Categorii

Solemnitatea Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos, – Liturghia din timpul zilei – Anul B

Is 52,7-10; Evr 1,1-6; In 1,1-18

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

Dintre cele trei sfinte Liturghii propuse şi celebrate în solemnitatea Naşterii Domnului nostru Isus Cris- tos: Liturghia de azi-noapte, Liturghia din zorii zilei şi Liturghia zilei, cea din urmă este rezervată într-un mod deosebit reflecţiei mai aprofundate asupra miste- rului naşterii minunate a lui Cristos. Şi această misiune nu putea fi încredinţată mai bine decât evanghelistu- lui Ioan, din a cărui Evanghelie am citit fragmentul. Dacă Luca relatează naşterea lui Isus din Maria (Evan- gheliile proclamate în Liturghiile nopţii şi aurorei), Ioan prezintă naşterea Mântuitorului din Dumnezeu. În această revelaţie ne-a introdus şi a doua lectură, prin cuvintele Scrisorii către Evrei. Venirea lui Cristos în lume a însemnat desăvârşirea raportului dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu, care mai înainte conversa cu oamenii doar prin mijlocirea profeţilor, acum ne vorbeşte „în persoană” prin Fiul său, care nu este alt- cineva decât „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3).

Dar să ne întoarcem în centrul prologului sfântului Ioan: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14) şi să ne punem imediat întrebarea care să ne ajute să pătrundem în inima misterului Crăciunului: De ce Cuvântul s-a făcut trup? De ce Dumnezeu s-a făcut om? În rugăciunea Crezului este o frază care astăzi se recită în genunchi: „… care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer, s-a întru- pat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară şi s-a făcut om”.

Este tocmai răspunsul fundamental şi mereu vala- bil la întrebarea noastră: „De ce Cuvântul s-a făcut trup?” Însă răspunsul se cere a fi explicat pentru a pătrunde în profunzime misterul pe care îl celebrăm astăzi. Şi iată, întrebarea se extinde şi vine reformulată:

„Şi de ce Cuvântul s-a făcut trup pentru mântuirea noastră?” Doar pentru că noi eram păcătoşi şi trebuia să fim salvaţi? O întrebare pe care nu am formulat-o numai noi, ci generaţii întregi de creştini şi nenumă- raţi teologi.

În Evul Mediu, încercarea unui răspuns asupra misterului întrupării lui Cristos pleca de la raportul dintre Dumnezeu şi infinita sa glorie şi omul legat de păcatul său. Şi atunci creştinii se întrebau: ,,Se putea ca venirea lui Isus să fie condiţionată în mod integral de păcatul omului intervenit în desfăşurarea creaţiei?” Sfântul Anselm pleacă de la ideea onoarei, a demnităţii lui Dumnezeu, ofensată acum prin păcat şi care trebuia ispăşit. El a scris un tratat cu titlul: „De ce s-a făcut Dumnezeu om?”, unde spunea că restaurarea naturii umane nu putea să se întâmple dacă omul nu-i plătea lui Dumnezeu ceea ce îi datora prin gre- şeala păcatului. Dar debitul era aşa de mare şi pentru a fi plătit ar fi fost necesar ca şi omul să fie ca Dumnezeu. Aşadar, a fost necesar ca Dumnezeu să asume omul în unitatea persoanei sale, pentru a se face una cu el şi pen- tru a realiza acea restauratio de la început.

Mergând pe aceeaşi linie, Duns Scotus, un teolog scolastic, face un pas înainte. Acesta nu consideră păca- tul drept cauză a întrupării şi-i atribuie, ca motiv, gloria lui Dumnezeu. El afirmă şi susţine ideea că Dumnezeu vrea să fie iubit de unul care îl poate iubi în cel mai înalt grad şi, în acelaşi timp, asemănător. Şi iată pentru ce Cristos se întrupează şi apare ca om şi Dumnezeu.

Astfel, răspunsul la întrebarea: „De ce Dumnezeu s-a făcut om?”, şi care devenise una dintre cele mai disputate „teorii” ale istoriei teologiei, venea din două părţi: pe de o parte erau cei ce susţineau motivul răs- cumpărării păcatelor (tomiştii), iar pe de altă parte, cei care susţineau motivul gloriei lui Dumnezeu, adepţii lui Duns Scotus.

Este adevărat că şi Biblia cunoaşte conceptul de dreptate a lui Dumnezeu, pe care deseori insistă. Dar este o diferenţă fundamentală: dreptatea lui Dumne- zeu, mai ales în Noul Testament, nu indică atât actul mediator prin care Dumnezeu restabileşte ordinea morală perturbată de păcat, prin pedepsirea păcătosu- lui, cât, mai ales, actul mediator prin care Domnul îi comunică omului dreptatea sa. Răscumpărarea vinei nu e condiţia iertării lui Dumnezeu, ci consecinţa sa.

Aceste concepţii, din multe altele amintite mai sus, netezesc înţelegerea noastră cu privire la misterul întru- pării. Dumnezeu a voit întruparea Fiului său nu atât pentru a avea pe cineva în afara Treimii care să îi răs- pundă cu aceeaşi iubire, cât mai ales pentru a avea pe cineva pe care să-l iubească cu modul său de a iubi; pe cineva care să fie capabil de a primi iubirea sa, iubire care este fără măsură. Iată de ce întruparea lui Isus în sânul Mariei. Şi în această iubire ne situăm şi noi, care suntem împreună cu Isus. Suntem incluşi în această iubire, devenind membre ale trupului lui Isus Cristos, „fii în Fiul”. Să ne amintim de cuvintele aceluiaşi pro- log al lui Ioan: „Însă celor care l-au primit le-a dat pute- rea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).

Şi tot Ioan va scrie mai departe în capitolul 3 al Evangheliei: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dum- nezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Ceea ce a făcut posibilă întruparea Mântuitorului a fost iubirea; iubirea şi nimic altceva. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce face, face din iubire şi, de aceea, Crăciunul rămâne drept mărturie a iubirii sale faţă de oameni.

Aşadar, care trebuie să fie răspunsul nostru la mis- terul Întrupării? În cântecul de Crăciun Adeste fideles se află o profundă expresie: Sic nos amantem quis non redamaret? (Cum să nu-l iubim pe acela care a iubit atât de mult?). Se pot face multe lucruri pentru a da culoare şi farmec sărbătorii Naşterii Domnului, dar lucrul cel mai minunat şi profund este dat de aceste cuvinte.

Un gând sincer de recunoştinţă, de iubire, celui care a voit să vină în mijlocul nostru, Pruncuşorului, cred că ar fi piesa de ornament cea mai frumoasă pen- tru ieslişoara sa. Şi nu este imposibil. Vă invit la o scurtă reflecţie asupra acestei iubiri, de a simţi acest imens „cât ne-a iubit”. Dante Alighieri, un mare poet italian, spunea: „Fă în aşa fel încât cel care se simte iubit să nu poată face nimic altceva decât să iubească la rândul său”.

Această iubire se cere tradusă în fapte concrete. Cred că cel mai simplu şi universal gest, care în aceste zile trebuie practicat, este o caldă îmbrăţişare. Vrem să îi acordăm un mic gest de afecţiune micului Isus, aşa cum îi înconjurăm cu multă căldură pe cei mici? Să nu ne mulţumim să sărutăm doar imaginea sa din gips sau porţelan din ieslea noastră, ci să-l îmbrăţişăm pe Isus în carne şi oase. Oferind acest gest de delicateţe şi preţuire nu numai celor apropiaţi, ci şi unui sărman, unui suferind, este ca şi cum am face-o pentru Isus. Acest gest de tandreţe s-ar putea traduce şi sub forma unui surâs, a unui ajutor concret, a unei vorbe bune, a unei încurajări sau chiar a unei vizite. Acestea vor deveni luminiţele cele mai strălucitoare pe care noi le putem aprinde în grota din Betleem şi chiar, de ce nu, în bra- dul nostru de Crăciun.

Printre ştirile relatate de un ziar catolic din Italia despre felul cum au întâmpinat şi trăit locuitorii unui oraş sărbătoarea Crăciunului, apărea şi o mărturie frumoasă a unei tinere familii. Ei povesteau că, după ce s-au întors de la Liturghia celebrată în parohia lor, au pregătit prânzul şi s-au aşezat să mănânce. La un moment dat, sună cineva la uşă: era un marochin, un cerşetor, care vindea CD-uri cu colinde. Dar soţul l-a refuzat politicos pe motiv că au destule CD-uri. Însă soţia a insistat ca străinul să fie lăsat să intre, care, spunea ea, îl reprezintă pe Isus prezent în sărmanii şi nefericiţii din lume. L-au primit deci şi au luat masa împreună. Spre seară, se auzi din nou un clinchet la uşă. Era acelaşi marochin. Îi mai rămăsese un CD şi voia să-l dăruiască.

Iată un gest atât de simplu, dar care apare drept o mărturie încărcată de compasiune şi iubire.

Să mergem şi noi asemenea păstorilor în faţa ieslei şi să vedem marea minune: Pruncuşorul divin, cel venit între noi, şi atunci, plini de bucurie, dar şi de credinţă, să exclamăm: „Îţi mulţumim, Doamne, că ne iubeşti”.

Marian BENCHEA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.