Categorii

Solemnitatea Preasfintei Treimi – Anul C

Sfanta-Treime-C-lectioProv 8,22-31; Rom 5,1-5; In 16,12-15

            Astăzi, Sfânta Biserică ne pune în faţă misterul Sfintei Treimi, misterul unui Dumnezeu în trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfântul Duh. Sărbătorim misterul central al credinţei noastre, sinteza şi izvorul tuturor celorlalte mistere. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi, lumina care ne luminează.

            Suntem chemaţi să ne înălţăm inimile la cel care ne susţine, la principiul iniţial al existenţei noastre, la Sfânta Treime care în iubirea sa ne-a creat şi ne-a mântuit.

            De fapt, viaţa oricărui creştin este în strânsă legătură cu Sfânta Treime. Deja, de la naştere suntem însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci. Sacramentul Botezului care ne constituie ca şi fii ai lui Dumnezeu, şi din fii ai păcatului ne face fii ai luminii ne este conferit în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. În decursul vieţii, orice sacrament care ne este dat spre binele nostru sufletesc, îl primim tot în numele aceleiaşi Sfinte Treimi. În ultimele momente ale vieţii, suntem iertaţi şi împăcaţi cu acelaşi Dumnezeu, şi la el ne întoarcem.

            S-ar putea să ni se pară absurd, dar acest Dumnezeu unul şi întreit, care în generozitatea sa este prezent şi ne însoţeşte toată viaţa, rămâne totuşi de nepătruns pentru mintea noastră şi nu poate fi cunoscut decât dacă ne este descoperit de sus: şi acest lucru l-a făcut Isus. Realitatea treimică, ajunsă la noi prin cuvintele sale, pare să reconcilieze două existenţe, care la prima vedere par incompatibile; unicitatea absolută a divinităţii şi pluralitatea de persoane în esenţa divină. Noi nu mărturisim trei dumnezei, dar un singur Dumnezeu în trei persoane. Nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată un asemenea fapt în interiorul divinităţii înainte de revelaţia adusă de Isus, iar acum după Revelaţie, nimeni nu poate să-l înţeleagă. Trebuie să-l acceptăm, aderând la el prin credinţă. Oricât ar interveni raţiunea umană şi oricâte ipoteze am încerca să analizăm, trebuie să recunoaştem cu Sfânta Biserică că Dumnezeu rămâne de nepătruns omului. Dar misterul lui Dumnezeu nu e ca un zid de care ne izbim şi ne retragem fără speranţă. Este mai degrabă un ocean infinit pe care nu vom reuşi niciodată să-l explorăm, sau un soare strălucitor care nu poate fi privit direct, deoarece ochii minţii sunt prea slabi.

            Ne punem însă întrebarea: dacă nu putem înţelege esenţa lui Dumnezeu, dacă nu îl putem cuprinde cu mintea, de ce Cristos ne-a descoperit misterul Sfintei Treimi? Ne punem această întrebare, ştiind că Dumnezeu nu revelează nimic fără un scop precis pentru binele omului. Răspunsul este foarte simplu. Prin revelarea Sfintei Treimi, Mântuitorul ne arată marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, şi aceasta fără ca omul să aibă vreun merit. Cu alte cuvinte, Sfânta Treime în preocuparea plină de iubire faţă de om, creatura sa, îl ajută, îl iartă, îl sfinţeşte şi îl mântuieşte.

             Această preocupare faţă de om e fundamentală în întreaga Scriptură. Dumnezeu vine spre om, şi i se revelează în mod liber.

            Vechiul Testament proclamă numai o parte din acest mister, adică unicitatea lui Dumnezeu, iar despre Fiul ne vorbeşte în mod obscur.

            Cele trei lecturi din liturgia Cuvântului de astăzi sunt ca trei ferestre, prin care pătrunde spre noi lumina ce ne luminează, ne ajută în cunoaşterea persoanelor divine.

            Textul luat din Cartea Proverbelor, cu modul de exprimare specific mentalităţii evreieşti ne vorbeşte despre persoana Tatălui şi despre cea a „Înţelepciunii”, cu care el încă de la început a creat universul. Dumnezeu e ca un arhitect care plasează la locul lor pietrele necesare construcţiei. Înţelepciunea despre care se vorbeşte aici nu e considerată ca un lucru, dar e contemplată ca şi persoană care are caracteristici divine. Noul Testament va explica această idee a înţelepciunii care e alături de Dumnezeu şi îl asistă la creaţie, şi va recunoaşte în Ea pe Isus Cristos, a doua persoană dumnezeiască din Sfânta Treime. Dumnezeu nu a voit să rămână singur în plinătatea sa eternă. Ar fi îngrozitor să ne gândim la un Dumnezeu perfect, imens, dar înconjurat de o singurătate la fel de mare, fără posibilitatea de a coresponda în interiorul său prin gândire şi iubire cu altă persoană asemenea lui. Dumnezeu care e bucurie veşnică nu putea fi solitar, sau un Dumnezeu veşnic singur.

            Creaţia, care e actul său liber şi plin de iubire faţă de om, are menirea să ne vorbească despre El, căci aşa cum spune Teofil din Antiohia, un mare Sfânt Părinte al Bisericii, „În operele create îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, care a creat totul prin Cuvânt şi Înţelepciune; căci cele nevăzute ale lui Dumnezeu se fac văzute în creaţie”.

            Dar Vechiul Testament, nu ne-a spus totul despre Sfânta Treime. Abia Isus Cristos, care este trimisul lui Dumnezeu, ne-a revelat intimitatea familiei divine, cele trei persoane într-un singur Dumnezeu, căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată, decât Fiul său unul născut”, adică Isus.

            Venirea lui Cristos deschide o nouă pagină în raportul Treime-om. Dumnezeu se revelează pe sine însuşi, dar nu prin mijlocul unor simple imagini, ci de data aceasta prin propriul său Fiu, Isus Cristos, făcut om. El este acela care realizează, actualizează şi ne face cunoscut planul Tatălui, prin întrupare şi mântuire. El a fost trimis în lume ca mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi e cel care ne-a împăcat cu Tatăl. Prin jertfa de pe cruce a distrus păcatul, iar cu trupul şi sângele, prezente în Sfânta Euharistie, ne hrăneşte sufletul.

            Prin moartea şi învierea sa, Isus îşi încheie viaţa pământească şi se întoarce la Tatăl. Însă nu-i abandonează pe apostoli, oarecum loviţi de despărţirea de Maestrul lor, în care şi-au pus toată speranţa şi a cărui învăţătură au urmat-o şi au apărat-o cu tărie.

            În actul de plecare din această lume la Tatăl, Isus promite că îl va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt. Ne este revelată astfel aici a treia persoană dumnezeiască. Duhul Sfânt, această a treia persoană a Sfintei Treimi, e numit de Isus «Duhul Adevărului». Vorbindu-le ucenicilor, Isus, dorind parcă să-i consoleze, le spune că acest Duh îi va conduce la tot adevărul, adică îi va lumina şi îi va întări în credinţă, şi în apostolatul lor.

            Însă, misiunea Duhului Sfânt nu se limitează doar la apostoli, ci se extinde la toţi credincioşii din toate timpurile, la toată Biserica. El conduce Biserica spre înţelegerea totală a misterului lui Cristos.

            Spiritul Sfânt, Spiritul iubirii Tatălui şi al Fiului trezeşte, înainte de toate, credinţa în inima fiecărui credincios şi face din fiecare martori credincioşi şi fideli ai credinţei în Cristos.

            În Biserică el e garantul păstrării şi transmiterii Revelaţiei din partea Bisericii, şi aceasta cu autoritatea care reiese din Cuvintele lui Isus, care ni l-a dăruit ca şi călăuză.

            Într-un cuvânt, Duhul ne face să trăim în lumina lui Cristos, care ne e Cale, Adevăr şi Viaţă.

            Un alt moment al liturghiei de azi e acela al Scrisorii sfântului apostol Paul către Romani, în care ne sunt prezentate toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Apostolul Paul enumeră aici roadele revelaţiei trinitare, operată de Dumnezeu în credincioşi. Înainte de toate spune el, „fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos”. Deci, din justificare, adică din darul mântuirii, provin în noi: pacea, speranţa, darul iubirii şi darul Duhului Sfânt.

            Când creştinul e susţinut de acest har, poate să facă faţă necazurilor şi dificultăţilor vieţii. În această optică, pentru sfântul Paul, suferinţa aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea speranţă.

            Se spune despre sfânta Varvara, că avea o mare evlavie faţă de Sfânta Treime. Tatăl ei, care era păgân, a supus-o pentru acest fapt la mari suferinţe, după care a închis-o undeva departe de lume. Cu toate acestea, ea nu a refuzat să-şi mărturisească cu orice preţ credinţa în Dumnezeu. Astfel în timp ce tatăl ei era plecat, a poruncit slujitorilor, ca la cele două ferestre ale camerei sale să mai adauge una, pentru ca astfel să-şi arate credinţa în cele trei persoane divine. La întoarcere, văzând aceasta, tatăl a încercat încă o dată să o facă să renunţe la credinţă. Ea însă nu a cedat, şi a fost ucisă de către propriul ei tată, devenind martiră.

            Şi astăzi Biserica ne cere să ne mărturisim credinţa în Dumnezeu, unic, dar întreit în persoane, şi să o apărăm. Suntem îndemnaţi să facem cunoscut misterul Sfintei Treimi, celor care îl ignoră, deoarece cunoaşterea acestui mister e necesară mântuirii. Suntem chemaţi, să trăim în intimitatea, în familiaritatea Sfintei Treimi. Suntem chemaţi să trăim în raporturi strânse cu Tatăl care ne-a creat şi ne-a adoptat de fii, cu Fiul care ne-a mântuit şi ne-a acceptat de fraţi, cu Duhul Sfânt care ne desăvârşeşte în har şi iubire, ca astfel sufletul nostru să fie mereu locuinţa Sfintei Treimi. Să iubim Sfânta Treime şi să-i arătăm recunoştinţă, pentru că de la ea avem totul, şi ei îi datorăm totul.

                                                                                                         Domenic Felician Petre

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.