Categorii

Setea maestră a sufletului. Părintele Tolentino de Mendonça explică tema exerciţiilor spirituale ţinute Pontifului şi Curiei Romane

„Apa este învăţată de sete”. Citează o poezie a lui Emily Dickinson pentru a explica faptul că astăzi este necesar să regăsim „curajul de a lua setea ca maestră pe drumurile sufletului”. Părintele José Tolentino de Mendonça a ales tocmai „elogiul setei” ca temă a exerciţiilor spirituale de Postul Mare pe care de la 18 la 23 februarie le va predica papei şi Curiei Romane în casa „Divin Maestro” la Ariccia. În acest interviu la L’Osservatore Romano preotul portughez, vice-rector al Universităţii Catolice din Lisabona şi consultant al Consiliului Pontifical al Culturii, dar şi poet şi scriitor, relatează experienţa sa spirituală şi literară, ilustrând liniile de fond ale celor zece reflecţii pe care le va ţine începând de duminică seara.

Cum aţi primit invitaţia papei de a predica exerciţiile?

Surprizele lui Dumnezeu ne fac să tremurăm, dar în acelaşi timp aduc cu sine o invitaţie la încredere, pentru că ştim că Dumnezeu se revelează în slăbiciunea noastră. Invitaţia Sfântului Părinte mi-a adus un sentiment profund de umilinţă, pentru că sunt un simplu preot care predă Noul Testament într-o capitală aproape periferică din Europa care este Lisabona, responsabil al unei mici comunităţi urbane de creştini, cu o prezenţă în lumea universitară şi culturală din ţara mea. Dar când i-am spus că eram un lucrător anonim din via Domnului, papa Francisc m-a îndemnat să împărtăşesc sărăcia mea, cu simplitate şi libertate.

Care este formarea dumneavoastră teologică şi academică?

Am studiat Sfânta Scriptură la Institutul Pontifical Biblic, la Roma, şi apoi am făcut doctoratul în teologie biblică despre un text din Evanghelia lui Luca, scena întâlnirii dintre Isus şi păcătoasă în casa lui Simon, fariseul (7,36-50). În aceşti ani lucrez asupra câtorva teme despre creştinismul de la începuturi, fie în tradiţia sinopticilor, fie în textele lui Paul. Mă interesează mult, de exemplu, tema mesei şi a mâncării. Dar şi construirea identităţii creştine în universul paulin.

Sunteţi şi poet şi scriitor: care este raportul dintre artă şi credinţă în experienţa dumneavoastră literară?

Scriitorul Marcel Proust ne-a dat una dintre definiţiile cele mai precise ale literaturii. Conform lui, literatura este o lentilă fotografică ce măreşte realitatea, permiţându-ne să avem acces la ea în detaliile sale şi în profunzime. Astăzi se tratează tot mai mult literatura ca un interlocutor important pentru munca teologică sau pentru parcursul spiritual. Literatura ne implică în experienţă, ne permite să cunoaştem lumea din jurul nostru şi lumea dinăuntrul nostru.

De ce aţi ales setea ca temă a reflecţiilor dumneavoastră?

Un lucru care mă preocupă foarte concret este ca credinţa să nu aibă numai o credibilitate raţională, ci să fie credibilă şi din punct de vedere antropologic. Credinţa nu este o ideologie: este o experienţă. Setea este o temă care arată bine asta. Setea nu este o idee, ci revelează viaţa în realitatea sa. Nu este o întâmplare că Sfânta Scriptură face din sete o temă care apare des. De exemplu, de mai multe ori în Evanghelii îl ascultăm pe Isus spunând că îi este sete. Ce înseamnă această sete? Şi ce poate să însemne pentru noi în această perioadă concretă a vieţii Bisericii? Spiritualitatea şi mistica creştine au cultivat cu înţelepciune tematica setei, dar aceasta din urmă poate să funcţioneze pentru noi şi ca o hartă utilă pentru a înfrunta prezentul.

Ce răspunsuri se pot da astăzi la setea spirituală a omului?

Când primim cu adevărat provocările setei, percepem că lucrul cel mai important nu este propriu-zis s-o potolim, ci s-o interpretăm, să-i aprofundăm semnificaţia, s-o intensificăm, s-o ducem mai departe. Setea, în sine, este un patrimoniu spiritual. Cum spunea poeta Emily Dickinson, „apa este învăţată de sete”. Trebuie să avem curajul de a lua setea ca maestră pe drumurile sufletului.

Setea este şi una dintre sărăciile materiale ale omului. Care este misiunea creştinilor în faţa acestei provocări?

Este o problemă foarte importantă, pentru că riscăm să înţelegem în mod comod setea numai în sens simbolic şi spiritual şi să uităm de sensul său literal. Însă setea nu ne închide în noi înşine. Dimpotrivă, ne pune în faţa întrebării pe care Dumnezeu o pune la început: „Unde este fratele tău?”. Există o sete a periferiilor care ne obligă să reinventăm semnificaţia fraternităţii, nu ca un concept, ci ca o practică, un stil de relaţie eclezială.

Dar setea lui Dumnezeu şi setea omului adesea nu coincid. Cum se poate găsi un punct de întâlnire?

Setea inimii noastre are nevoie să fie purificată şi reorientată. Într-o societate a consumului, ca aceea tipică a lumii occidentale, setea este foarte des redusă la un gest consumist. Ceea ce percepem astăzi ca o problemă gravă a societăţilor noastre este că hiper-stimularea dorinţei generează o incapacitate de a dori. Micile sete care ne absorb se transformă într-un obstacol de a trăi marea sete: setea de semnificaţie, de adevăr, de frumuseţe, de absolut sau de infinit.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 18 februarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.