Categorii

Sfânta Liturghie cu ritul de canonizare a fericiţilor Andrei de Soveral, Ambroziu Francisc Ferro, Matei Moreira şi 27 de însoţitori; Cristofor, Anton şi Ioan; Faustin Míguez şi Angelo din Acri (duminica a XXVIII-a din timpul de peste an, 15 octombrie 2017)

Parabola pe care am ascultat-o ne vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre o sărbătoare de nuntă (cf. Mt 22,1-14). Protagonist este fiul regelui, mirele, în care este uşor să-l întrevedem pe Isus. Însă în parabolă nu se vorbeşte niciodată despre mireasă, ci despre invitaţii mulţi, doriţi şi aşteptaţi: ei îmbracă haina de nuntă. Acei invitaţi suntem noi, noi toţi, pentru că Domnul doreşte „să celebreze nunta” cu fiecare dintre noi. Aşadar, raportul nostru cu El, nu poate să fie numai acela al supuşilor evlavioşi cu regele, al servitorilor fideli cu stăpânul sau al şcolarilor silitori cu învăţătorul, ci este înainte de toate acela al miresei iubite cu mirele. Cu alte cuvinte, Domnul ne doreşte, ne caută şi ne invită, şi nu se mulţumeşte ca noi să îndeplinim bunele îndatoriri şi să respectăm legile sale, ci vrea o adevărată comuniune de viaţă cu noi, un raport făcut din dialog, încredere şi iertare.

Aceasta este viaţa creştină, o istorie de iubire cu Dumnezeu, unde Domnul ia iniţiativa gratuit şi unde niciunul dintre noi nu poate să se laude că numai el este invitat: nimeni nu este privilegiat faţă de alţii, ci fiecare este privilegiat în faţa lui Dumnezeu. Din această iubire gratuită, tandră şi privilegiată se naşte şi se renaşte mereu viaţa creştină. Punem să ne întrebăm dacă, măcar o dată pe zi, îi mărturisim Domnului iubirea noastră faţă de El; dacă ne amintim, printre atâtea cuvinte, să-i spunem în fiecare zi: „Te iubesc, Doamne! Tu eşti viaţa mea”. Pentru că, dacă se pierde iubirea, viaţa creştină devine sterilă, devine un trup fără suflet, o morală imposibilă, un ansamblu de principii şi legi care trebuie respectate fără un motiv. În schimb, Dumnezeul vieţii aşteaptă un răspuns de viaţă, Domnul iubirii aşteaptă un răspuns de iubire. Adresându-se unei Biserici, în cartea Apocalipsului, El face un reproş precis: „Ai părăsit iubirea ta cea de la început” (2,4). Iată pericolul: o viaţă creştină de rutină, unde se mulţumesc cu „normalitatea”, fără elan, fără entuziasm şi cu amintirea scurtă. În schimb să reînsufleţim amintirea primei iubiri: suntem cei iubiţi, cei invitaţi la nuntă şi viaţa noastră este un dar, pentru că fiecare zi este oportunitatea magnifică de a răspunde la invitaţie.

Însă Evanghelia ne atenţionează: invitaţia poate să fie refuzată. Mulţi invitaţi au spus nu, pentru că erau prinşi de interesele lor: „Dar ei n-au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui”, spune textul (Mt 22,5). Un cuvânt revine: al său; este cheia pentru a înţelege motivul refuzului. De fapt, invitaţii nu se gândeau că nunta ar fi tristă sau plictisitoare, ci pur şi simplu „n-au luat în seamă”: era distraşi de interesele lor, preferau mai degrabă să aibă ceva decât să intre în joc, aşa cum cere iubirea. Iată cum ne distanţăm de iubire, nu din răutate, ci pentru că preferăm acel al meu: siguranţele, autoafirmarea, comodităţile… Atunci ne tolănim pe fotoliile câştigurilor, ale plăcerilor, ale vreunei hobby care ne face să fim un pic veseli, dar astfel îmbătrânim repede şi rău, pentru că îmbătrânim înăuntru: când inima nu se dilată, se închide, îmbătrâneşte. Şi când totul depinde de eu – de ceea ce-mi convine, de ceea ce-mi foloseşte, de ceea ce vreau – devenim chiar rigizi şi răi, reacţionăm în mod rău pentru nimic, ca invitaţii din Evanghelie, care au ajuns să insulte şi chiar să ucidă (cf. v. 6) pe cei care aduceau invitaţia, numai pentru că îi incomodau.

Aşadar Evanghelia ne întreabă în ce parte stăm: de partea eu-lui sau de partea lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu este contrariul egoismului, al autoreferenţialităţii. El – ne spune Evanghelia –, în faţa refuzurilor continue pe care le primeşte, în faţa închiderilor faţă de invitaţiile sale, merge înainte, nu amână sărbătoarea. Nu se resemnează, ci continuă să invite. În faţa „nu”-urilor, nu închide uşa în nas, ci include şi mai mult. Dumnezeu, în faţa nedreptăţilor îndurate, răspunde cu o iubire mai mare. Noi, când suntem răniţi de greşeli şi refuzuri, adesea păstrăm în noi insatisfacţie şi supărare. Dumnezeu, în timp ce suferă datorită „nu”-urilor noastre, continuă în schimb să relanseze, merge înainte ca să pregătească binele şi pentru cel care face răul. Pentru că aşa este iubirea, aşa face iubirea; pentru că numai aşa se învinge răul. Astăzi acest Dumnezeu, care nu pierde niciodată speranţa, ne implică să facem ca El, să trăim după iubirea adevărată, să depăşim resemnarea şi alintările eu-ului nostru supărăcios şi leneş.

Există un ultim aspect pe care-l subliniază Evanghelia: haina invitaţilor, care este indispensabilă. De fapt, nu este suficient a răspunde o dată la invitaţie, a spune „data” şi gata, ci este nevoie să îmbrăcăm haina, este nevoie de obişnuinţa de a trăi iubirea în fiecare zi. Pentru că nu se poate spune: „Doamne, Doamne” fără a trăi şi a pune în practică voinţa lui Dumnezeu (cf. Mt 7,21). Avem nevoie să ne îmbrăcăm în fiecare zi cu iubirea sa, să reînnoim în fiecare zi alegerea lui Dumnezeu. Sfinţii canonizaţi astăzi, mai ales martirii mulţi, indică această cale. Ei n-au spus „da” iubirii în cuvinte şi pentru un pic, ci cu viaţa şi până la sfârşit. Haina lor zilnică a fost iubirea lui Isus, acea iubire nebună care ne-a iubit până la sfârşit, care a lăsat iertarea sa şi haina sa celor care-l răstigneau. Şi noi am primit la Botez haina albă, haina de nuntă pentru Dumnezeu. Să-i cerem Lui, prin mijlocirea acestor fraţi şi surori sfinţi ai noştri, harul de a alege şi a îmbrăca în fiecare zi această haină şi de a o menţine curată. Ce-i de făcut? Înainte de toate, mergând să primim fără frică iertarea Domnului: este pasul decisiv pentru a intra în sala nunţii ca să celebrăm sărbătoarea iubirii cu El.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.