Categorii

Solemnitatea naşterii Domnului nostru Isus Cristos

craciun-2016Is 52,7-10; Evr 1,1-6; In 1,1-18

După ce în timpul Adventului, care este prin excelenţă un timp de aşteptare, ne-am pregătit inima prin rugăciune şi pocăinţă, iată-ne acum ajunşi la momentul când suntem invitaţi să ne bucurăm, căci în cetatea lui David s-a născut Mântuitorul. Naşterea lui Isus este semnul că promisiunea făcută de Dumnezeu părinţilor noştri s-a împlinit. Aşteptarea poporului nu a fost zadarnică. În această zi, întreaga creştinătate se bucură, căci prin naşterea lui Cristos, Dumnezeu Tatăl şi-a arătat milostivirea şi iubirea faţă de oameni. Cristos vine în lume pentru a împlini planul răscumpărător al Tatălui; vine să ne aducă eliberarea de sub puterea păcatului. Dar oare ne-am pregătit noi aşa cum se cuvine pentru această întâlnire?

Textele propuse de sfânta Biserică pentru sărbă-toarea de astăzi ne invită şi ele la bucurie, căci spunea sfântul Leon cel Mare: „Tristeţea nu-şi mai găseşte locul, toţi trebuie să participăm la bucurie, deoarece Fiul, la împlinirea veacurilor, a luat chip omenesc pentru a împăca omenirea cu Creatorul ei”. Prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, are ca temă credinţa şi speranţa poporului ales în trimiterea unui eliberator. Din cauza păcatelor, poporul este dus în robie în Babilon. Aici, departe de ţară şi de templu – semnul prezenţei lui Dumnezeu –, poporul îşi recunoaşte vinovăţia, implorând iertare de la Dumnezeu. În această perioadă, Isaia este cel care îndeamnă poporul la credinţă şi speranţă, că într-o zi Dumnezeu se va îndura de el şi-l va elibera. Vestea întoarcerii lui Dumnezeu în Sion este o veste de bucurie. Iahve este cel care oferă mântuirea, punând capăt războiului şi neînţelegerilor, instaurând o împărăţie de dreptate şi de pace. Faptul că Domnul îşi va întoarce din nou privirea spre poporul său nu comportă numai un aspect local, de predilecţie, ci va avea un caracter universal: „Domnul şi-a descoperit braţul sfânt în faţa tuturor neamurilor şi au văzut toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,10). În ciuda infidelităţii poporului, Dumnezeu rămâne fidel promisiunilor sale. Fidelitatea şi îndurarea sunt făcute cunoscute acum în faţa neamurilor prin mântuirea pe care o aduce şi care îi invită la bucurie pe toţi oamenii.

În lunga aşteptare a Vechiului Testament, Dumnezeu s-a folosit de diverse forme prin care să transmită cuvântul său omului. Astfel, i-a ales pe patriarhi, pe profeţi, pe regi, pe judecători, care au încercat mai întâi să cunoască şi apoi să transmită planul şi voinţa lui Dumnezeu. Dar ce s-a ales de cuvintele lor?

A doua lectură, luată din Scrisoarea către Evrei, condensează întreaga istorie a mântuirii astfel: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul său, pe care l-a pus moştenitor a toate (Evr 1,1-2). În persoana Fiului care vine să desăvârşească revelaţia Vechiului Testament, este recunoscut Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care prin întruparea sa îl face cunoscut oamenilor pe Tatăl.

Sfântul Ioan, în prologul Evangheliei sale, îl numeşte „Cuvântul”, care la început era în Dumnezeu şi care de la Dumnezeu a venit. Luând trup omenesc, Cuvântul îi comunică omului într-un mod mult mai intim iubirea lui Dumnezeu. Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi; s-a făcut om, dar fără a înceta să fie Dumnezeu. Isus Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia dogmatică despre revelaţie Dei Verbum, spune: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale; prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască. Prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşirea cu el” (DV 2).

Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă într-un copil, în nou-născutul din Betleem, care nu poate să vorbească. Şi totuşi, Dumnezeu vorbeşte mai mult prin evenimente decât prin cuvinte. Cine ar fi gândit că este posibil ca un Dumnezeu atât de mare să se umilească atât de mult, încât a luat firea omenească şi s-a născut într-o peşteră săracă? Această prezenţă a lui Cristos în lume ne demonstrează iubirea la care am fost chemaţi şi învredniciţi, fără nici un merit din partea noastră.

De cele mai multe ori, omul gândeşte că, pentru a fi iubit, este nevoie mai întâi să fie bun şi mai apoi să fie vrednic de iubire. Însă din Scriptură ne putem da seama că este greşită gândirea aceasta; Dumnezeu mai întâi ne iubeşte şi ne demonstrează aceasta, iar apoi, încearcă să ne facă mai buni. Această iubire este un dar gratuit pe care Dumnezeu ni-l face, însă se cere şi o recunoaştere din partea noastră. Recunoaşterea este acceptarea mesajului care vine de la Dumnezeu, este credinţa în persoana lui Cristos, Cuvântul întrupat. Revelându-l pe Tatăl, el aduce lumii lumina şi viaţa, adevărul şi harul. În fragmentul evanghelic, sfântul Ioan surprinde două atitudini ale oamenilor faţă de Cuvântul întrupat. O primă categorie este reprezentată de cei care nu cred şi nu-l acceptă pe Cristos: „Era lumina oamenilor, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5); „Lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut” (In 1,10); „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). A doua categorie este reprezentată de cei care îl primesc pe Cristos cu bucurie, iar el „le dă puterea să devină fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Noi în ce categorie ne aflăm? Care este atitudinea noastră faţă de Mântuitorul?

Se observă astăzi că omul acceptă din ce în ce mai greu să creadă în acele realităţi ce nu pot fi demonstrate; misterul întrupării este unul dintre ele. Cu cât omul încearcă să se ancoreze mai profund în această realitate, se vede tot mai neputincios şi, de cele mai multe ori, cedează în această căutare. Păcatul este cel care întunecă şi pune bariere încercării de a cunoaşte adevărul. Credinţa este cea care dă forţă, deoarece este întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Faptul că misterul depăşeşte puterea de înţelegere a omului uneori creează dificultăţi în acceptarea lui. Credinţa este aceea care ne dezvăluie că misterul întrupării Cuvântului este taina iubirii îndurătoare şi fidele a lui Dumnezeu faţă de toţi cei care îl primesc şi îl acceptă în viaţa lor.

Se relatează că un mare rege, vrând să-şi aleagă din popor câţiva paji pentru curtea sa şi vrând să vadă dacă oamenii îl iubesc, şi-a scos coroana, mantia de rege şi, îmbrăcat în cerşetor, a pornit prin regatul său. Cea mai mare parte a oamenilor stăteau departe de el. Numai o familie l-a primit cu bucurie în casa sa şi l-a tratat cu respect. Atunci, văzând gestul lor, regele şi-a arătat adevărata identitate. La puţin timp după aceea, întorcându-se la palat, a hotărât să răsplătească acea familie, acordându-i un titlu nobiliar. Şi le-a spus: „Voi sunteţi cei mai demni locuitori ai regatului, pentru că m-aţi acceptat şi iubit chiar şi fără coroană”.

Astăzi, Regele Universului, fără coroană pe cap, fără mantie şi fără sceptru, a ieşit în căutarea slujitorilor săi fideli. Chipul prin care se manifestă este cel al unui copil neputincios, care se naşte departe de zgomotul acestei lumi într-un mediu care, la prima vedere, ar părea ostil. Cristos este regele nostru, dar cine îl recunoaşte sub acest chip de prunc?

Această dovadă de iubire din partea cerului aşteaptă din partea noastră un alt semn, prin care să recunoaştem că însuşi Fiul lui Dumnezeu a luat chip omenesc şi a locuit între noi. Acest adevăr stă în marea lecţie pe care trebuie să o învăţăm în sărbătoarea Crăciunului: să vedem pruncul din iesle şi să credem că el este Fiul lui Dumnezeu. Depinde de noi dacă îl acceptăm şi recunoaştem prezenţa sa mântuitoare în simplitatea vieţii cotidiene sau să îl refuzăm. Prin venirea în lume, Cristos ne-a eliberat de sub puterea Satanei, ne-a adus viaţa cea nouă a harului. Să învăţăm să-l recunoaştem şi noi pe Mântuitorul nostru, pentru ca viaţa noastră să fie plină de lumină şi de pace şi, odată întâlnit, să-l vestim lumii întregi.

Claudiu ROBU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.