Categorii

Sfânta Familie: Isus, Maria, Iosif

Sfanta-Familie-2015Sir 3,3-7.14-17; Col 3,12-21; Lc 2,41-52

            Îndată după sărbătoarea Naşterii Domnului, în acelaşi climat de bucurie al Crăciunului, sărbătorim astăzi Sfânta Familie din Nazaret: Iosif, Maria şi Isus. Celebrarea Sfintei Familii este sărbătoarea Bisericii, dar şi sărbătoarea fiecărei familii. Fragmentul evanghelic din sfântul Luca ne prezintă Sfânta Familie la Templu, pentru a ne face să înţelegem că fundamentul, forţa şi împlinirea familiei creştine trebuie căutate în templul lui Dumnezeu, în Biserică. Familia creştină este mica Biserică, este Biserica familială.

            Să vedem acum situaţia concretă din fragmentul evanghelic, pentru a încerca să înţelegem mesajul sărbătorii Sfintei Familii pentru viaţa noastră. Pentru marile sărbători naţionale, dar mai ales pentru sărbătoarea Paştelui, mergeau la Ierusalim zeci de mii de pelerini. Maria şi Iosif, evrei evlavioşi, se duceau în fiecare an la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui. Pentru fiecare pelerin evreu era o mare bucurie să fie în acel timp la Ierusalim. Admirând de pe colină marea clădire a Templului, strălucitor de aur şi de pietre preţioase, evreul era cuprins de o mare bucurie. Atunci, cu emoţie, el cânta: „M-am bucurat când mi s-a spus: «Să mergem în Casa Domnului». Au ajuns picioarele noastre la porţile tale, Ierusalime!” (Ps 122,1-2). Cu multă probabilitate, Maria şi Iosif, împreună cu copilul Isus, au cântat acest cânt de bucurie. Însă foarte repede, pentru Maria şi pentru Iosif, bucuria de a păşi în Templul Domnului s-a schimbat într-o durere sfâşietoare, când, pe drumul de întoarcere, îşi dau seama că Isus nu mai este cu ei. Cu îngrijorare „au început să-l caute printre rude şi cunoscuţi” (v. 44). Negăsindu-l, a doua zi, la primele luciri ale aurorei, se întorc în grabă la Ierusalim pentru a-l căuta pe Isus. Cuprinşi de durere, după o căutare de trei zile, Maria şi Iosif îl regăsesc, în sfârşit, pe Isus, în Templu, „şezând în mijlocul învăţătorilor, pe care-i asculta şi-i întreba” (v. 46).

            „Pentru ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de cele ale Tatălui meu?” (v. 49). Aceste cuvinte ale lui Isus sunt un răspuns enigmatic, cuvinte care îl fac pe evanghelistul Luca să sublinieze faptul că „ei (Maria şi Iosif) nu înţeleg cuvântul lui” (v. 50). Dacă poziţia lui Isus, prin inteligenţa sa, i-a lăsat uimiţi pe interlocutorii săi din templu, prin răspunsul său a aruncat într-o nelinişte profundă pe părinţii săi. Mai mult, Maria, care „păstra toate acestea în inima ei” (v. 51), va trebui să mediteze mult în viaţa ei pentru a înţelege sensul acelor cuvinte extraordinare rostite, în mod public, de Isus. De fapt, tocmai în acel răspuns-întrebare al lui Isus se află cheia înţelegerii, nu numai a sărbătorii de astăzi, care urmează imediat după misterul Naşterii sale, dar şi a întregii sale vieţi. Acele cuvinte ale lui Isus sunt prima manifestare a conştiinţei sale divine: că este nu numai un simplu om, dar este însuşi Fiul lui Dumnezeu. În faţa uimirii şi a durerii sincere a părinţilor săi pământeşti, Isus manifestă adevărata sa filiaţiune şi reala paternitate a lui Dumnezeu faţă de el. În acele cuvinte adresate Mariei şi lui Iosif atingem miezul sărbătorii de astăzi: prima manifestare explicită a lui Isus în condiţia sa de a fi Fiul lui Dumnezeu, manifestare care este deja sub semnul crucii: trebuie să fac voinţa Tatălui.

            În mod cu totul particular, Maria, Mama lui Dumnezeu, trebuie să înţeleagă că demnitatea sa de mamă înseamnă să aibă un fiu, dar pe care nu-l posedă, pentru că el aparţine lui Dumnezeu, lucru precizat clar de Isus: „Pentru ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de cele ale Tatălui meu?” (v. 49).

            Revelarea graduală a misterului profund al lui Isus, adevăratul Fiu al Omului pentru că este fiul Mariei, şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, continuă în viaţa ascunsă la Nazaret. În câteva cuvinte evanghelistul Luca rezumă viaţa lui Isus în locuinţa umilă din Nazaret: „Isus creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (v. 52). Creşterea lui Isus este armonioasă şi totală, atât în sens fizic, spiritual şi social, în faţa oamenilor, cât şi în sens teologic, în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este pentru Isus spaţiul vital de a trăi ca om adevărat, pregătindu-se în linişte la Nazaret să îndeplinească marea operă a vieţii sale: de a manifesta oamenilor iubirea Tatălui.

            Viaţa ascunsă şi de trudă a lui Isus, la Nazaret, ne învaţă să facem din viaţa familiei locul ideal de dezvoltare globală şi profundă a membrilor ei. Din nefericire, în multe familii nu există o comuniune de credinţă şi de caritate. Această lipsă se datorează atât părinţilor, cât şi copiilor. Prima lectură luată din cartea lui Ben Sirah, pe care am ascultat-o astăzi, este o invitaţie adresată fiilor pentru a asculta de porunca Domnului: „Fiule cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta” (cf. vv. 3-7). Nu este creştinesc, mai mult, nu este uman a răsplăti cu nerecunoştinţă, cu indiferenţă, pe cei care, chiar cu unele lipsuri, şi-au dăruit timpul, preocupările şi bucuriile vieţii lor pentru noi. La acest lucru fiecare este bine să se gândească şi să nu uite de promisiunea Domnului: „Cine cinsteşte pe tatăl său şi pe mama sa primeşte iertarea păcatelor, şi va avea viaţă lungă; iar rugăciunea lui va fi ascultată de Domnul” (cf. vv. 3-6). Pe de altă parte, şi părinţii au obligaţiile lor faţă de copii, de a vedea în copii pe aproapele care trebuie respectat şi iubit. Conciliul Vatican II, în decretul Apostolicam Actuositatem, afirmă: „Familia a primit de la Dumnezeu misiunea de a fi celula de bază şi vitală a societăţii. Ea îşi va împlini această misiune dacă, prin iubirea şi respectul membrilor ei, unii faţă de alţii, şi prin rugăciunea înălţată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul familial al Bisericii” (Apostolicam actuositatem 11).

            Iată ce ne spune un tânăr despre familia lui: Mi-a rămas în minte şi nu voi uita până voi închide ochii rugăciunea de seară, care se făcea la noi în familie. Sora mea mai mare recita rugăciunile, lungi pentru un copil, se grăbea, le bolmojea, le scurta, până când tata zicea: Ia-o de la capăt. Atunci am înţeles că Bunului Dumnezeu trebuie să-i vorbeşti rar, serios, cu o răbdare plină de atenţie. Ceea ce mă emoţionează mai mult astăzi e că îmi amintesc de atitudinea tatălui meu: mereu obosit din cauza muncilor de peste zi, el, care nu se ruşina să ne spună că este obosit când se întorcea de la lucru, după masa de seară se aşeza în genunchi, cu coatele sprijinite pe scaun, cu fruntea între mâini, fără să privească în jur la copii, fără să-şi piardă răbdarea. Iar eu mă gândeam: Tatăl meu, care este atât de puternic, care conduce casa, care nu se pierde în faţa bogătaşilor, a primarului şi chiar a celor răi, iată că se face mic de tot în faţa Bunului Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu trebuie să fie mare de tot de vreme ce tatăl meu îngenunchează în faţa lui, trebuie să fie şi foarte prietenos de vreme ce îi vorbeşte îmbrăcat în haine de lucru. Cât o priveşte pe mama, nu am văzut-o niciodată în genunchi. Prea obosită, ea se aşeza pe scaun, în mijlocul camerei, cu cel mic în braţe, şi toţi ceilalţi copii sprijinindu-se de ea. Urmărea cu buzele toate rugăciunile de la un capăt la altul. Lucrul cel mai curios era că nu înceta niciodată să ne privească, rând pe rând, pe fiecare. Ne privea, dar nu zicea niciodată nimic, chiar dacă cei mici mai şuşoteau. Iar eu mă gândeam: Într-adevăr, Bunul Dumnezeu trebuie să fie foarte drăguţ de vreme ce i se poate vorbi cu un copil în braţe. E cineva foarte apropiat. Poţi vorbi cu El numai când ai muncit. Iată rolul esenţial pe care îl au părinţii în familie: de a-L descoperi pe Dumnezeu copiilor lor, de a fi exemplu de trăire a carităţii şi a credinţei. Părinţii sunt chemaţi anume să fie unul pentru altul, şi împreună pentru copiii lor, martori ai credinţei şi ai iubirii lui Cristos. Familia creştină proclamă astfel cu tărie atât puterea actuală a Împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi speranţa vieţii fericite.

            Acest ideal de familie ne este propus în celebrarea de astăzi de sfântul Paul, în lectura a doua luată din Scrisoarea către Coloseni, o familie unde toţi se respectă, se ajută reciproc, o familie în care toţi se simt chemaţi la mărturisirea carităţii lui Cristos: „de a avea o inimă plină de îndurare, de bunătate, de smerenie, de blândeţe, de îndelungă răbdare” (v. 12). Familia creştină, după exemplul Sfintei Familii, trebuie să fie şcoala de muncă, de rugăciune şi comunitate de viaţă, în care părinţii împart copiilor lor nu numai pâinea materială, dar şi pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, conducându-i la o experienţă autentică de credinţă.

            Aşa cum căsuţa umilă din Nazaret, găzduind prezenţa fizică şi spirituală a Fiului lui Dumnezeu făcut om, a fost primul templu al lui Dumnezeu în lume, tot astfel, astăzi, fiecare familie este chemată să fie semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu între oameni.

            Preasfântă Treime, tainică Familie divină, fă-ne să trăim asemenea ţie în adevărate şi intense relaţii de iubire, în familii şi cu toţi cei apropiaţi. Dumnezeule Tată, binecuvântează pe toţi taţii şi pe toate mamele. Isuse Cristoase, fii modelul tuturor tinerilor. Spiritule Sfinte, fă din noi toţi un singur trup în pace.

                                                                                                                      Marcelin Rediu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.