Categorii

Sfânta Liturghie cu ocazia sărbătorii mutării icoanei Salus populi romani (28 ianuarie 2018)

Ca popor al lui Dumnezeu în mers, suntem aici ca să ne oprim în templul Mamei. Prezenţa Mamei face acest templu o casă familială pentru noi fiii ei. Împreună cu generaţii şi generaţii de romani, recunoaştem în această casă maternă casa noastră, casa unde găsim odihnă, consolare, ocrotire, refugiu. Poporul creştin a înţeles, încă de la începuturi, că în dificultăţi şi în încercări trebuie să recurgă la Mama, aşa cum arată cea mai veche antifonă mariană: Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.

Sub ocrotirea ta. Părinţii noştri în credinţă au învăţat că în momentele turbulente trebuie să ne adunăm sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Odinioară persecutaţii şi nevoiaşii căutau refugiu pe lângă femeile nobile de rang înalt: când mantia lor, care era considerată inviolabilă, se întindea în semn de primire, ocrotirea era acordată. Aşa este pentru noi în privinţa Sfintei Fecioare Maria, femeia de rangul cel mai înalt din neamul omenesc. Mantia sa este mereu deschisă pentru a ne primi şi a ne aduna. Ne aminteşte bine asta Orientul creştin, unde mulţi sărbătoresc Ocrotirea Mamei lui Dumnezeu (Acoperământul Maicii Domnului), care într-o icoană frumoasă este reprezentată în timp ce, cu mantia sa, îi adăposteşte pe fii şi acoperă lumea întreagă. Şi călugării din vechime recomandau, în încercări, să se refugieze sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu: a o invoca – „Sfântă Maică a lui Dumnezeu” – era deja garanţie de ocrotire şi de ajutor şi această rugăciune repetată: „Sfântă Maică a lui Dumnezeu”, „Sfântă Maică a lui Dumnezeu”… Numai aşa.

Această înţelepciune, care vine de departe, ne ajută: Mama păzeşte credinţa, ocroteşte relaţiile, salvează în intemperii şi fereşte de rău. Acolo unde Sfânta Fecioară Maria este de-a casei, diavolul nu intră. Acolo unde Sfânta Fecioară Maria este de-a casei, diavolul nu intră. Acolo ounde este Mama, tulburarea nu prevalează, frica nu învinge. Cine dintre noi nu are nevoie de asta, cine dintre noi nu este uneori tulburat sau neliniştit? De câte ori inima este o mare în furtună, unde valurile problemelor se înalţă şi vânturile preocupărilor nu încetează să sufle! Maria este arca sigură în mijlocul potopului. Nu ideile sau tehnologia ne vor da întărire şi speranţă, ci chipul Mamei, mâinile sale care mângâie viaţa, mantia sa care ne adăposteşte. Să învăţăm să găsim refugiu, mergând în fiecare zi la Mama.

Nu dispreţui rugăciunile, continuă antifonul. Când noi o rugăm, Maria se roagă pentru noi. Există în greacă un titlu frumos care spune asta: Grigorusa, adică „aceea care mijloceşte prompt”. Şi acest prompt este adjectivul pe care-l foloseşte Luca în Evanghelie pentru a spune cum a mers Maria la Elisabeta: repede, imediat! Mijloceşte prompt, nu întârzie, aşa cum am auzit în Evanghelie, unde duce imediat la Isus nevoia concretă a acelor oameni: „Nu au vin” (In 2,3), nimic mai mult! Aşa face de fiecare dată, dacă o invocăm: când ne lipseşte speranţa, când se împuţinează bucuria, când se epuizează forţele, când se întunecă steaua vieţii, Maria intervine. Şi dacă o invocăm, intervine mai mult. Este atentă la trude, este sensibilă la turbulenţe – turbulenţele vieţii –, apropiată de inimă. Şi niciodată, niciodată nu dispreţuieşte rugăciunile noastre; nu lasă să se piardă nici măcar una. Este Mamă, nu se ruşinează niciodată de noi, ba chiar aşteaptă numai să-i poată ajuta pe fiii săi.

Un episod ne poate ajuta să înţelegem. Alături de un pat din spital, o mamă îl veghea pe fiul său, îndurerată după un accident. Acea mamă stătea acolo mereu, zi şi noapte. Odată s-a plâns preotului spunând: „Dar Domnul n-a permis un lucru nouă mamelor!”. „Ce anume?” – a întrebat preotul. „Să ia durerea copiilor”, a răspuns femeia. Iată inima de mamă: nu se ruşinează de rănile, de slăbiciunile copiilor, ci le vrea cu sine. Şi Mama lui Dumnezeu şi a noastră ştie să ia cu sine, să mângâie, să vegheze, să vindece.

Continuă antifonul, ne mântuieşte pururea de toate primejdiile. Domnul însuşi ştie că avem nevoie de refugiu şi ocrotire în mijlocul atâtor primejdii. Pentru aceasta, în momentul cel mai înalt, pe cruce, a spus discipolului iubit, fiecărui discipol: „Iată Mama ta!” (In 19,27). Mama nu este un optional, ceva opţional, este testamentul lui Cristos. Şi noi avem nevoie de ea cum un călător are nevoie de odihnă, cum un copil are nevoie să fie purtat în braţe. Este o mare primejdie pentru credinţă a trăi fără Mamă, fără ocrotire, lăsându-ne transportaţi de viaţă ca frunzele de vânt. Domnul ştie asta şi ne recomandă s-o primim pe Mama. Nu este bunăcuviinţă spirituală, este o exigenţă de viaţă. A o iubi nu este poezie, înseamnă a şti să trăim. Pentru că fără Mamă nu putem să fim copii. Şi noi, înainte de toate, suntem copii, copii iubiţi, care îl au pe Dumnezeu ca Tată şi pe Sfânta Fecioară Maria ca Mamă.

Conciliul al II-lea din Vatican învaţă că Maria este „semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu” (Lumen gentium, VIII, V). Este semn, este semnul pe care Dumnezeu l-a pus pentru noi. Dacă nu-l urmăm, mergem în afara drumului. Pentru că există indicatoare al vieţii spirituale, care trebuie respectate. Ele ne indică nouă, „încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări” (ivi, 62), Mama, care deja a ajuns la ţintă. Cine poate să ne însoţească mai bine decât ea pe cale? Ce anume aşteptăm? Ca discipolul care sub cruce a luat-o pe Mama la el, „acasă la el”, spune Evanghelia (In 19,27), şi noi, din această casă maternă, s-o invităm Maria acasă la noi, în inima noastră, în viaţa noastră. Nu putem să stăm neutri sau dezlipiţi de Mama, altminteri pierdem identitatea noastră de fii şi identitatea noastră de popor, şi trăim un creştinism făcut din idei, din programe, fără încredere, fără duioşie, fără inimă. Însă fără inimă nu există iubire şi credinţa riscă să devină o frumoasă poveste din alte timpuri. În schimb, Mama îi păzeşte şi îi pregăteşte pe copii. Îi iubeşte şi îi ocroteşte, pentru ca să iubească şi să ocrotească lumea. Să facem din Mama oaspetele cotidianităţii noastre, prezenţa constantă acasă la noi, refugiul nostru sigur. Să-i încredinţăm fiecare zi. S-o invocăm în orice turbulenţă. Şi să nu uităm să ne întoarcem la ea pentru a-i mulţumi.

Acum privind-o, imediat ieşită din spital, s-o privim cu duioşie şi s-o salutăm aşa cum au salutat-o creştinii din Efes. Toţi împreună, de trei ori: „Sfântă Născătoare de Dumnezeu”. Toţi împreună: „Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.