Categorii

Sfânta Liturghie şi impunerea pallium-ului noilor mitropoliţi. Omilia Sfântului Părinte Francisc (Bazilica Vaticană, vineri 29 iunie 2018)

Lecturile proclamate ne permit să luăm contact cu tradiţia apostolică, aceea care „nu este transmitere de lucruri sau de cuvinte, o colecţie de lucruri moarte. Tradiţia este fluviul viu care ne leagă cu originile, fluviul viu în care mereu sunt prezente originile” (Benedict al XVI-lea, Cateheză, 26 aprilie 2006) şi ne oferă cheile Împărăţiei cerurilor (cf. Mt 16,19). Tradiţie perenă şi mereu nouă care reînsufleţeşte şi împrospătează bucuria Evangheliei şi ne permite astfel să mărturisim cu buzele noastre şi inima noastră: „«Isus Cristos este Domnul!», spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,11).

Toată Evanghelia vrea să răspundă la întrebarea care se găsea în inima poporului lui Israel şi care şi astăzi nu încetează să locuiască pe atâtea feţe însetate de viaţă: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). Întrebare pe care Isus o reia şi o adresează discipolilor săi: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15).

Petru, luând cuvântul, atribuie lui Isus titlul cel mai mare cu care puteau să-l numească: „Tu eşti Mesia” (cf. Mt 16,16), adică Unsul, Consacratul lui Dumnezeu. Îmi place să ştiu că Tatăl a fost cel care i-a inspirat acest răspuns lui Petru, care vedea cum Isus „ungea” poporul său. Isus, Unsul care, din sat în sat, merge cu unica dorinţă de a mântui şi a ridica pe cel care era considerat pierdut: „unge” pe cel mort (cf. Mc 5,41-42; Lc 7,14-15), unge pe cel bolnav (cf. Mc 6,13; Iac 5,14), unge rănile (cf. Lc 10,34), unge pe penitent (cf. Mt 6,17). Unge speranţa (cf. Lc 7,38.46; In 11,2; 12,3). În această ungere fiecare păcătos, fiecare înfrânt, bolnav, păgân – acolo unde se afla – a putut să se simtă membru iubit al familiei lui Dumnezeu. Cu gesturile sale, Isus îi spunea în mod personal: tu îmi aparţii. Ca Petru, şi noi putem mărturisi cu buzele noastre şi inima noastră nu numai ceea ce am auzit, ci şi experienţa concretă a vieţii noastre: am fost înviaţi, vindecaţi, reînnoiţi, umpluţi de speranţă de ungerea Celui Sfânt. Fiecare jug de sclavie este distrus graţie ungerii sale (cf. Is 10,27). Nu ne este permis să pierdem bucuria şi amintirea de a ne şti răscumpăraţi, acea bucurie care ne face să mărturisim: „Tu eşti Fiul Dumnezeului cel viu” (cf. Mt 16,16).

Şi este interesant, după aceea, de observat continuarea acestui text din Evanghelie în care Petru mărturiseşte credinţa: „De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21). Unsul lui Dumnezeu duce iubirea şi milostivirea Tatălui până la consecinţele extreme. Această iubire milostivă cere să se meargă în toate colţurile vieţii pentru a ajunge la toţi, chiar dacă asta ar costa „bunul nume”, comodităţile, poziţia… martiriul.

În faţa acestui anunţ aşa de neaşteptat, Petru reacţionează: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată” (Mt 16,22) şi se transformă imediat în piatră de poticnire pe drumul lui Mesia; şi crezând că apără drepturile lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama se transforma în duşmanul său (Isus îl numeşte „Satană”). A contempla viaţa lui Petru şi mărturisirea sa înseamnă a învăţa să cunoaştem şi ispitele care vor însoţi viaţa discipolului. În maniera lui Petru, ca Biserică, vom fi mereu ispitiţi de acele „şoapte” ale celui rău care vor fi pietre de poticnire pentru misiune. Şi spun „şoapte” pentru că diavolul seduce mereu în ascuns, făcând în aşa fel încât să nu se recunoască intenţia sa, „se comportă ca un fals vrând să rămână ascuns şi să nu fie descoperit” (Sfântul Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, nr. 326).

În schimb, a participa la ungerea lui Cristos înseamnă a participa la gloria sa, care este Crucea sa: Tată, preamăreşte pe Fiul tău… „Tată, preamăreşte numele tău” (In 12,28). Glorie şi cruce în Isus Cristos merg împreună şi nu se pot separa; pentru că atunci când se abandonează crucea, chiar dacă intrăm în strălucirea orbitoare a gloriei, ne vor înşela, pentru că aceea nu va fi gloria lui Dumnezeu, ci batjocura adversarului.

Adesea simţim ispita de a fi creştini menţinând o distanţă prudentă de rănile Domnului. Isus atinge, Isus atinge mizeria umană, invitându-ne să stăm cu El şi să atingem carnea suferindă a altora. A mărturisi credinţa cu buzele noastre şi inima noastră cere – aşa cum a cerut lui Petru – să se identifice „şoaptele” celui rău. A învăţa să discernem şi să descoperim acele „acoperiri” personale şi comunitare care ne menţin la distanţă de realitatea dramei umane; care ne împiedică să intrăm în contact cu existenţa concretă a altora şi, în definitiv, de a cunoaşte forţa revoluţionară a duioşiei lui Dumnezeu (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 270).

Nu separând gloria de cruce, Isus vrea să-i răscumpere pe discipolii săi, Biserica sa, de triumfalisme goale: goale de iubire, goale de slujire, goale de compasiune, goale de popor. Vrea să răscumpere de o imaginaţie fără limite care nu ştie să-şi înfigă rădăcini în viaţa poporului credincios sau, ceea ce ar fi mai rău, crede că slujirea adusă Domnului îi cere să se debaraseze de drumurile prăfuite ale istoriei. A-l contempla şi a-l urma pe Cristos cere să lăsăm ca inima să se deschidă Tatălui şi tuturor celor cu care El însuşi a voit să se identifice (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49), şi asta cu certitudinea de a şti că nu abandonează poporul său.

Iubiţi fraţi, continuă să locuiască pe milioane de feţe întrebarea: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). Mărturisim cu buzele noastre şi cu inima noastră: Isus Cristos este Domnul (cf. Fil 2,11). Acesta este cantus firmus al nostru pe care în fiecare zi suntem invitaţi să-l intonăm. Cu simplitatea, certitudinea şi bucuria de a şti că „Biserica străluceşte nu din propria lumină, ci din aceea a lui Cristos. Îşi scoate strălucirea din Soarele dreptăţii, aşa încât poate să spună: «Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine» (Gal 2,20)” (Sfântul Ambroziu, Hexaemeron, IV, 8, 32).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.