Categorii

Sfânta Liturghie pentru toţi căzuţii din războaie. Cimitirul American din Nettuno, joi, 2 noiembrie 2017

Noi toţi, astăzi, suntem adunaţi aici în speranţă. Fiecare dintre noi, în propria inimă, poate repeta cuvintele lui Iob pe care le-am auzit în prima lectură: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână”. Speranţa de a-l reîntâlni pe Dumnezeu, de a ne reîntâlni noi toţi, ca fraţi: şi această speranţă nu înşală. Paul a fost puternic în acea expresie din lectura a doua: „Speranţa nu înşală”.

Însă speranţa de atâtea ori se naşte şi îşi înfige rădăcinile în atâtea răni umane, în atâtea dureri umane şi acel moment de durere, de rană, de suferinţă ne face să privim cerul şi să spunem: „Eu cred că Răscumpărătorul meu este viu. Dar opreşte-te, Doamne”. Şi aceasta este rugăciunea care probabil iese din noi toţi când privim acest cimitir. „Sunt sigur, Doamne, că aceşti fraţi ai noştri sunt cu tine. Sunt sigur”, noi spunem asta. „Dar, te rog, Doamne, opreşte-te. Să nu mai fie. Să nu mai fie război. Să nu mai fie acest măcel inutil”, aşa cum a spus Benedict al XV-lea. Mai bine să sperăm fără această distrugere: tineri…, mii, mii, mii, mii… speranţe distruse. „Să nu mai fie, Doamne!”. Şi asta trebuie să cerem astăzi, ca să ne rugăm pentru toţi răposaţii, dar în acest loc să ne rugăm în mod special pentru aceşti tineri; astăzi când lumea încă o dată este în război şi se pregăteşte pentru a merge mai puternic în război. „Să nu mai fie, Doamne! Să nu mai fie”. Cu războiul se pierde tot.

Îmi vine în minte acea bătrână care privind ruinele din Hiroshima, cu resemnare sapienţială dar multă durere, cu acea resemnare tânguitoare pe care ştiu s-o trăiască femeile, pentru că este carisma lor, spunea: „Oamenii fac orice pentru a declara şi a face un război şi la sfârşit se distrug pe ei înşişi”. Acesta este războiul: ne distrugem pe noi înşine. Cu siguranţă acea femeie, acea bătrână, pierduse acolo copii şi nepoţi; îi rămăseseră numai rana în inimă şi lacrimile. Şi dacă astăzi este o zi de speranţă, astăzi este şi o zi de lacrimi. Lacrimi ca acelea pe care le simţeau şi le vărsau femeile când venea poşta: „Dumneavoastră, doamnă, aveţi onoarea că soţul a fost un erou al patriei; că fiii sunt eroi ai patriei”. Sunt lacrimi pe care astăzi omenirea nu trebuie să le uite. Acest orgoliu al acestei omeniri care n-a învăţat lecţia şi pare că nu vrea s-o înveţe!

Când de atâtea ori în istorie se gândesc să facă un război, sunt convinşi că aduc o lume nouă, sunt convinşi că fac o „primăvară”. Şi se ajunge într-o iarnă, urâtă, crudă, cu împărăţia terorii şi a morţii. Astăzi ne rugăm pentru toţi răposaţii, toţi, dar în mod special pentru aceşti tineri, într-un moment în care atâţia mor în bătăliile de fiecare zi din acest război pe bucăţele. Să ne rugăm şi pentru morţii de astăzi, cei morţi în război, chiar copii, nevinovaţi. Acesta este rodul războiului: moartea. Şi Domnul să ne dea harul de a plânge.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.