Categorii

Sfânta Liturghie pentru deschiderea celei de-a XIV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (4 octombrie 2015)

   „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită” (1In 4,12).

   Lecturile biblice din această duminică par să fie alese înadins pentru evenimentul de har pe care-l trăieşte Biserica, adică Adunarea Ordinară a Sinodului Episcopilor despre tema familiei care este inaugurată cu această celebrare euharistică.

   Ele sunt centrate pe trei argumente: drama singurătăţii, iubirea dintre bărbat-femeie şi familia.

   Singurătatea

   Adam, aşa cum citim în prima lectură, trăia în paradis, dădea nume celorlalte creaturi exercitând o dominare care demonstrează superioritatea sa indiscutabilă şi incomparabilă, dar cu toate acestea se simţea singur, pentru că „nu i s-a găsit ajutor pe potriva lui” (Gen 2,20) şi a experimentat singurătatea.

   Singurătatea, drama care chinuieşte şi astăzi atâţia bărbaţi şi femei. Mă gândesc la bătrânii abandonaţi chiar de cei dragi ai lor şi de proprii copii; la văduvi şi la văduve; la atâţia bărbaţi şi femei lăsaţi de propria soţie şi de propriul soţ; la atâtea persoane care de fapt se simt singure, neînţelese şi neascultate; la migranţii şi refugiaţii care fug de războaie şi de persecuţii; şi la atâţia tineri victime ale culturii consumismului, al acelui „foloseşte şi aruncă” şi ale culturii rebutului.

   Astăzi se trăieşte paradoxul unei lumi globalizate în care vedem atâtea locuinţe luxoase şi zgârie-nori, dar tot mai puţin căldura casei şi a familiei; atâtea proiecte ambiţioase, dar puţin timp pentru a trăi ceea ce a fost realizat; atâtea mijloace sofisticate de distracţie, dar tot mai mult un gol profund în inimă; atâtea plăceri, dar puţină iubire; atâta libertate, dar puţină autonomie… Sunt tot mai multe persoanele care se simt singure, dar şi cele care se închid în egoism, în melancolie, în violenţa distructivă sau în sclavagismul plăcerii şi al zeului ban.

   Astăzi trăim, într-un anumit sens, aceeaşi experienţă a lui Adam: atâta putere însoţită de atâta singurătate şi vulnerabilitate; şi familia este icoana. Tot mai puţină seriozitate în a duce înainte un raport solid şi rodnic de iubire: în sănătate şi în boală, în bogăţie şi în sărăcie, în timp de soartă bună şi de soartă rea. Iubirea durabilă, fidelă, conştiincioasă, stabilă, rodnică este tot mai mult luată în râs şi privită ca şi cum ar fi ceva din antichitate. Ar părea că societăţile mai avansate sunt chiar cele care au procentul cel mai scăzut de natalitate şi procentul cel mai ridicat de avort, de divorţ, de sinucideri şi de poluare ambientală şi socială.

  

   Iubirea dintre bărbat şi femeie

   Citim tot în prima lectură că inima lui Dumnezeu s-a îndurerat văzând singurătatea lui Adam şi a spus: Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui (Gen 2,18). Aceste cuvinte demonstrează că nimic nu face fericită inima omului ca o inimă care îi seamănă, care îi corespunde, care îl iubeşte şi care-l scoate din singurătatea şi din faptul de a se simţi singur. Demonstrează şi că Dumnezeu n-a creat fiinţa umană pentru a trăi în tristeţe sau pentru a fi singur, ci pentru fericire, pentru a împărtăşi drumul său cu o altă persoană care să-i fie complementară; pentru a trăi experienţa minunată a iubirii: adică să iubească şi să fie iubită; şi pentru a vedea iubirea sa rodnică în copii, aşa cum spune psalmul care a fost proclamat astăzi (cf. Ps 128).

   Iată visul lui Dumnezeu pentru creatura sa preaiubită: s-o vadă realizată în unirea de iubire dintre bărbat şi femeie; fericită în drumul comun, rodnică în dăruirea reciprocă. Este acelaşi plan pe care Isus în Evanghelia de astăzi îl rezumă cu aceste cuvinte: Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup (Mc 10,6-8; cf. Gen 1,27; 2,24).

   Isus, în faţa întrebării retorice pe care i-o adresează – probabil ca o capcană, pentru a-l face să devină dintr-o dată antipatic pentru mulţimea care-l urma şi care practica divorţul ca realitate consolidată şi intangibilă – răspunde în manieră clară şi neaşteptată: readuce totul la origine, la originea creaţiei, pentru a ne învăţa că Dumnezeu binecuvântează iubirea umană, El e cel care uneşte inimile unui bărbat şi a unei femei care se iubesc şi îi uneşte în unitate şi în indisolubilitate. Asta înseamnă că obiectivul vieţii conjugale nu este numai să trăiască împreună pentru totdeauna, ci să se iubească pentru totdeauna! Isus restabileşte astfel ordinea originară şi care dă origine.

  

   Familia

   „Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10,9). Este un îndemn adresat credincioşilor să depăşească orice formă de individualism şi de legalism, care ascund un egoism meschin şi o frică de a adera la semnificaţia autentică a cuplului şi a sexualităţii umane în proiectul lui Dumnezeu.

   De fapt, numai în lumina nebuniei gratuităţii iubirii pascale a lui Isus va apare comprehensibilă nebunia gratuităţii unei iubiri conjugale unice şi usque ad mortem.

   Pentru Dumnezeu căsătoria nu este utopie de adolescent, ci un vis fără de care creatura sa va fi destinată singurătăţii! De fapt, frica de a adera la acest proiect paralizează inima umană.

   În mod paradoxal şi omul de astăzi – care adesea ridiculizează acest plan – este atras şi fascinat de orice iubire autentică, de orice iubire solidă, de orice iubire rodnică, de orice iubire fidelă şi perpetuă. Îl vedem mergând după iubirile temporare, dar visează iubirea autentică; aleargă după plăcerile trupeşti, dar doreşte dăruirea totală.

   De fapt, „acum când am gustat pe deplin promisiunile libertăţii nelimitate, începem să înţelegem din nou expresia «tristeţea din această lume». Plăcerile interzise au pierdut atracţia lor imediat ce au încetat să fie interzise. Chiar dacă sunt duse la extrem şi sunt reînnoite la infinit, ele sunt insipide pentru că sunt lucruri finite, iar nouă, în schimb, ne este sete de infinit” (Joseph Ratzinger, Auf Christus schauen. Einübung in Glaube, Hoffnung, Liebe, Freiburg 1989, pag. 73).

   În acest context social şi matrimonial destul de dificil, Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în fidelitate, în adevăr şi în caritate. Să trăiască misiunea sa în fidelitate faţă de Învăţătorul său ca glas care strigă în deşert, pentru a apăra iubirea fidelă şi a încuraja familiile foarte numeroase care trăiesc căsătoria lor ca un spaţiu în care se manifestă iubirea divină; pentru a apăra sacralitatea vieţii, a fiecărei vieţi; pentru a apăra unitatea şi indisolubilitatea legăturii conjugale ca semn al harului lui Dumnezeu şi al capacităţii omului de a iubi cu seriozitate.

   Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în adevărul care nu se schimbă după modele trecătoare sau opiniile dominante. Adevărul care protejează omul şi omenirea de tentaţiile autoreferenţialităţii şi de transformarea iubirii rodnice în egoism steril, unirea fidelă în legături temporare. „Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Caritas in veritate, 3).

   Şi Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în caritate care nu îndreaptă degetul pentru a-i judeca pe ceilalţi, ci – fidelă faţă de natura sa de mamă – simte datoria de a căuta şi a îngriji cuplurile rănite cu untdelemnul primirii şi al milostivirii; să fie „spital de campanie”, cu uşile deschise ca să primească pe oricine bate cerând ajutor şi sprijin; mai mult, să iasă din propriul ţarc spre ceilalţi cu iubire adevărată, pentru a merge cu omenirea rănită, pentru a o include şi a o conduce la izvorul de mântuire.

   O Biserică ce învaţă şi apără valorile fundamentale, fără a uita că „sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27); şi că Isus a spus şi: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mc 2,17). O Biserică ce educă la iubirea autentică, aptă să scoată din singurătate, fără a uita misiunea sa de samaritean milostiv al omenirii rănite.

   Îmi amintesc de sfântul Ioan Paul al II-lea când spunea: „Eroarea şi răul trebuie să fie mereu condamnate şi combătute; însă omul care cade sau care greşeşte trebuie să fie înţeles şi iubit […]. Noi trebuie să iubim timpul nostru şi să-l ajutăm pe omul din timpul nostru” (Discurs adresat Acţiunii Catolice Italiene, 30 decembrie 1978: Insegnamenti I [1978], 450). Şi Biserica trebuie să-l caute, să-l primească, să-l însoţească, pentru că o Biserică cu uşile închise se trădează pe sine însăşi şi misiunea sa şi în loc să fie o punte devine o barieră: „De fapt, şi cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi” (Evr 2,11).

   Cu acest spirit să-i cerem Domnului să ne însoţească în Sinod şi să conducă Biserica sa prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, preacuratul său soţ.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.