Categorii

Singura cu care am curajul să plâng. Papa Francisc în faţa Sfintei Fecioare Maria

Apare la 18 octombrie cartea Este mama mea. Întâlniri cu Maria. Papa Francisc în dialog cu Alexandre Awi Mello [È mia madre. Incontri con Maria Papa Francesco in dialogo con Alexandre Awi Mello (Roma, Città Nuova, 2018, 328 de pagini)]. Pornind de la un interviu acordat autorului, numit de Francisc, la 31 mai 2017, secretar al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă, cartea – prefaţată de Carlos María Galli, de la Facultatea de Teologie din Universitatea Catolică Argentina – descrie întâlnirile papei cu Sfânta Fecioară Maria, din copilărie până la misiunea actuală ca episcop de Roma. Din volum anticipăm textul conclusiv.

Se apropie momentul de a ne saluta. Am fost peste două ore cu papa, între Casa „Sfânta Marta”, unde am început interviul, şi Palatul Apostolic, unde am mers pentru Angelus şi pentru scurta plimbare în acel loc care riscase să fie închisoarea sa, aşa cum mi-a spus în mod glumeţ. Urcăm în maşină pentru a ne întoarce la reşedinţă. Suntem unul lângă altul, ca în diferite momente în timpul vizitei sale în Brazilia. Este inevitabil ca, în acel moment, ca într-o clipă, să-mi treacă prin minte scene ale unui film deja văzut. Un film foarte frumos care nu vreau să se termine.

Dându-mi seama că a venit momentul de a ne saluta, îmi amintesc de cuvintele sale mariane – mereu mariane – spuse la ceremonia de rămas bun la aeroportul Galeão, în acea zi de 23 iulie 2013: „Gândul meu final, ultima mea expresie de nostalgie, se îndreaptă spre Stăpâna Noastră de la Aparecida. În acel iubit Sanctuar am îngenuncheat în rugăciune pentru întreaga omenire şi îndeosebi pentru toţi brazilienii. Am cerut Mariei să întărească în voi credinţa creştină, care face parte din sufletul nobil al Braziliei, precum şi al atâtor alte ţări, comoară a culturii voastre, încurajare şi forţă pentru a construi o nouă omenire în înţelegere şi în solidaritate. Acest Papă pleacă şi vă spune «pe curând», un «curând» plin de nostalgie, şi vă cere, vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru el. Acest Papă are nevoie de rugăciunea voastră a tuturor”.

Puţin după aceea, în timpul zborului de întoarcere la Roma, avea să explice jurnaliştilor motivul pentru care cere mereu rugăciuni: „Îmi vine dinăuntru! Şi Sfintei Fecioare Maria îi cer ca să se roage pentru mine la Domnul. Este o obişnuinţă, dar este o obişnuinţă care îmi vine din inimă precum şi din necesitatea pe care o am pentru munca mea. Simt că trebuie să cer. Nu ştiu, este aşa…”.

În timp ce sunt cufundat în aceste gânduri şi amintiri, Francisc mă întreabă: „Nu ai o altă întrebare?”. Şi el şi-a dat seama de iminenţa salutului nostru şi probabil că vrea să-mi dea bucuria de a profita până în ultimul moment al acelui contact. Eu mă dusesem să-l intervievez, dar la sfârşit era el cel care, cu delicateţe, se preocupa pentru ca să formulez toate întrebările mele. Încercând să fiu creativ pentru o ultimă intervenţie, îi spun, dintr-o dată: „Da, Sfinte Părinte. Este o altă întrebare pe care aş vrea să v-o adresez, cu stilul tipic al jurnaliştilor, ceea ce eu nu sunt. V-aş întreba ce aţi răspunde, pe scurt, în puţine cuvinte, dacă aţi fi întrebat, cine este Fecioara pentru dumneavoastră?”.

Papa respiră profund, se gândeşte un pic şi nu se îndoieşte în a spune, cu un glas plin de duioşie şi de afect: „Ea este mămica mea”. Face o pauză şi continuă: „Probabil că este unica persoană cu care am curajul să plâng. Pentru că sunt un dur. Nu plâng de obicei – spune cu o candoare care contrastează cu cuvintele sale –. Dar cu Sfânta Fecioară Maria, da, am făcut asta. Ea ştie. Simt că pot să plâng cu ea…”.

Prefer să nu continui. Rămânem în tăcere, ca şi cum am gusta acele cuvinte. Mă impresionează mult şi mă identific şi mai mult cu acela care le rosteşte. Şi eu ştiu că împreună cu ea se poate plânge. „Să mergem acasă”, spune papa cu voce fermă şoferului, rupând tăcerea de acel minut care mi se păruse o veşnicie.

Pur şi simplu „ea este mămica mea”, continui să reflectez. Cuvântul folosit de papa în spaniolă este chiar mămica, care adună încărcătura afectivă a cuvântului „mamă”, dar cu un tuşeu de intimitate în plus. Pare totul aşa de clar şi, în acelaşi timp, aşa de clarificator. Acele cuvinte rezumă toată conversaţia noastră, condensează o viaţă de iubire şi de legătură profundă între Jorge Mario şi Maria. Ce frumos să observi că ceea ce este clar este chiar real! Ne obişnuim aşa de mult cu certitudinile care, cu timpul, ni se pare că au mai puţin valoare. Maria este pur şi simplu mamă. Este experienţa milenară a Bisericii, este experienţa a milioane de creştini. Şi este experienţa vie şi reală a inimii lui Francisc.

În timpul acestei călătorii pasionante în inima mariană a lui Jorge Mario Bergoglio, m-am aflat de nenumărate ori cu cuvântul „mamă”, pur şi simplu mamă. Aceasta trebuie să fi fost experienţa lui Isus cu Maria. În momentul crucial al abandonării vieţii sale pe cruce, a experimentat „prezenţa mângâietoare a Mamei şi a prietenului”, scrie Francisc în Evangelii gaudium (nr. 285). „Aceste cuvinte ale lui Isus în pragul morţii nu exprimă în primul rând o preocupare milostivă faţă de mama sa, ci sunt mai degrabă o formulă de revelaţie care manifestă misterul unei misiuni mântuitoare speciale. Isus ne-o lasă pe mama sa ca mamă a noastră” (ibid.).

Bergoglio atrage atenţia noastră asupra unui detaliu din textul biblic care de multe ori trece neobservat: versetul care urmează după acea formulă de revelaţie spune aşa: „După aceasta, văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete»” (In19,28). Papa evidenţiază că Maria este ultimul dar al lui Isus pentru poporul său, dăruit înainte ca totul să fie împlinit: „Adică, numai după ce a făcut asta, după ce a încredinţat-o pe mama sa discipolului şi viceversa, Isus a putut să simtă că «toate s-au împlinit» (In19,28)”, explică Francisc.

„La picioarele crucii, în ora supremă a noii creaţii, Cristos ne conduce la Maria. Ne conduce la ea pentru că nu vrea ca să mergem fără o mamă, şi poporul citeşte în acea imagine maternă toate misterele Evangheliei. Domnului nu-i place ca să-i lipsească Bisericii sale icoana feminină. Ea, care l-a născut cu atâta credinţă, însoţeşte şi „urmaşii descendenţei ei, aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus” (Ap 12,17).

Maria este o mamă prietenă, semnalează Francisc, „Este prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viaţa noastră. Este aceea care are inima străpunsă de sabie, care înţelege toate durerile. Ca mamă a tuturor, este semn de speranţă pentru popoarele care suferă durerile naşterii până când va răsări dreptatea” (Evangelii gaudium, 286). Pentru aceasta fiul poate să plângă cu ea. Tonul şi duioşia acelor persoane nu mai pleacă din capul meu. Ajungem la Casa „Sfânta Marta”. Un cuplu cu un copil mic îl aşteaptă pentru prânz. Mulţumiri, promisiuni de rugăciuni reciproce, saluturi… Dar când sunt deja un pic departe, mă întreabă: „Ah! Ai luat-o pe Sfânta Fecioară Maria?”, ca şi cum ar indica ceva important, ce nu pot să uit. În emoţia momentului nu înţeleg la ce se referă: „Pe Sfânta Fecioară Maria?”, întreb eu. „Da, pe cea a Duioşiei pe care ţi-am dăruit-o”. „Da, desigur – răspund imediat –. Este aici, mulţumesc!”.

Urc lent scările care duc spre curtea exterioară, absorbit în gândurile mele, începând să reparcurg acele momente de neuitat. Pur şi simplu zâmbesc: „Da, dragă papa, am luat-o pe Sfânta Fecioară Maria, pe Sfânta Fecioară Maria a ta a Duioşiei. Cum s-o uit? Şi pentru mine, ea este mămica mea!”.

De Alexandre Awi Mello

(După L’Osservatore Romano, 18 octombrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.