează fiecare afirmaţie sau un întreg document. Sinodul a fost convocat pentru a încuraja reflecţia despre frumuseţea familiei şi despre vocaţia matrimonială, şi în lumina unor realităţi socio-culturale şi a noilor problematici. A reduce această panoramă la fiecare problemă, oricât ar fi de importantă, nu este corect. De fapt, evaluările divergente s-au născut numai despre aspectul privitor la posibila readmitere la sacramente pentru divorţaţii recăsătoriţi, în timp ce Amoris laetitia este un document care invită să se adopte practica discernământului pentru a însoţi familiile rănite, care este cu totul altceva. În acest sens, se vorbeşte încă puţin despre misiunea încredinţată preoţilor şi amintită şi de noua Ratio Fundamentalis (noile linii călăuzitoare cu privire la preoţie, publicate în 2016, nr): a fi oameni ai discernământului, adică oameni care se apropie de viaţa persoanelor nu clasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situaţia lor concretă şi dorinţa lor de Dumnezeu, însoţind procesele reale ale vieţii lor şi ale credinţei lor, făcându-i să simtă nevoia de milostivire şi de a trăi Evanghelia.

Puteţi să explicaţi ce înseamnă a face „discernământ” aşa cum cere Amoris laetitia?

Pentru a prelua o imagine folosită de papa Francisc, aş spune că înseamnă a nu închide viaţa şi realitatea în „totul alb sau totul negru”. Această abordare rigidă, alimentată de ideologie şi de legalism, este insuficientă pentru „a citi” cu adevărat existenţa în complexitatea sa. Desigur, este mai uşor a ne închide într-o cuşcă şi a fi, astfel, protejaţi de riscurile şi de pericolele pe care le vedem în jurul nostru; dar dacă prevalează numai frica rămânem imobili şi, oricât ne-ar putea folosi în unele momente, a rămâne mereu în siguranţa cuştii până la urmă înseamnă a nu mai trăi. Se înţelege că unii ar vrea să evite truda de a căuta şi de a interpreta lucrurile în profunzime, mulţumindu-se cu soluţii uşoare şi comode; totuşi, atât în viaţa cotidiană cât şi în credinţă, ne dăm seama că există multe „zone cenuşii”, situaţii care nu pot să fie încadrate în mod rigid în „ori alb ori negru”. Cu privire la Amoris laetitia şi la aşa-numitele „dubia”, cardinalul Gerhard Ludwig Müller, în prefaţa la ultima carte a filozofului Rocco Buttiglione, evidenţiază tocmai această tensiune între obiectivitatea normei, care rămâne fundamentală şi luminează cu privire la adevărul căsătoriei, şi „situaţiile existenţiale care sunt foarte diferite şi complexe” şi care, în anumite cazuri, pot atenua vina sau oricum pot să evidenţieze o sinceră căutare a lui Dumnezeu. Pentru a evita atât o adaptare uşoară la spiritul relativismului cât şi o aplicare rece a preceptelor, afirmă cardinalul, „este nevoie de o deosebită capacitate de discernământ spiritual”. Îmi vine în minte Conciliul din Ierusalim relatat în Faptele Apostolilor: pentru a rezolva o problemă practică din viaţa Bisericii, apostolii nu fac imediat referinţă la lege sau la tradiţie, ci deschid larg ochii şi inima spre trăirea harului Duhului Sfânt. Cam cum spunea cardinalul Canestri, un păstor care a decedat recent: important este a sta în fluviul Bisericii; dacă unul stă un pic mai la dreapta sau un pic mai la stânga este numai varietate legitimă pe care nu trebuie s-o restrângem în mod forţat. Iată, cred că discernământul este arta de a vedea, cu ochii credinţei, cum Duhul Sfânt este adesea în acţiune şi în situaţii de viaţă complexe sau aparent îndepărtate de Dumnezeu, pentru a percepe toate posibilităţile umane, spirituale şi pastorală, rămânând mereu „în fluviu”.

Amoris laetitia pune o considerabilă încărcătură de responsabilitate pe umerii preoţilor. Sunt ei formaţi şi pregătiţi pentru asta?

Avem în faţa noastră o mare provocare ce cuprinde îndeosebi formarea sacerdotală. M-a uimit mult, în colocviul papei Francisc cu părintele Antonio Spadaro, publicat în cartea „Acum puneţi întrebările voastre”, referinţa la planurile de formare sacerdotală care riscă să educe cu idei prea clare şi după limite şi norme definite făcând abstracţie de situaţiile concrete ale vieţii; avem nevoie, în schimb, ca preotul să fie „om al discernământului”. Însă pentru aceasta trebuie insistat în mod special pe formarea umană a preoţilor. Cu noua Ratio Fundamentalis s-a încercat să se descurajeze o formare bazată şi organizată cu un accent, aş spune excesiv şi absorbant pe planul studiilor academice sau întemeiat pe o spiritualitate abstractă, aproape externă persoanei. Este nevoie – dacă pot să spun aşa –de preoţi pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre şi să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv şi psihic stabili şi senini.

Ce se întâmplă dacă lipseşte acest echilibru?

Când lipseşte acest echilibru de fond, preotul riscă să asume poziţii de rigiditate sau de distanţă, şi de teamă de a nu şti să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranţa se uneşte mereu cu o anumită inflexibilitate. În schimb, un preot pe deplin uman merge în mijlocul oamenilor, se lasă înduioşat de rănile lor, încurajează bucuriile lor şi trăieşte o cordialitate a trăsăturii care-l face plăcut în relaţii; însoţindu-i pe fraţi, el va rămâne mereu mai puţin centrat pe sine însuşi şi se va preocupa, în schimb, să facă să ajungă la toţi mângâierea lui Dumnezeu şi parfumul harului său. Un astfel de preot nu-i priveşte pe ceilalţi de la înălţimea unei catedre, ci, pe deplin conştient că el este cel dintâi un păcătos iertat, merge în aceeaşi barcă a fraţilor şi face cu ei traversarea convertirii la Cristos. Cu compasiune şi apropiere paternă, el va şti să primească istoria fiecăruia, ca un om care ştie bine că orice istorie şi orice persoană este diferită de celelalte şi că nu există manuale şi breviare deja făcute odată. Este un om care ştie să propună o credinţă şi o viaţă creştină făcută mai mult din relaţii decât din reguli abstracte.

A uimit faptul că la Firenze, în noiembrie 2015, papa Francisc a indicat Bisericii italiene modelul lui Don Camillo al lui Guareschi. De ce a făcut asta, după părerea dumneavoastră?

Întâlnirea de la Firenze a fost dedicată umanismului creştin, care nu este un concept abstract, ci un model al faptului de a fi oameni pe care-l putem contempla în Isus şi-l putem realiza graţie Lui. Chiar dacă istoriile lui Guareschi şi figura lui don Camillo sunt destul de îndepărtate în timp şi fotografiază un context italian care de acum nu mai există, papa a voit să amintească imaginea „umană” a acelui paroh: un om umil, în anumite privinţe exuberant, care se defineşte „sărman preot de la ţară”, dar care stă în mijlocul oamenilor şi se dedică în întregime lor, arătând forţă, determinare şi curaj profetic atunci când este vorba de a-i apăra pe cei mai slabi, de a educa, de a interveni în situaţii. Este vorba despre figura de preot aş spune „esenţială”, care centrează toată viaţa sa sacerdotală pe Isus. Cum să nu ne amintim de vestita scenă din filmul „Don Camillo, Monsignore… ma non troppo”, în care parohul dialoghează cu Răstignitul, chiar imediat după ce a primit numirea ca monsenior; în colocviu, Cristos demască în mod duios câteva minciuni ale lui don Camillo, care, între ironic şi încâlcit răspunde: „Doamne, atât de mult voiam să te revăd…”. Deci, o figură de preot înzestrată şi cu un umorism sănătos, care-l ajută „să nu se ia prea în serios” şi, astfel, să rămână profund uman. Aşadar, nu un „funcţionar din sacristie”, ci un păstor care ştie să se înduioşeze şi să plângă pentru popor.

Aşadar, ce înseamnă a fi preot într-o societate ca a noastră, tot mai secularizată?

Şi această situaţie culturală are nevoie de discernământ prudent şi atent. Trebuie să fim atenţi la generalizările care, eventual, pornind de la o reflecţie defetistă cu privire la realitatea actuală, ne fac să ne îndreptăm în urmă şi ne fac să devenim, aşa cum afirmă Evangelii gaudium, „pesimişti nemulţumiţi şi cu faţa întunecată”. Desigur, astăzi trăim într-o lume secularizată, în care au dispărut unele certitudini consolidate şi s-au schimbat profund unele contexte ospitaliere şi favorabile pentru transmiterea credinţei. totuşi, şi aceasta poate să fie o binecuvântare.

Chiar o binecuvântare?

Istoria ne învaţă că atunci când creştinismul n-a trebuit nici să lupte nici să trudească pentru a vesti mesajul său, a riscat să devină lânced, să se acomodeze în siguranţa socială sau, şi mai rău, să încheie legături ambigue cu puterea politică pentru a menţine garanţia propriilor privilegii. Astăzi, în schimb, avem posibilitatea de a recupera spiritul profetic al Evangheliei şi de a vesti mesajul său alternativ şi împotriva curentului; într-o lume care se schimbă rapid, adesea marcată de incapacitatea de a ne iubi şi de a ne asculta, şi care restrânge viaţa în logica consumismului şi a pieţei, preotul poate să fie martorul unui Cuvânt nou, capabil să facă persoanele să reflecteze şi să inaugureze stiluri şi modele de viaţă diferite. Pentru a face asta, aş spune simplu: trebuie să fim din nou preoţi! Adică să ne întoarcem la esenţialul slujirii: să oferim timp persoanelor pentru ca să poată găsi măcar un spaţiu de ascultare şi de dialog, să fim disponibili pentru spovezi, să ne rugăm cu oamenii, să fim martori ai bucuriei, ai slujirii şi ai gratuităţii. Referinţa noastră nu poate să fie decât Evanghelia: când Isus întâlneşte persoanele, obosite, rănite sau căzute, apleacă asupra lor o privire binecuvântătoare şi iubitoare, se înduioşează, le ia la inimă şi le ridică. Tocmai aceasta trebuie să fie, şi astăzi, misiunea fiecărui preot.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 25 noiembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.