Categorii

Sinodul, teologul Armando Matteo: cu privire la problema tineretului Biserica îşi joacă viitorul

„Trăim într-o societate care vorbeşte mult despre tineri numai pentru a-i scoate afară”. Încă de la prima publicare în 2009 a cărţii „Prima generaţie necredincioasă”, o mică mare carte despre „raportul dificil dintre tineri şi credinţă”, părintele Armando Matteo, profesor extraordinar de teologie fundamentală la Universitatea Pontificală Urbaniana, la Roma, dedică problemei tineretului în Biserică o reflecţie vie şi care nu este lipsită de provocări salutare. Actuala pastoraţie a tineretului „nu reuşeşte să genereze noi credincioşi”; adulţii, urmărind o tinereţe veşnică, par că au renunţat la „transmiterea credinţei”!; se asistă la o „eclipsă a creştinismului familial”, şi pentru a răspunde la aceste schimbări trebuie luat act că „creştinismul pe care l-am moştenit nu este unica posibilitate de creştinism”, este oportun ca Biserica „să treacă la dietă” şi este necesar „să se regândească” prezenţa sa în societate. În aşa fel încât, la sfârşit, să fie posibil să se răspundă la întrebarea despre „motivul pentru a rămâne creştini după ce încetăm să fim copii”. Aşadar, acest Sinod „este mai important decât precedentele”, afirmă teologul la Vatican Insider, pentru că, „fără a reface raporturile cu lumea tineretului Biserica riscă implozia”.

S-a deschis astăzi Sinodul Episcopilor, după părerea dumneavoastră ce au de spus Bisericii tinerii şi ce are de spus noilor generaţii Biserica?

Tinerii trimit un mesaj clar: ne este greu să punem împreună creşterea noastră, drumul nostru spre vârsta adultă şi experienţa religioasă. Există un dezinteres puternic faţă de experienţa creştină. În acelaşi timp se evidenţiază şi o cerere de ajutor: societatea noastră tinde să-i condamne pe tineri la un destin de marginalizare şi ei cer să fie ajutaţi să înţeleagă mai bine cum poate folosi religia creştină pentru viaţa adultă. La rândul său, Biserica, fără a reface raporturile cu lumea tineretului riscă implozia. Scade numărul de vocaţii, multe persoane decid să nu mai meargă la căsătoria religioasă, comunităţile noastre sunt lipsite de spiritul, de entuziasmul forţelor tineretului. În acest sens cred că în intenţiile papei Francisc există voinţa de a fi în dialog şi în ascultare. Este prima dată când Biserica face asta în acest mod. Aş adăuga că sunt mulţi aceia care în Biserică au înţeles că acest Sinod este fundamental, mai important decât cele celebrate în trecut. Este în joc interesul unor întregi generaţii, precum şi destinul Bisericii. Tema tinerilor îi priveşte pe toţi.

Se poate spune că pentru papa Francisc a trata problema tineretului este şi un mod pentru a repropune, prin privirea tinerilor, necesitatea unei reforme a Bisericii?

Truda actuală de a crede pe care o au tinerii ne spune că tot ceea ce facem, pastoraţia tineretului, nu reuşeşte să genereze noi credincioşi, pune în criză caracterul matern al Bisericii. Şi asta este la inima papei Francisc. De aceea, pentru a genera noi credincioşi, papa îndeamnă la o reformă misionară a Bisericii. Dacă Biserica ar trebui să fie locul în care persoanele se întâlnesc cu Isus şi trăiesc o viaţă deplină, asta nu se mai întâmplă şi universul tineretului ne restituie asta în mod foarte puternic. Investigaţiile în această privinţă sunt clare. Ultimul studiu, publicat de Institutul Toniolo la începuturile acestei veri, înregistra că în Italia există o parte cu adevărat amplă din populaţia tineretului care ar trăi liniştit fără religie. Şi documentul pregătitor al Sinodului subliniază că majoritatea învaţă să trăiască fără Dumnezeu şi fără Biserică nu pentru că nu au ocazia s-o întâlnească, ci pentru că actualmente modul de a-l prezenta pe Isus şi experienţa credinţei nu obţine acea aprindere de interes real în noile generaţii. Asta cere desigur nişte schimbări.

În realitate, deşi propun un catolicism mai degrabă distant de Conciliul al II-lea din Vatican, sectoarele care s-ar putea defini fundamentale, realităţi ecleziale care prezintă o credinţă puternic identitară, au o atracţie însemnată şi printre tineri…

Zygmunt Bauman a fost cel care a identificat acest paradox straniu, această eterogeneză a scopurilor: o mentalitate lichidă produce „consilieri capabili”, puncte de referinţă extrem de solide, de granit. Un anumit fundamentalism este un soi de derivat al culturii contemporane. Lărgirea opţiunilor, faptul că fiecare subiect trebuie să răspundă despre sine pentru că există mai multe morale împărtăşite face pe de o parte ca populaţia să redea încredere tradiţiilor culturale, politice, dar şi religioase care se prezintă mai puternice, mai clare. Desigur, această abordare, ideile super-clare şi super-distincte, au o anumită atracţie, dar nu mi se pare că este răspunsul cel mai bun, şi pentru că atitudinea de înţepenire este întotdeauna o strategie pe termen scurt, şi specia umană nu acţionează aşa. Cotiturile epocale sunt dureroase dar există mereu capacitatea de adaptare. Creştinismul, în cea mai bună tradiţie a sa, trăieşte după logica întrupării, deci nu se teme să pună în discuţie acest model de a fi Biserică, de a prezenta Evanghelia, de a celebra sacramentele ascultând constant de cuvântul Evangheliei dar şi de istoria oamenilor. Mi se pare că acesta este apelul papei Francisc atunci când spune să-i ascultăm pe săraci, care apoi pot să fie de exemplu perechile de divorţaţi recăsătoriţi dar şi, aşa cum a spus recent cardinalul Gualtiero Bassetti, lumea tineretului. Un punct delicat este truda comunităţii ecleziale de a se acorda cu invitaţia papei Francisc la o ieşire misionară. O dificultate probabil mărită şi de marea longevitate care există în Occident, prin care comunităţile nu sunt niciodată complet goale şi, ca să spunem aşa, ne este greu să simţim lipsa tinerilor care lipsesc. Un pic ne obişnuim să ne ducem traiul. Deschizând pre-sinodul, papa a folosit cuvinte foarte frumoase când le-a spus tinerilor: noi suntem aici nu pentru că vrem cu orice preţ să-i avem pe tineri, ci pentru că ştim că o comunitate fără tineri este mutilată, ne lipseşte o parte de acces la misterul divin. Fiecare schimbare, fiecare reformă cere o oarecare suferinţă şi nu putem crede că ducem la capăt o Biserică într-adevăr misionară fără a străbate şi un proces de moarte şi înviere. Pentru a-l cita pe Benedetto Croce, a lăsa să moară ceea ce este mort şi a promova ceea ce este viu. Aşadar, creştinismul pe care l-am moştenit nu este unica posibilitate de creştinism: este o posibilitate, formată ascultând exigenţe dintr-o altă epocă, dar astăzi nu mai funcţionează. În exortaţia Evangelii gaudium, papa Francisc o spune clar, pastoraţia tineretului nu mai răspunde pentru că schimbările aflate în desfăşurare sunt foarte multe. Aceasta nu este problema, problema este atunci când lipseşte disponibilitatea de a schimba.

În cartea dumneavoastră „Prima generaţie necredincioasă” susţineţi că o reformă se realizează dacă Biserica „intră la dietă” şi regândeşte şi „geografia mântuirii”: ne puteţi explica asta?

Venim dintr-o cultură în care elementul religios era nu numai prezent, ci chiar promovat în familii şi în dinamicile sociale, şi asta a favorizat faptul ca Biserica să se poată ocupa de foarte multe alte lucruri. Biserica s-a ocupat de şcoli, spitale, formare la politică, teatru: aproape că nu există domeniu al umanului de care Biserica să nu se fi ocupat. Şi a putut să delege mereu familiilor, mamelor şi bunicilor, şcolilor, chiar contextului cultural, generarea credinţei. Astăzi ne aflăm cu un trup eclezial mastodont, fiecare parohie se ocupă de foarte multe lucruri, dar tot mai mult este în dificultate de a face ceea ce trebuie să facă, adică să genereze noi oameni care cred în Cristos. Astăzi asistăm la ceea ce eu numesc eclipsa creştinismului familial: acasă oamenii se roagă foarte puţin, nu se citeşte Evanghelia, inima adulţilor s-a mutat spre atâtea alte ţărmuri, şi asta cere angajare mai mare de a concentra propriile energii asupra generării la credinţă, de a regândi procesele de iniţiere la credinţă în mod diferit, de a fi mai serioşi. Acelaşi lucru este valabil pentru geografie: când în Italia, în Europa, omul era naturaliter creştin, fiecare cartier, fiecare sat mic de la munte sau de la ţară avea parohia sa. Astăzi acest lucru nu mai este permis, trăim noi fenomene de urbanizare, trebuie conştientizat că numărul preoţilor s-a diminuat sau s-a îmbătrânit. Astăzi există o dispersare de energii ecleziale enorme, legate cu o lume care nu mai este aceea în care s-au născut. Dacă obiectivul prioritar devine acela de a-i ajuta pe adulţi să recupereze interesul faţă de religie, trebuie rescrisă şi o nouă geografie a prezenţei creştine. Şi acest lucru este foarte dificil, papa Francisc a cerut episcopilor italieni să regândească numărul diecezelor, şi apoi a oficiilor diecezane, a parohiilor… dar ştim că această cerere a întâlnit rezistenţe. În mod inevitabil orice schimbare comportă suferinţe. Dar este necesar să se regândească o prezenţă a Bisericii care nu mai este „ca ploaia”, aşa cum este actualmente, ci în vederea acestui scop primar, generarea credinţei.

Dar cum pot episcopii de la Sinod, în trei săptămâni, să rezolve probleme aşa de mari, epocale? Acum a apărut în librărie o carte a dumneavoastră, „Toţi tineri, niciun tânăr”, în care denunţaţi „truda de a fi tineri”. În ce sens?

Sinodul ar putea să fie ocazia bună pentru a pune câţiva ţăruşi, a încerca să se facă o diagnoză un pic comună. Înainte de toate partea de tineret din lume, atât în Occident cât şi în altă parte, cu greu trăieşte propria etapă a vieţii. Ar trebui să moştenească lumea la vârsta de putere maximă, de energie maximă, pentru a o îmbunătăţi, şi în schimb se află confruntată cu generaţii adulte care ţin totul în mână, care chiar continuă să le spună tinerilor „nu avem nevoie de voi, vrem noi să rămânem tineri”. Asta produce paralizia încrederii, adulţii, care ar trebui să fie cei care remorchează tinerii spre viaţă, în realitate fac lucrare de încetinire, stingere a pasiunilor. Există o mare suferinţă, un strigăt de dreptate al tinerilor, pentru că atunci când adulţii nu sunt adulţi, tinerii nu pot să fie tineri. Aşadar, Sinodul poate folosi înainte de toate să evidenţieze că noi adulţii suntem problema, iar tinerii sunt resursa. În al doilea rând, trebuie lucrat mai serios cu adulţii. Trebuie activată o pastoraţie a vârstei a doua, deoarece cu adulţii care trăiesc o „religie a tinereţii” s-a întrerupt transmiterea credinţei. Nu putem vorbi despre tineri fără a ţine cont că tinerii au privirea lor îndreptată spre adulţi, dacă nu ne întrebăm despre modul în care adulţii trăiesc şi transmit credinţa lor. Şi în al treilea rând, urmând Gaudete et exsultate a papei Francisc, trebuie recuperată dimensiunea bucuroasă a credinţei: a crede pentru a trăi cu mai multă bucurie viaţa noastră umană, se merge la liturghie pentru a trăi o experienţă de sărbătoare şi de bucurie. În ultima mea carte, în cele din urmă, în mod provocator spun că Sinodul ar putea să fie şi locul din care Biserica iese cu propunerea poate un pic stranie: să înceteze să vorbească despre tineri despre persoane cu peste 30 de ani. O operaţie de curăţire lingvistică la care poate să-i corespundă curăţirea mentală care să poată repune generaţiile în mişcare. Generaţiile sunt tinerii şi adulţii, iar adulţii îi ajută pe tineri să-şi ia locul lor, să moştenească lumea.

Sinodul despre tineri vine într-un moment în care Biserica este zdruncinată de noua apariţie a abuzurilor sexuale: un motiv de îndepărtare a tinerilor de Biserică?

Problema raportului tinerilor cu Biserica este singura problema adevărată pe care o avem, motiv pentru care acest Sinod, deşi se desfăşoară nu sub condiţiile cele mai favorabile din cauza apariţiei acestor scandaluri şi a puternicilor diviziuni în Biserică, este oricum o mare binecuvântare. Probabil este mai mult activarea unui proces decât cuvântul definitiv. În orice caz, ar fo o ocazie pierdută să nu se facă asta. Mai trebuie spus şi că, înainte de a aceste situaţii de scandal, nu mulţi s-au înflăcărat pentru acest Sinod, şi mass-media n-au părut foarte atente… pentru că trăim într-o societate care vorbeşte mult despre tineri numai pentru a-i scoate afară. Desigur scandalurile nu ajută, virtutea principală a lumii tineretului astăzi este autenticitatea şi este clar că oriunde apar pete există dezamăgire, tinerii simt imediat, cu alergie, cu repugnanţă, aceste fapte. Însă trebuie spus şi că investigaţiile făcute, cel puţin în Europa, înregistrează că punctul cel mai problematic, datorită căruia nu se declanşează un interes real al tinerilor pentru cele ale Bisericii şi ale credinţei, nu este scandalul. Cred că punctul nodal rămâne faptul că există o parte foarte mare din populaţia adultă care în inimă a pus un sac de lucruri şi l-a eliminat pe Dumnezeu, Biserica, rugăciunea, pe Isus Cristos, şi pentru aceasta nu a mărturisit în relaţiile educative motivul pentru a rămâne creştini după ce au încetat să fie copii. Asta mi se pare adevărata problemă.

De Iacopo Scaramuzzi

(După Vatican Insider, 3 octombrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.