Categorii

Solemnitatea Naşterii Domnului

Craciun2015LITURGHIA DE NOAPTE –

Is 9,2-7; Tit 2,11-14; Lc 2,1-14

Să ne bucurăm cu toţii în Domnul pentru că ni s-a născut Mântuitorul.

            Cu această antifonă de la începutul sfintei Liturghii Biserica sintetizează întreaga sa tradiţie de credinţă în Cristos, Fiul lui Dumnezeu prezent în mijlocul nostru. Celebrarea naşterii a fost de la început celebrarea bucuriei şi a credinţei în Isus Cristos, Cuvântul întrupat. Conciliul Vatican II ne spune: „numai în misterul Cuvântului întrupat îşi găseşte deplina explicaţie misterul omului… El este «chipul Dumnezeului nevăzut». El este omul desăvârşit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, asemănare pe care o distrusese încă de la început păcatul… Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel oarecare cu fiecare om. A lucrat cu mâini de om, a gândit cu minte de om, a acţionat cu voinţă de om, a iubit cu inimă de om. Născându-se din Fecioara Maria, El a devenit unul dintre noi, cu adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat…” (Gaudium et spes 22).

            Prima lectură conţine anunţul profetic al lui Isaia cu privire la naşterea Domnului, anunţ care datează probabil din anii ocupaţiei asiriene a Galileii (către 722 a.C.). Ziua naşterii Domnului este ziua bucuriei profunde pentru că acum are loc trecerea de la tenebrele sclaviei la lumina eliberării, de la drama dezorientării spirituale la certitudinea mântuirii înfăptuite de Cristos.

            Trei motivaţii justifică bucuria lumii. Primul motiv de bucurie este eliberarea din sclavie; simbolurile sclaviei sunt sfărâmate: jugul, vergeaua şi bastonul supraveghetorului. Al doilea motiv este pacea, descrisă ca un rug arzând care distruge toate urmele războiului sângeros, încălţămintele şi hainele militarilor pătate de sânge. Însă, culmea bucuriei este darul pentru noi, Emanuel, copilul intronizat solemn ca noul suveran. Titlurile regale care îi sunt atribuite au conţinuturi foarte concrete pentru Israel referindu-se la funcţiile de curte caracteristice regelui. Celor patru titluri umane le urmează tot atâtea atribute divine (admirabil, Dumnezeu, etern, pace mesianică) care dezvăluie misterul bucuriei şi mântuirii aduse de Prunc. Acum este „arătarea harului lui Dumnezeu aducător de mântuire pentru toţi oamenii, este manifestarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos”.

            Profetul pune în lumină aspecte surprinzătoare ale evenimentului propus contemplării: leagănul este deja un tron; un copil nou născut este prezentat ca şi „sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna, Principe al păcii”.

            Izvorul bucuriei anunţat de profet, a devenit realitate la Betleem: îngerii fac cunoscut păstorilor minunata veste. Din acest moment omul trebuie să-şi aleagă criteriile cu care hrăneşte şi motivează speranţele sale de eliberare şi mântuire.

            La începutul Evangheliei sfântul Luca ni-l prezintă pe sfântul Iosif şi pe sfânta Fecioară Maria într-un tablou plin de mişcare, cetăţenii romani se supun ordinelor puterii umane, îndreptându-se fiecare spre locul de baştină. În această mişcare se întrevede îndată un nivel mai profund al evenimentului: perechea din Nazaretul Galileii, în timp ce ascultă de o poruncă umană îndeplineşte şi planul lui Dumnezeu, „mergând” în pelerinaj, în „cetatea lui David”, Betleemul.

            Cuvântul lui Dumnezeu îşi găseşte împlinirea în cetatea natală a fiului lui Iese (cf. Mih 5,1-5). Ceea ce profeţii vestiseră, ceea ce oamenii aşteptau, impulsionaţi de asistenţa Providenţei se realizează acum la Betleem. Atenţia ne este îndreptată în acest oraş mic din triburile lui Iuda spre evenimentul naşterii unui copil, spre sărăcia locului în care îşi începe existenţa sa. Se impun două precizări: noul născut este pus într-o iesle a animalelor, pentru că părinţii nu aveau un alt loc unde să-l culce! Atenţia acordată ieslei din Betleem, spre care ne-a orientat deja profetul Isaia, arată că Dumnezeu se manifestă prin semne fragile şi sărace. El nu se impune speriind în mod violent, ci propune o cale de întâlnire cu El bazată pe încredere şi pe respectarea libertăţii omului. Astfel, întâlnirea de credinţă de la Betleem constituie o întâlnire continuă, o permanentă sărbătoare, un izvor de bucurie şi de pace.

            În a doua lectură sfântul Paul ne invită să recunoaştem în evenimentul istoric al naşterii lui Isus Cristos împlinirea anunţurilor profetice vechi şi a speranţelor Israelului şi ale umanităţii. Accentele dragi apostolului sunt tocmai cele ale întervenţiei salvifice divine, supraabundenţa, gratuitatea şi milostivirea, recuperarea integrală a demnităţii omului şi a sensului istoriei. Privind evenimentul naşterii Mântuitorului în ansamblu trebuie să trăim şi să organizăm propria viaţă după exigenţele unei asemenea epifanii divine. Textul lui Paul evidenţiază semnul istoric al milostivirii divine, Isus Cristos. Reaminteşte marile adevăruri ale profesiunii de credinţă creştină: marele Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos; el s-a dat pe sine însuşi pentru a ne răscumpăra; prin el am avut o revărsare abundentă de Spirit Sfânt; astfel am devenit moştenitori ai vieţii veşnice.

            În decembrie 1964, papa Paul VI era în vizită în India, la Bombay; la un spital străbătea coridoarele curate, intra în acele saloane programate pentru vizită, în care bolnavii fuseseră bine pregătiţi. La un moment dat Papa părăseşte traseul dinainte stabilit şi intră într-un salon care nu fusese programat pentru vizita Papei. Când a văzut cum arată bolnavii de acolo, mulţi dintre însoţitorii Papei n-au putut suporta şi au ieşit afară. Papa, cu paşi hotărâţi, s-a îndreptat spre un copil oligofrenic, s-a aşezat în genunchi în faţa lui şi l-a privit îndelung în faţă. În acel moment fotografii au înregistrat pe peliculă privirea Papei. Era privirea pe care Papa o avea numai la liturghie şi la rugăciune. În acele momente Papa adora chipul lui Isus de pe faţa acelui bolnav aşa cum îl adora pe Isus din ostia consacrată la liturghie. Aşadar, noi care sărbătorim naşterea lui Isus să fim sensibili la nenorocirile aproapelui şi să-i venim în ajutor. Astfel vom deveni fraţi adevăraţi ai lui Cristos şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Cu toţii suntem chemaţi să ne reorganizăm propria viaţă de credinţă la lumina misterului naşterii Domnului. Cuvântul Domnului ne pune în faţă un dublu risc: acela al unei credinţe care nu se converteşte la simplicitatea semnului oferit de Dumnezeu omului; dar şi acela de a ne emoţiona în faţa pruncului Isus fără însă a-l adora şi a ne dărui Lui care ni s-a făcut cunoscut la Betleem.

            Există şi în viaţa noastră de credinţă cotidiană un anume risc: ne interesăm de om pentru că aceste situaţii ne mişcă şi ne îngrijorează profund; însă nu trecem peste măsura subiectivă a omenităţii care ne angajează. Privirea credinţei trebuie să ne ajute să descoperim prezenţa Domnului în fiecare om fără excludere; pentru că Betleemul şi grota sa au de acum înainte o dimensiune universală pentru toţi creştinii.

            Cu ocazia celebrării naşterii lui Isus suntem invitaţi să-i facem şi noi lui Isus un dar. Pentru El, darul cel mai frumos va fi inima noastră curată, blândă şi plină de bunătate. Un asemenea dar îl putem aduce cu toţii, fie bogaţi, fie săraci.

                                                                                                                           Iosif Mihăeş

 

LITURGHIA DIN TIMPUL ZILEI –

Is 52,7-10; Evr 1,1-6; In 1,1-18

            În noaptea sfântă când Cristos s-a născut în grajdul Betleemului, nu s-au arborat drapele, armata nu a fost pusă în stare de alertă, sosirea lui în lume nu a fost salutată cu salve de artilerie, aşa cum s-a întâmplat când împăratului Napoleon i s-a născut moştenitorul. Ziarele şi telegraful nu au anunţat fulgerător în lumea întreagă această veste, şi totuşi, naşterea unui copil care s-a născut într-un sătuc necunoscut din nişte locuri neînsemnate rămâne evenimentul cel mai însemnat din istoria omenirii. Au fost mulţi oameni care după numele lor obişnuit au adăugat cuvântul „cel Mare”. Dar acest copil care se naşte astăzi pe paie este mai mare decât toţi aceşti oameni. În lume au avut loc evenimente răsunătoare: descoperirea Americii, întemeieri şi căderi de imperii, războaie mondiale, dar naşterea lui Cristos rămâne totuşi cel mai important eveniment din istorie. Cristos s-a aşezat la răspântia istoriei, el a împărţit-o definitiv: înainte şi după Cristos.

            Să ne apropiem puţin de ieslea în care stă culcat Pruncul Dumnezeu, să-l privim mai îndeaproape şi să-l ascultăm. Ieslea aceasta este catedra, amvonul de unde învaţă. Este drept că nu ştie să vorbească şi plânge, dar prin plânsul său ne vorbeşte mai frumos decât Cicero şi decât toţi oratorii pământului. Mai presus de toate, ne vorbeşte despre bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu: El, cel nemărginit, a locuit între pereţii de carne ai unui trup omenesc. Sărbătoarea Crăciunului ne face să retrăim astăzi acest fericit eveniment. După două mii de ani, ecoul glasului îngerului care ne învită la bucurie, încă nu s-a stins.

            Pentru a descrie explozia de bucurie care s-a revărsat asupra pământului când glasul îngerului s-a făcut auzit în înălţimea cerului deasupra Betleemului în noaptea de Crăciun, Sfânta Biserică ne pune în faţă scena impresionantă din prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia. Era pe la anul 550 î.C. Majoritatea poporului ales se afla în exil, în Babilon. Dar iată că într-o zi vine un crainic: el aleargă peste crestele munţilor Palestinei şi se îndreaptă spre Ierusalim, ducând o veste mare. Cei dintâi care îl zăresc sunt străjerii cetăţii. Bucuria explodează în toată cetatea: Dumnezeu a eliberat poporul său, poporul se întoarce acasă; iar privirile tuturor se îndreaptă spre orizont să-i vadă pe compatrioţii lor exilaţi reîntorcându-se în patrie, călăuziţi de însuşi Dumnezeu. Până şi ruinele Ierusalimului sunt invitate să izbucnească în strigăte de bucurie: exilul s-a terminat, începe o epocă nouă. Şi profetul adaugă: Dumnezeu a mângâiat pe poporul său, el nu ne-a părăsit, nu a uitat de noi, ne-a iertat fărădelegile pentru care ne-a pedepsit. El s-a întors în mijlocul nostru aducându-ne eliberarea şi pacea. Iată de ce mesagerul adresează Sionului acest anunţ: „Dumnezeul tău este rege”. Dumnezeu însuşi va deveni rege al Ierusalimului în locul conducătorilor care nu au corespuns misiunii lor.

            Dar iată că în noaptea Crăciunului crainicul lui Dumnezeu nu apare pe piscurile munţilor Palestinei, ci în văzduh, deasupra Betleemului, vestind omenirii întregi bucuria, eliberarea, pacea: „Vă vestesc vouă bucurie mare: astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,10). După cum Isaia invită şi zidurile Ierusalimului la bucurie, astăzi, întreagă natură, întreaga creaţie este invitată la bucurie. Dumnezeu, în dragostea lui faţă de om, şi-a făcut milă de noi, trimiţându-ne un Mântuitor în persoana Fiului său. Şi cum îşi începe Fiul lui Dumnezeu această operă de răscumpărare? Venind în lume, acceptând de bună voie umilinţa, sărăcia totală şi chiar nepăsarea lumii care refuză să-l primească şi să-i ofere vreun adăpost. El s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, pentru a locui permanent în mijlocul oamenilor.

            Şi primele comunităţi creştine aveau această conştiinţă a prezenţei lui Emanuel (Dumnezeu cu noi), şi au proclamat-o mereu în adunările liturgice, născându-se astfel minunatul imn cristologic care se află în prologul evangheliei sfântului Ioan. Pentru apostol, întreaga revelaţie se concentrează în Cuvântul lui Dumnezeu. Prin intermediul Cuvântului, Dumnezeu a creat lumea, a început dialogul cu omenirea în timpul patriarhilor, şi-a manifestat voinţa în Alianţa de pe muntele Sinai şi în cele zece porunci (deca logos = zece cuvinte). Înţelepţii Israelului au identificat cuvântul cu Înţelepciunea, descriind-o drept colaboratoare a lui Dumnezeu la creaţie, identificând-o cu Legea. Acum Ioan identifică Cuvântul-Înţelepciune cu Isus istoric, născut la Betleem: „Şi cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Dumnezeu s-a umilit atât de mult încât a luat firea noastră, şi de acum înainte Fiul lui Dumnezeu făcut vizibil va fi şi Fiul Omului. Acest lucru depăşeşte limitele a ceea ce şi-ar fi închipuit oamenii care doreau să-l vadă pe Dumnezeu.

            Autorul Scrisorii către Evrei este un mesager care are inima plină de emoţie datorită venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu şi, cu expresii vibrante, reface istoria numeroaselor relaţii dintre divinitate şi om, dintre cer şi pământ. Dar în istoria omenirii se observă o diferenţă substanţială între situaţia israeliţilor şi cea a noastră, a creştinilor. Dumnezeu s-a manifestat poporului ales în multe rânduri şi în multe feluri; este vorba de o revelaţie fragmentară şi parţială ce avea drept scop pregătirea unei manifestări totale şi definitive. Aceasta a avut loc „în aceste zile”, adică în timpul mesianic: Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său, care este „mediator şi plinătate a revelaţiei” (Dei Verbum 2). Cine poate de fapt să înţeleagă cum un Dumnezeu poate deveni om; El care este veşnic să se nască; El care este izvorul fericirii, să sufere. Toate acestea, prin atotputernicia sa, Dumnezeu le-a realizat în misterul întrupării. Fiul lui Dumnezeu, prin naşterea sa pământească, a devenit om adevărat, şi-a asumat natura umană păstrând-o însă şi pe cea dumnezeiască. El este, aşadar, Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. Aceasta trebuie să fie credinţa noastră, credinţă pe care trebuie să o dezvoltăm şi să o întărim permanent în noi prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la sacramente, ca apoi să o putem mărturisi şi altora, ca toţi să ajungem la cunoaşterea lui Cristos. O lume în care el nu este prezent este o lume lipsită de lumină, de viaţă. Acest lucru ni-l sugerează şi Johannes Jorgensen, un scriitor danez protestant, convertit la catolicism, autorul celei mai frumoase biografii a sfântului Francisc de Assisi, în parabola sa intitulată Păianjenul nesăbuit.

            „Într-o frumoasă zi de septembrie – povesteşte scriitorul – un mic călător aerian, un păianjen, şi-a fixat un fir al pânzei sale de vârful unui copăcel, după care a început să-şi ţeasă pânza printre ramurile arbustului. După câteva zile păianjenul a găsit insuficientă pânza şi s-a apucat să o lărgească, ajutându-se de firul tare care urca spre vârful copacului. La sfârşit a fost foarte mândru de opera sa care, datorită picăturilor de rouă, avea aspectul unui văl ţesut din perle ce scăpărau sub lumina palidă a răsăritului de soare. Într-o zi s-a sculat prost dispus, iar plictiseala unei zile de toamnă i-a accentuat starea mohorâtă în care se afla. A început să facă un tur de pânză pentru a vedea dacă nu este ceva de reparat. În timp ce inspecta morocănos, a zărit un fir căruia nu-i putea găsi rostul. Oricât de atent îl examina, nu putea să-i descifreze enigma. Uitase că tocmai acest fir îi fusese atât de util când şi-a ţesut şi lungit pânza. Acum el nu vedea în acesta decât un fir de prisos, fără nici o importanţă, şi cu o singură muşcătură de fălci a tăiat firul. Într-o clipită pânza s-a rostogolit grămadă peste păianjen, făcându-l să zacă amorţit pe pământul rece. A fost suficientă o clipă ca să-i nimicească toată truda pentru că nu a recunoscut şi preţuit valoarea firului care urca spre înaltul cerului”.

            Aceasta va fi şi situaţia lumii care uită că s-a născut din lumina veşnică a soarelui Cristos. Omenirea riscă să se prăbuşească pentru că a rupt firul credinţei care îl leagă pe om de Dumnezeu; separându-se de el, refuzându-i orice amestec în viaţa sa particulară şi socială, omul rămâne în voia instinctelor sale primare, este pândit de primejdia de a se autodistruge, asemenea păianjenului nesocotit, prin produsul propriilor sale mâini. Dacă venirea lui Cristos nu realizează în noi convertirea de la răutate şi orgoliu, la iertare şi iubire, pentru noi nu a venit Crăciunul. Dacă sărbătoarea de astăzi nu are forţa de provocare şi de mobilizare, dacă nu are puterea de a pune în criză somnul conştiinţei, modul liniştit de viaţă, uşurătatea compromisurilor, atunci a rămas o simplă reevocare sentimentală. Nimic altceva. Încă o sărbătoare pierdută pe lângă celelalte.

            Naşterea Mântuitorului lumii este o provocare şi totodată un avertisment dat omului de azi de a-şi ridica ochii spre steaua Betleemului şi de a recunoaşte stăpânirea suverană a lui Cristos peste toate domeniile şi activităţile sale; de a se lăsa luminat şi călăuzit de Adevărul Veşnic, Cristos, şi de a se hrăni cu Pâinea Trupului său. Betleemul istoric nu are sens dacă nu este în acelaşi timp şi Betleemul euharistic. Crăciunul este cu adevărat Crăciun dacă naşterea lui Cristos este legată de propria noastră renaştere, renaşterea la o viaţă nouă. „S-a născut Cristos – spune sfântul Augustin – pentru ca noi să ne putem renaşte. Maria, Fecioara Mamă, l-a purtat pe Cristos în sânul ei, noi să-l purtăm în inimile noastre”. Ce frumos este acest gând: să-l purtăm pe Cristos în inimile noastre aşa cum tata sau mama, plecând departe de casă, poartă în buzunar fotografia copilului pe care îl iubeşte; aşa cum copilul, plecat de lângă cei dragi, poartă în buzunar fotografia mamei. Dacă pentru mine Cristos nu s-a născut decât în peştera de la Betleem şi nu în sufletul meu printr-o trăire cu adevărat creştină, atunci zadarnic ascult mesajul de bucurie al colindelor, în zadar cânt imnul îngeresc ce a răsunat în noaptea sfântă pentru că într-un suflet mort el nu are nici un ecou. De aceea, în această zi, când Dumnezeu s-a coborât printre noi ca să ne împace cu sine, să-l rugăm să reverse asupra noastră harul său, pentru ca, întăriţi de el, să ne reînnoim sufleteşte şi devenim tot mai asemănători cu El, adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerului.

Sorin Brandiu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.