Categorii

Spre depăşirea fracturii dintre catolici şi luterani?

martin-lutherMartin Luter era un preot augustinian german care în 1516 a început să-l critice pe Papa şi Biserica din Roma. Îndeosebi critica sa a pornit de la opoziţia faţă de practica indulgenţelor. Criticile călugărului împotriva comportamentului Pontifilor romani s-a extins şi a devenit populară până acolo încât în ianuarie 1520 s-a reunit la Roma primul consistoriu împotriva tezelor sale, iar în iunie a fost dată bula Exsurge Domine care-i intima lui Luter să retracteze oficial poziţiile sale sau să se prezinte la Roma pentru a face la fel, altminteri va fi excomunicat. Situaţia a degenerat la 3 ianuarie 1521, cu bula Decet Romanum Pontificem, cu care Leon al X-lea îl excomunica pe Martin Luter. Acuza era de erezi husită. Condamnarea lui Luter a generat o schismă cu crearea Bisericii protestante. Au urmat ciocniri şi violenţe pentru posesia proprietăţilor Bisericii creştine acum scindată, deci: conventuri, posesiuni, şcoli, universităţi. Conflictul dintre catolici şi luterani n-a cruţat niciun sector al societăţii. În istorie el s-a extins şi între state.

Aşadar, un eveniment sângeros de diviziune între creştini. La distanţă de circa 495 de ani de la excomunicare, multe lucruri s-au schimbat în timp, şi chiar în Pontificatul Papei Francisc s-ar putea întâmpla să vedem cele două confesiuni reconciliate şi însufleţite de o strânsă alianţă pentru a consolida pacea, a-i ajuta pe nevoiaşi, a veni în ajutorul migranţilor. Pentru a încerca să înţelegem la ce punct se află procesul de dialog ecumenic dintre catolici şi protestanţi, agenţia Zenit l-a intervievat pe mons. Costantino Di Bruno, care a obţinut doctoratul în teologie în 1979 cu o teză despre: „Rolul mântuitor al omenităţii lui Cristos în lumina marilor teme ale Cristologiei lui Luter, în confruntare cu soteriologia sfântului Anselm (Cur Deus Homo) şi sfântul Toma de Aquino (Summa Theologica)”, la Institut catholique din Paris.

Papa Francisc a spus: „Eu cred că intenţiile lui Martin Luter nu erau greşite. Era un reformator”. Ce credeţi despre aceste afirmaţii?

Toate intenţiile pot fi bune, ba chiar sfinte. Metodologia evanghelică trebuie mereu respectate. Credinţa, speranţa, caritatea trebuie trăite în cele patru mari virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria, cumpătarea. Intenţiile bune trebuie să rămână bune de la început până la sfârşit. Orice reformator trebuie să facă două lucruri: să nu sfâşie niciodată el trupul lui Cristos, care este Biserica, nici să nu permită ca el să fie sfâşiat de trupul lui Cristos. În faţa trupului lui Cristos care trebuie păstrat în unitatea sa de mântuire şi de răscumpărare, orice bună intenţie trebuie renegată, încredinţând-o Duhului Sfânt, pentru ca El să fie cel care s-o introducă în inimi prin căi şi metode pe care numai înţelepciunea sa le ştie şi le cunoaşte. Despărţirea de trupul lui Cristos, care este Biserica una, sfântă, catolică, apostolică, produce daune infinite. Pentru ca nicio daună să nu lovească Biserica, este cerut fiecăruia propria răstignire şi propria anihilare. Orice bun reformator în Biserică trebuie să fie şi martir al Bisericii, ci rămânând mereu în Biserică.

„Poate că – a mai spus Papa – metodele erau greşite. Însă Biserica nu era un model de imitat: existau corupţie, mondenitate, lupte de putere. El a contestat. Şi a făcut un pas înainte pentru a o critica”. Care este comentariul dumneavoastră în această privinţă?

Toţi marii sfinţi au trăit în momente de puternică rătăcire a credinţei. Ei, chiar dacă într-un fel şi prin diferite aspecte martiri ai Bisericii, n-au încetat niciodată să iubească Biserica, s-o slujească, s-o cinstească, precum adevărata lor Mamă. Timpurile sfântului Francisc şi sfântului Dominic nu erau deloc uşoare. Isus însuşi i-a spus lui Francisc să repare Biserica sa care aproape că se prăbuşea. Francisc a cerut Papei aprobarea noului său stil de viaţă şi ca prim statut a regulii sale a pus ascultarea „faţă de domnul Papă Honoriu” şi faţă de succesorii săi. După părerea mea adevărata problemă de rezolvat nu este aceea despre justificare, ci cealaltă despre medierea reală a Bisericii în vederea mântuirii. Biserica, în afară de a fi una şi sfântă şi catolică este şi apostolică? Preoţia ministerială este esenţă a Bisericii sau un adaos? Fără preoţie nu există Euharistie. Fără Episcopi nu există succesiune apostolică. Fără Papa suntem fără fundament pe care Biserica lui Cristos este zidită. Fără Papa, comunităţile creştine nu sunt garantate de eroare, de erezii.

Aceea a lui Luter nu este numai schismă, din schismă a devenit erezie. Lipseşte adevărul Bisericii, lipseşte însăşi structura adevărului revelat care pentru noi se naşte dintr-un triplu izvor convergent într-un singur canal: Scriptură, Tradiţie, Magisteriu. Principiul „sola fides, sola scriptura, sola gratia” nu poate rezista. Scriptura este dată de Biserică. Credinţa se naşte din Cuvântul Bisericii. harul este darul Bisericii. Există har mai mare decât Euharistia, decât Mirul, decât Prezbiteratul, decât Episcopatul, decât Papalitatea? Există har mai mare decât Tradiţia şi decât Magisteriu? Există har mai mare decât a rămâne în unitatea Bisericii? Sunt realităţi peste care nu se  poate survola, afară de cazul când aceste lucruri au devenit secundare şi pentru noi.

Conform Papei Francisc, după 500 de ani „este posibil să se reia drumul pentru a ne regăsi, pentru a ne ruga împreună, pentru a lucra împreună pentru cei săraci, pentru a dialoga şi a lucra împreună pentru atâtea lucruri precum lupta împotriva exploatării persoanelor”. Conform dumneavoastră, este posibil?

A lucra împreună se poate. A se ruga împreună de asemenea. Însă problema devine delicată. Noi ne rugăm Fecioarei Maria. Îi invocăm pe fericiţii din paradis. Credem în mijlocirea şi în comuniunea sfinţilor, în indulgenţe, în Jubileu şi în Anul Sfânt, în Euharistie, în sacramentul Mirului şi al Pocăinţei. Putem să ne rugăm, dar nu putem să trăim aceeaşi credinţă. Se roagă cu un Papă, dar nu se crede în Papa. Cu un Episcop dar nu se crede în Episcop. Cu un preot, dar nu se crede în preot. Cu privire la social se pot face atâtea lucruri împreună. Însă una este viziunea creştină despre om şi alta e cea a celorlalte confesiuni religioase. Renunţând la adevărul nostru totul se poate face. Avem nevoie de toată înţelepciunea Duhului Sfânt ca să ne conducă pentru ca din acţiunea noastră celălalt să nu creadă că noi am renunţat la adevărul lui Cristos, al Bisericii, al sacramentelor, al harului, al apostolicităţii şi ne-am pus pe acelaşi plan a adevărului şi doctrinal. De această înţelepciune este nevoie şi în relaţiile cu celelalte confesiuni religioase creştine şi necreştine. Dacă lumea îşi dă seama că noi renunţăm la esenţa noastră, misiunea Bisericii va putea fi considerată moartă. Dar astăzi acest lucru se întâmplă. Nu se mai vede nici necesitatea convertirii la Evanghelie – nu foloseşte drept cale a mântuirii – nici de agregarea la Biserică. Toate religiile duc la Dumnezeu. Însă ele nu duc la Cristos. Fără Cristos, unic şi singur Mediator al mântuirii, şi fără Biserică, adevăratul său sacrament în har şi în adevăr, adevărata mântuire nu există. Însă despre aceste lucruri ar trebui să se convingă astăzi chiar fiii Bisericii una, sfântă, catolică, apostolică. Totul se poate face, cu condiţia ca să nu se creeze nici iluzii şi nici echivocuri. Ar fi sfârşitul adevăratei Biserici şi al adevăratului Cristos, care niciodată nu va putea exista fără Biserica sa.

Întâlnind o delegaţie luterană, Papa a spus că un punct de acord pe planul teologic este tema justificării. Documentul comun despre această temă este, conform Sfântului Părinte, „unul dintre cele mai clare”. Puteţi să ne explicaţi despre ce este vorba?

Justificarea este trecerea de la moarte la viaţă, de la păcat la har, de la împărăţia principelui lumii la împărăţia lui Dumnezeu şi ea are loc numai prin credinţa în Cristos Isus. Ea nu are loc prin merite personale. Noi nu mărturisim că şi Fecioara Maria a fost zămislită neprihănită, în prevederea meritelor lui Cristos? Despre această temă, cel puţin în faza sa iniţială, cred că nu sunt probleme. Problemele se nasc cu privire la roadele justificării şi la modalităţile de har şi de Duh Sfânt pentru a o duce la împlinire. Justificarea ne face „copii adoptivi ai lui Dumnezeu, templu viu al Duhului Sfânt, trup al lui Cristos, adică Biserică a sa, moştenitori ai vieţii veşnice”. Aceste roade nu se pot maturiza în plinătate de har şi de Duh Sfânt decât în Biserica lui Isus Cristos, care este Biserica una, sfântă, catolică, apostolică. Orice problemă cristologică devine în mod necesar problemă ecleziologică, dacă este problemă ecleziologică se face problemă sacramentală.

Numai botezul nu este suficient. Numai trecerea de la moarte la viaţă nu este suficientă. Este necesar tot harul şi Duhul Sfânt care sunt date de Biserică, în ea, prin ea. A fi justificaţi şi a deveni Biserică a lui Cristos Isus nu sunt aspecte separabile. În afara Bisericii nu numai că dispare tot harul sacramental, necesar Duhului Sfânt pentru a forma adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, dispare şi adevărul pe care trebuie mers. Ecleziologia se face imediat antropologie. Antropologia catolică şi celelalte antropologii nu sunt aceleaşi, pentru că ecleziologiile nu sunt aceleaşi.

Evangelica Lutheran Church in America (ELCA) a aprobat un document în care susţine că este necesară o unitate mai mare între luterani şi catolici pentru că n-ar exista diferenţe despre teme care se referă la Biserică, slujire şi Euharistie. Suntem cu adevărat aproape de o fraternitate ecumenică reînnoită?

Acesta ar putea să fie primul pas. Unitatea noastră nu este între două „entităţi” separate şi distincte, deşi cu mijloace, finalităţi şi structuri care ar putea să rezulte egale. Unitatea adevărată, cea după Cristos Isus, are loc atunci când se devine o singură turmă, sub un singur păstor. Atât timp cât vor fi multe turme, mulţi păstori, multe staule, multe „adevăruri” despre Biserică şi despre Cristos, nu se poate spune că suntem mlădiţe ale unei singure viţe, fii ai unei singure Biserici, mădulare ale unui singur trup. A fi „cum Petro” încă nu înseamnă a fi „sub Petro”. Atât timp cât aceste adevăruri sunt valabile pentru Biserica noastră, nu putem vorbi despre unitate. În unitate se intră nu prin acord, ci prin convertire, rod al Duhului Sfânt în inimi. Biserica este obligată să spună întregii lumi care sunt adevărurile necesare de care nu se poate face abstracţie pentru a fi adevărat Trup al lui Cristos şi care sunt în schimb rod şi aplicaţii istorice ale Evangheliei trăite în decursul secolelor. Apostolicitatea „cum Petro et sub Petro” nu va putea fi niciodată considerată secundară. Biserica însăşi ar fi fără fundamentul său de stabilitate.

Care sunt motivele care au dus la sciziunea dintre catolici şi luterani?

Motivele nu sunt între catolici şi luterani, ci între Luter şi Petru. Odată ce actul de excomunicare a fost semnat de Papa, totul s-a precipitat, şi pentru că din punct de vedere politic era nevoie, ba chiar necesitate, de un opozant împotriva Romei şi Luter a devenit un instrument bine exploatat de toţi principii timpului. Însă acestea sunt chestiuni istorice şi este corect ca să fie încredinţate istoricilor. Domeniul meu este pur teologic. În teologie este urgent de afirmat că binele trupului lui Cristos merge mereu dincolo de descoperirile noastre teologice. Cine este mişcat de Duhul Sfânt ştie că anumite adevăruri nu pot fi mereu impuse imediat. Adevărul nu trebuie despărţit niciodată de caritate. Caritatea trebuie mereu să triumfe asupra adevărului. În numele adevărului Luter a lăsat ca trupul Bisericii să fie sfâşiat. După această sfâşiere, partea sfâşiată s-a sfâşiat la rândul său şi se sfâşie în multe părţi. De altfel şi în mod paradoxal, ori se primeşte un singur Papă, ori fiecare devine Papă pentru sine însuşi. Fiecare, conform principiului „sola fides, sola gratia, sola scriptura” poate să-şi construiască o „Biserică” a sa, o comunitate a sa, adăugând rar, dar mereu eliminând ceva din credinţă, din har, din Scriptură. Discipolii înşişi ai lui Luter au fost foarte conştienţi de acest lucru. De exemplu Barth scria cu privire la înţelegerea Scripturii: Privée du mystère du Christ et du Saint-Esprit, ne repostant plus que sur elle-même, la Bible ne pouvait devenir que ce “pape de papier”, lequel, à la différence du pape vivant qui réside toujours à Rome, se trouvait entièrement livré au bon plaisir de ses lecteurs et commentateurs (Barth K., Dogmatique. I. La doctrine de la Parole de Dieu. Prolégomènes à la Dogmatique, Tome Deuxième (***), Labor et Fides, Genève 1955, 69).

Cu alte cuvinte, dacă este eliminat principiul de autoritate, întemeiat de Cristos, fiecare discipol va putea să constituie însăşi Scriptura „papa de hârtie” al său făcând-o să spună nu ceea ce ea spune, ci ceea ce place fiecăruia ca ea să spună. Evaluând fiecare lucru din roadele care încă se culeg, trebuie să afirmăm că lui Luter i-a lipsit tocmai sfinţenia şi Duhul Sfânt. Intuiţiile sale teologice au fost încredinţate cărnii şi nu Duhului Domnului şi carnea s-a folosit de ele pentru distrugerea Bisericii.

Ultima adnotare care trebuie evidenţiată vrea ca să existe o mare diferenţă între Luter şi luterani. Luter avea o formare catolică de bază. Chiar dacă renega toată teologia scolastică din cauza introducerii lui Aristotel şi a filozofiei sale în procesele de deducţie şi de argumentare şi chiar în limbaj. Expresia sa este puternic expresivă: „Ratio, philosophi, iuris consulti etc. Sed nemo potuit, consulerit, quia scriptura sacra sub scamno. Sed Aristoteles, qui in Kirche gerhort ut seu in Synagog…” (Cf. WA 41, 723, 7-26). Luteranilor le lipseşte toată Tradiţia şi tot Magisteriul precedente şi succesive. Şi de asta trebuie ţinut cont. Suntem în două lumi diferite, cel puţin atât timp cât adevărul nostru rămâne adevărul nostru. Calea unităţii existe şi este una singură: cu cât catolicul se va converti mai mult la Cristos, la Biserică, la har, conform purităţii Evangheliei, cu atât unitatea va fi mai posibilă, ba chiar realizabilă. Ecumenismul pregăteşte drumul, trasând drumul în adevăr, sfinţenia va deschide porţile harului pentru ca să se ajungă la Cristos prin Duhul Sfânt în Biserica sa.

De Antonio Gaspari

(După Zenit, 13 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.